Apostolul Ioan, care a fost iubit într-un fel special de către Isus Hristos, a încheiat scrierile canonului Scripturilor Greceşti în timpul ultimului deceniu al primului secol al erei creştine. A alcătuit cinci cărţi al Bibliei, dintre care trei sunt epistole. Prima epistolă a lui Ioan este aproape în unanimitate atribuită penei apostolului care a scris Evanghelia şi Apocalipsa. Privitor la timpul şi locul în care a scris-o, părerile diferă. Totuşi, dovezile care sunt disponibile par să susţină părerea după care epistola a fost scrisă după Apocalipsă, deci după 96 d.H. şi către timpul în care a fost scrisă Evanghelia lui Ioan, în anul 98 sau 99. Se pare că apostolul Ioan şi-a petrecut ultimii ani ai lungii sale vieţi în apropierea Efesului, în Asia Mică, şi probabil că şi-a scris prima epistolă în timp ce se găsea în această regiune. Nu este adresată unei adunări sau unei persoane în mod special, de aceea se crede că a fost scrisă pentru a circula printre adunările creştine în general.

    Iubirea şi calitatea sunt puse în evidenţă în epistolă. Capitolul iniţial declară că “Dumnezeu e lumină şi în El nu există întuneric”. De aceea, cel ce susţine că este în comuniune cu Dumnezeu şi în acelaşi timp merge în întuneric este un mincinos. Doar cei care merg în lumină sunt în comuniune cu Dumnezeu, cu Hristos şi cu fraţii creştini. Toţi comit păcate, dar, dacă mărturisesc aceste păcate şi cer iertare în numele lui Isus vor fi purificaţi de orice nedreptate. (1:1 - 10) După ce îl identifică pe Isus Hristos ca Mijlocitor al creştinilor pe lângă Tatăl şi ca jertfă de ispăşire nu doar pentru păcatele lor, ci şi pentru păcatele întregii lumi noi, Ioan îndeamnă pe cititori să nu iubească această lume veche, nici lucrurile care sunt în ea. Dumnezeu nu iubeşte această lume plină de pofte şi trufie; cei care o iubesc nu pot fi iubiţi de Dumnezeu, nici să aibă iubire pentru Dumnezeu în inimile lor. Această lume şi cei care o iubesc trec, dar “cine face voia Domnului rămâne în veac”. Apostolul îi pune apoi în gardă împotriva anticriştilor şi îi avertizează pe credincioşi să rămână tari în ungerea din partea Celui sfânt pe care au primit-o. - 2:1 - 29

    Iubirea specială pe care o nutreşte Dumnezeu pentru creaturi este arătată de faptul că unii oameni sunt chemaţi pentru a fi fii ai lui Dumnezeu în slava spirituală, la supunere în faţa slăvitului împărat Isus Hristos. Din acel moment înainte, aceşti chemaţi trebuie să trăiască pentru dreptate şi nu mai trebuie să păcătuiască voluntar. Trebuie să fie plini de dragoste frăţească; nu trebuie să simtă în inima lor nici o ură faţă de fraţii creştini. Invidiosul Cain l-a ucis pe dreptul Abel, fratele său; cei care îşi urăsc fraţii sunt ucigaşi, la fel ca el. Iubirea trebuie să se manifeste prin fapte bune. “Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul”. (3:1 - 24) După unele informaţii despre modul de a vedea dacă duhurile sunt de la Dumnezeu sau de la Diavol, Ioan îşi continuă îndemul la dragoste fraternă şi la dragoste faţă de Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. El şi-a manifestat iubirea faţă de noi trimiţându-l pe propriul său Fiu pe pământ, pentru a fi o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Noi trebuie să arătăm acelaşi altruism faţă de fraţii noştri. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu trebuie să reflecte desăvârşita integritate faţă de El. Curajul de a declara public şi de a ne mărturisi în ziua judecăţii este dovada iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu; iubirea desăvârşită alungă frica. - 4:1 - 21

    Tot ceea ce s-a spus duce la definiţia “dragostei de Dumnezeu” expusă la începutul capitolului 5: “Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele”. Urmează apoi versetul citat adesea de trinitari, 1 Ioan 5:7, după Versiunea Diodati şi unele versiuni catolice. Acest verset nu se găseşte în manuscrisele antice Vatican 1209, Sinaitic şi Alexandrin. De fapt, el nu se găseşte în nici un manuscris GRECESC anterior secolului al XV-lea. Aproape toate versiunile moderne, în afară de câteva versiuni catolice, omit exact acest verset. În nota de subsol a versiunii catolice a lui Giuseppe Ricciotti este notat că versetul “lipseşte din toate codicele greceşti anterioare secolului al XV-lea şi din cele ale Vulgatei anterioare secolului al VIII-lea.” O altă versiune catolică, publicată în 1941 de către Confraternitatea Catolică Romană ca doctrină religioasă în Statele Unite, include versetul. Dar într-o notă de subsol, acest grup catolic admite că versetul nu se găseşte în manuscrisele antice, dar îl include în baza pretenţiei că papa are autoritatea de a judeca valabilitatea tuturor versetelor Scripturilor. Versiunea Revăzută redă corect această parte a epistolei, arătând că duhul lui Iehova, apa adevărului şi sângele jertfel de ispăşire sunt ca trei martori care vorbesc la fel, demonstrând că Isus este Fiul lui Dumnezeu. (5:6 - 8) Aceasta elimină din epistola lui Ioan diabolicul verset trinitar care fusese strecurat acolo printr-o contrafacere religioasă. După ce a vorbit despre foloasele care vin de la Fiul Isus Hristos, Ioan declară că toată lumea zace în cel rău, Satana. El încheie cu un avertisment împotriva închinării la idoli. - 5:1 - 21