Cărțile Bibliei

Relaţia dintre apostolul Pavel şi tânărul Tit a fost asemănătoare cu cea dintre apostol şi Timotei. Astfel, Tit a fost încredinţat să rezolve problemele bisericii din Corint. Pentru aceasta, îi sunt date sfaturile necesare de apostolul Pavel, arătându-i-se ce trebuie să ceară de la credincioşi, însă, în acelaşi timp, îi este arătată calea pe care el înşuşi trebuie să o urmeze, dându-se drept un exemplu de credinţă şi curăţire.

Scrisă spre sfârşitul celor doi ani de întemniţare la Roma, această carte este o scurtă epistolă trimisă de către apostolul Pavel lui Filimon, care devenise creştin în urma lucrării de predicare a apostolului. Scopul scrisorii este acela de a-l îndemna pe Filimon să îl primească înapoi pe sclavul său fugit, pe Onisim, care în fuga sa a ajuns la Roma, unde a cunoscut mesajul Împrăţiei de la Pavel, devenind astfel şi el creştin. Apostolul îl roagă pe Filimon să îi ierte greşeala comisă prin fugă şi să îl primească înapoi ca pe un frate şi nu ca pe un sclav.

Interesându-se mereu de conaţionalii săi, apostolul Pavel scrie epistola către evrei, accentuând în mod repetat mântuirea prin credinţă şi nu prin faptele Legii. Aceste învăţături reprezentau o hrană la timpul potrivit pentru creştinii iudei. Iar aceasta pentru că acele timpuri erau pline de încercări, iar religia existentă făcea presiuni asupra lor pentru a se lepăda de adevărata credinţă. Astfel, epistola lui Pavel a însemnat pentru ei atât o încurajare, cât şi cuvinte şi învăţauri pe care să le poată prezenta în faţa celor doritori să urmeze calea cea dreaptă şi adevărată.

Cel mai probabil, autorul acestei epistole este Iacov, fratele lui Isus, căruia i-a fost încredinţată de timpuriu responsabilitatea adunării creştine din Ierusalim. În legătură cu epistolele apostolului Pavel, Iacov pune un accent deosebit pe faptele unui credincios. Fiecare creştin trebuie să îşi demonstreze credinţa prin comportamentul său, prin faptele pe care le săvârşeşte şi prin cuvintele pe care le rosteşte. Deoarece, „credinţa fără fapte este moartă”.

Adresându-se credincioşilor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia apostolul Petru îi îndeamnă să îşi păstreze credinţa adevărată în ciuda tuturor persecuţiilor violente care se abat asupra lor.

Fiind scrisă la puţin timp după prima, a doua epistolă al lui Petru are o adresare mai generală, incluzând pe toţi creştinii. Însă, subiectul tratat în această epistolă este total diferit de cel din prima, îndemnând pe toţi aceia care vor deveni părtaşi ai firii pământeşti, să arate în faptele lor credinţă, supunere şi evlavie, pentru a fi gasiţi fără vină.

Fiind scrisă de unul dintre cei mai iubiţi apostoli de către Isus, prima epistolă al lui Ioan pune în evidenţă o calitate importantă, şi anume, iubirea. Iubirea faţa de Dumnezeu, care El însuşi este caracterizat de acestă calitate, pe care a manifestat-o atât de îndurător faţă de omenire în toate timpurile şi iubirea faţă de semenii noştrii, faţa de fraţii noştrii. Noi trebuie să arătăm neegoism faţa de fraţii noştrii, iar iubirea noastră faţa de Dumnezeu trebuie să reflecte integritate şi devotament faţa de El.

Fiind scrisă la puţin timp după prima, a doua sa epistolă este adresată unei familii de creştini, apostolul Ioan exprimându-şi iubirea frăţească faţa de această familie, îndemnându-i să stăruie în credinţa lor şi se bucură mult, aflând că şi fiii acestei famili păşesc pe calea cea dreaptă.

A treia epistolă este adresată de către Ioan unui credincios, pe nume Gaiu, despre care aflase că i-a ajutat din punct de vedere material pe creştini. Ioan îşi exprimă bucuria şi mulţumirea pentru faptele lui generoase şi îl laudă pentru ajutorul acordat celor aflaţi în lucrarea de predicare a Evangheliei.

Autorul aceste epistole, un frate al lui Isus, adresează această scrisoare tuturor creştinilor, avertizând împotriva învăţătorilor falşi care se infiltrează în mijlocul adevăraţilor creştini. El îi sfătuieşte pe credincioşi să se păzească de astfel de persoane care sunt ca nişte nori fără apă, ca nişte pomi fără fructe care trebuie să fie smulşi, ca nişte valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor, ca nişte stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului.