Întrebări Frecvente

La ce se referă cele scrise în Geneza 6:6: „DOMNUL S-a căit că a creat omul pe pământ"?

„S-a căit" e tradus din rădăcina cuvântului evreiesc na·hham', care are mai multe înţelesuri. Conform mai multor dicţionare, unele dintre aceste înţelesuri sunt: a gâfâi, a suspina, a regreta, a se căi, a jeli, a simţi milă sau compasiune, a consola sau a mângâia, a se elibera (de duşmani). Cuvântul e folosit în Scriptură cu aceste înţelesuri diferite, semnificaţia fiind dată de context. Geneza 6:6 face referire la momentul în care Iehova a remarcat răutatea omului şi a hotărât să-i distrugă pe cei răi printr-un potop global. — Gen. 6:5-8.  Iehova nu se căiește niciodată aşa cum se căiesc oamenii când se întristează pentru greşelile făcute, arătând că se vor schimba şi vor renunţa la o cale greşită de acţiune. Căile lui Iehova sunt corecte, iar perfecţiunea Sa exclude orice posibilitate de a greşi. Spre deosebire de oameni, El Îşi ţine întotdeauna cuvântul, Îşi împlineşte întotdeauna scopul şi îşi respectă întotdeauna principiile. Cu privire la aceste lucruri, El nu se schimbă. (Num. 23:19; 1 Sam. 15:29; Isa. 14:24; 46:11; Ezec. 24:14; Mal. 3:6; Iac. 1:17). El se poate „căi" în sensul că simte milă sau compasiune. Iehova Dumnezeu este arătat adeseori prezentând emoţii pentru a-Şi face reacţiile uşor înţelese de oameni. După cum arată multe scripturi, El poate simţi regrete, supărare, mânie, provocare, indignare, bucurie, dezgust pentru răufăcători şi alte reacţii manifestate de oameni. În situația descrisă în Geneza 6:6, Iehova a simţit regret pentru faptul că oamenii au urmat o cale de acţiune greşită şi că toate gândurile minţii lor erau îndreptate numai spre rău. El Şi-a simţit inima rănită când a văzut că oamenii se întorceau mereu spre rău. Iehova nu îşi găseşte plăcere în moartea păcătoşilor, aşa că a regretat când a văzut că era nevoie să-i execute şi L-a întristat faptul că a trebuit să folosească potopul pentru a-i nimici. Însă Iehova nu a regretat faptul că a creat pământul, nici faptul că a intenţionat ca acesta să fie locuit. Regretul Său era doar faţă de creaturile Sale care au devenit rebele. Acest lucru e dovedit prin faptul că Noe a găsit favoare în ochii lui Iehova. Noe umbla cu Dumnezeu. Iehova nu a regretat că l-a creat. Faptul că i-a păstrat pe Noe şi pe membrii credincioşi ai familiei sale şi a emis din nou mandatul de a umple pământul, arată că Iehova nu a regretat că făcuse pământul şi oamenii de pe el și că a nu a renunţat la scopul Său inițial de a umple pământul cu oameni drepți. Dacă Iehova ar fi regretat că a creat omul, atunci, folosindu-se de potop putea scăpa de acest regret distrugându-i pe toţi oamenii de pe pământ. Însă faptul că în urma potopului au existat 8 supraviețuitori arată că regretul Său era doar faţă de cei care gândiseră şi acţionaseră greşit, căci numai aceştia au fost eliminaţi prin potop.

Dacă omul nu are un suflet nemuritor, cum se explică faptul că mediumul l-a văzut pe Samuel după moarte?

1 Samuel 28:14: «Este un om bătrân care se ridică şi este acoperit cu o tunică fără mâneci. Atunci Saul și-a dat seama că era „Samuel".» Cazul regelui Saul şi a mediumului nu este o problemă nerezolvată. Spiritul care a înşelat femeia medium în vederea practicării afacerilor ei nelegiuite, de asemenea a determinat-o să vadă un dumnezeu ieşind din pământ, păcălind-o şi pe ea şi pe Saul prin imitarea înfăţişării lui Samuel când trăia. Acest spirit nevăzut care lucra prin medium ştia cum se îmbrăca Samuel când trăia, ce i-a spus el neascultătorului rege Saul, cum a refuzat să-1 mai vadă pe regele Saul şi cum a arătat la moartea sa. Aşadar spiritul putea să imite totul cu uşurinţă, ceea ce a şi făcut. Spiritul ştia că Dumnezeu era împotriva lui Saul şi că Saul l-a nemulţumit în continuare pe Iehova prin consultarea unui spirit­-medium, că era condamnat la moarte pentru asta şi că nu va fi ajutat de Iehova în luptă. Deci spiritul putea în mod raţional să prezică înfrângerea lui Saul, precum şi moartea lui şi a fiilor săi.

A cunoscut Iehova dinainte că heruvimul ocrotitor va deveni rebel? Sau a știut dinainte că Adam şi Eva vor ceda ispitelor acestui rebel?

Nici din punct de vedere scriptural şi nici din punct de vedere logic nu se poate susţine acest lucru. Biblia arată că  preştiinţa lui Iehova se exercită referitor la lucrările Sale, dar rebeliunea heruvimului şi păcatul lui Adam şi Eva nu au fost lucrări ale lui Iehova. El nu şi-a implicat preştiinţa în treburile acestor creaturi. El nu este un Dumnezeu suspicios, întotdeauna suspectându-şi creaturile, căutând să găsească defecte în mintea şi inima lor, căutând probleme. El aşteaptă şi le permite să-şi manifeste greşelile. Un om poate umbla drept, până se confruntă cu o anumită ispită şi atunci vor ieşi la iveală imperfecţiunile integrităţii lui. Astfel s-a întâmplat după cât se pare şi cu heruvimul. După ce a fost numit în poziţia lui şi după ce Adam şi Eva au fost creaţi, situaţia a devenit o ispită pentru heruvim. Nu o ispită din partea lui Iehova, ci una pe care heruvimul şi-a creat-o prin gândurile şi dorinţele necuviincioase. (Iac. 1:13-15; 1 Ioan 2:15-17) El a văzut perechea umană, a cunoscut puterea lor de a se înmulţi, porunca divină primită de a face acest lucru şi şi-a imaginat pământul plin de fiinţe umane. El și-a dorit închinarea lor şi a căutat să înstrăineze acea primă pereche de închinarea lui Iehova. Dar tot ce a predestinat Iehova în această privinţă a fost că ascultarea urma să însemne viaţă şi neascultarea urma să însemne moarte, şi aşa i-a spus lui Adam şi, prin el, Evei. - Gen. 2:16, 17. În faţa lipsei absolute de dovezi scripturale că Iehova a cunoscut dinainte păcatele celor trei, pe ce bază se poate argumenta că totuşi El a ştiut aceste lucruri? Nu există nici o astfel de bază solidă. El nu trebuia să ştie dinainte de rebeliunea celor trei pentru a-i face faţă. Nici nu avea nevoie să cunoască dinainte lucrările demonilor și ale oamenilor pentru a-şi îndeplini scopul. Nu mai mult decât ar cunoaşte un om care, intenţionând să taie buruienile de pe o parcelă de teren pentru a  face o grădină, ar trebui să ştie dinainte de acţiunea insectelor care sălăşluiesc în jungla de buruieni, care reprezintă casa lor. Indiferent ce ar face insectele, ele nu-l vor putea împiedica pe om să taie buruienile, aşa cum nici omul nu poate împiedica lucrările divine. Dumnezeu are tot atâta nevoie să prevadă eforturile de opoziţie ale oamenilor, câtă are omul să le prevadă pe cele ale insectelor. (Isa. 40:22) În oricare dintre cazuri, scopul urmărit poate fi atins indiferent de opoziţie, de vreme ce este atât de slabă, nesemnificativă în comparaţie cu puterea celui care îşi urmăreşte scopul. - Isa. 46:11; 55:11. 

La Apocalipsa 1:17 se vorbeşte despre Isus Cristos ca fiind „Cel dintâi şi cel de pe urmă”. Apocalipsa 22:13 nu se referă tot la Cristos? De ce?

Alfa este prima literă a alfabetului grecesc, iar omega este ultima; o literă este începutul şi cealaltă este sfârşitul alfabetului grecesc. Aşadar, expresiile „Alfa şi Omega”, „cel dintâi şi cel de pe urmă” şi „începutul şi sfârşitul” sunt expresii asemănătoare şi înseamnă acelaşi lucru. Ele se aplică la Iehova Dumnezeu. Isaia 44:6 declară: „Aşa zice Iehova, Regele şi Răscumpărătorul lui Israel, Iehova al oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă; şi în afară de Mine nu este Dumnezeu”. Apocalipsa 1:8 preia acest cuget din Isaia și relatează: „’Eu sunt Alfa şi Omega’, zice Iehova Dumnezeu, ‚Cel care este, Cel care era şi Cel care vine, Cel Atotputernic’”. Aşadar, doar pentru că versetul vorbeşte despre „Alfa şi Omega” că vine, nu înseamnă neapărat că acesta se referă la Isus Cristos. Așa după cum Apocalipsa 1:8 Îl arată pe Iehova venind, la fel şi Apocalipsa 22:12 poate arăta același lucru. Iehova vine în mod reprezentativ, prin Isus Cristos. Apocalipsa 4:8 vorbeşte de Iehova venind şi Apocalipsa 21 arată prezenţa Sa cu omenirea: „Iată! Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Său. Și Dumnezeu însuşi va fi cu ei. … Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Cui îi este sete îi voi da fără plată din izvorul apei vieţii. Cine învinge va moşteni aceste lucruri, iar Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu.” (versetele 3, 6, 7) Această referire se face, cu siguranţă, la Iehova Dumnezeu, căci El este Dumnezeu pentru membrii unşi ale corpului lui Cristos şi aceştia sunt fiii Lui spirituali. Ei sunt fraţii lui Cristos, nu fiii, de aceea, textul vorbeşte de Iehova şi Îl numeşte „Alfa şi Omega”. Aşadar, când este amintit din nou Alfa şi Omega, chiar în următorul capitol, de ce trebuie textul să-şi schimbe brusc înţelesul la Isus Cristos, în locul lui Iehova Dumnezeu? Unii argumentează că Apocalipsa 22:13 se referă la Isus Cristos, deoarece versetul 16 îl arată vorbind pe Isus. Dar aceasta nu înseamnă că cel care vorbeşte în versetele precedente trebuie să fie tot Isus. Folosirea ghilimelelor pentru citat o singură dată în Traducerea Lumii Noi arată o schimbare a celor care vorbesc între versetele 13 şi 16. Trebuie să ne amintim că descoperirea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Isus Cristos i-a fost transmisă apostolului Ioan de către unul din îngerii lui Cristos şi că uneori acest înger vorbeşte pentru Iehova Dumnezeu, şi uneori pentru Isus Cristos; aşadar, trebuie să fim atenţi la aceste schimbări şi să le observăm, pe baza conţinutului şi contextului. Este adevărat că atunci când îngerul vorbeşte pentru Cristos, la Apocalipsa 1:17, acesta declară: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă”. Dar verificarea contextului arată că acest „Dintâi şi de pe urmă” este cu limite clare, se referă doar la chestiunea morţii şi învierii lui Isus Cristos, aşa cum demonstrează versetul 18. Cristos a fost cel dintâi înviat în cadrul primei învieri şi cel din urmă ce avea să fie înviat direct de Iehova Dumnezeu. Ceilalţi care vor urma în această înviere vor fi înviaţi de Dumnezeu prin Cristos (Ioan 6:40; 1Cor. 6:14). De fapt, această limitare este arătată şi de nota de subsol despre „cel dintâi” de la Apocalipsa 1:17, Traducerea Lumii Noi, unde este arătat de un manuscris din vechime că acest cuvânt „cel dintâi” înseamnă „întâi născut”. Cristos a reprezentat cele dintâi roade ale celor adormiţi în moarte (1 Cor. 15:20). Atunci când „cel dintâi şi cel de pe urmă” se aplică, din nou, la Isus Cristos, la Apocalipsa 2:8, observaţi că expresia este din nou în legătură cu moartea şi învierea. Dar când aceasta vorbeşte astfel de Iehova, nu este pusă nici o limită însemnătăţii. De aceea, trebuie să fim raţionali. Atunci când vedem o expresie ce se aplică de mai multe ori la Iehova, într-un sens fără limite, şi apoi o întâlnim din nou, dar nu este arătat în mod specific că se aplică la Iehova, nu putem fi inconsecvenţi şi să aplicăm expresia la Isus Cristos; şi mai ales atunci când observăm că aceasta se aplică în altă parte, nu într-un sens fără limite, ci doar cu o limitare clară a înţelesului. Cei care susţin treimea încearcă să folosească în avantajul lor această expresie, pentru a arăta că a fost folosită, fără deosebire, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Cristos şi în felul acesta arată că Dumnezeu şi Cristos sunt unul şi acelaşi. Dar logica şi raţiunea nu permit acest lucru, nu mai mult decât multe alte texte din Biblie.

De ce nu a fost pedepsit Aaron pentru faptul că a făcut un viţel de aur pentru ca izraeliţii să i se închine?

Exodul 32:1-6 arată că Aaron a făcut acest lucru la cererea poporului, iar participarea la nelegiuire a părut a fi mai degrabă generală, deoarece l-a făcut pe Iehova să-i spună lui Moise: „Lasă-mă, ca mânia Mea să se aprindă împotriva lor şi să-i nimicesc.” Cu toate că este adevărat că Aaron a cooperat cu rebelii în această idolatrie, versetul 25 sugerează posibilitatea ca abaterea să fi fost permisă cu un scop: „Când Moise a văzut că poporul devenise fără frâu (pentru că Aaron îl lăsase să devină fără frâu, ca să fie o batjocură printre atacatorii lor), s-a aşezat la poarta taberei şi a spus: ‘La mine, oricine este pentru DOMNUL!’ La care toţi Leviţii s-au strâns la el.” (vs. 25-27) Aaron era un levit şi putem presupune că a luat poziție alături de ei cu această ocazie, fiind de partea lui Iehova şi împotriva celor care s-au opus lui Moise. Aproape trei mii de oameni au fost ucişi din cauza acestei idolatrii. Au fost mai mulţi vinovaţi în această problemă, fiindcă după ce cei trei mii au fost omorâţi, Moise a reamintit poporului că păcătuise foarte grav. Aşadar, Aaron nu a fost singurul căruia Iehova i-a arătat îndurare în această chestiune. Se pare că cei aproape trei mii care au pierit au fost cei care au dat startul idolatriei şi s-au împotrivit corecţiei, fără să se căiască în mod smerit sau să recunoască răul şi să-şi schimbe poziţia de partea lui Iehova. Ei nu meritau nici o milă. Dar Aaron s-a purtat diferit, a arătat că, în adâncul inimii sale, nu era de acord cu idolatria, acţionând doar la cererea mulţimii, și a stat de partea lui Iehova când Moise a pus capăt problemelor. - Ex. 32:28-35 .

Dacă cineva a fost deja botezat, trebuie să repete botezul după ce primeşte cunoştinţa adevărului?

Dacă cineva trebuie botezat din nou sau nu este determinat de înţelegerea lui despre botezul făcut prima dată. A înţeles el semnificaţia simbolului cufundării în apă? A înţeles el deplin că botezul a însemnat o dedicare completă a vieţii sale Domnului, pentru a sluji Domnului, pentru a face voinţa Sa? A făcut el o astfel de dedicare în mintea şi inima sa înaintea Domnului, înainte de cufundarea în apă, care este o simbolizare publică a dedicării făcute anterior? Dacă da şi dacă botezul a fost o cufundare completă în apă, atunci nu este necesar ca omul să îndeplinească simbolul din nou. Cel care face cufundarea, locul cufundării şi spectatorii prezenţi nu sunt factori determinanţi. Ceea ce contează este înţelegerea şi aprecierea corectă a botezului de către cel cufundat. Dacă nu a avut această înţelegere şi apreciere, dacă a considerat botezul doar ca o ceremonie religioasă care l-a unit cu o anumită biserică, nedându-şi seama de semnificaţia sau importanţa pasului şi de ceea ce i se va cere după aceea din punct de vedere scriptural, atunci, în momentul în care o astfel de persoană ajunge la cunoştinţa adevărului şi doreşte să-şi dedice viaţa Dumnezeului adevărului, ca unul dintre martorii Săi, ar trebui să-şi simbolizeze această dedicare pe care a făcut-o acum cu înţelegere.

Când Isus a vorbit despre cămila care trece prin urechile unui ac, S-a referit la urechile unui ac propriu-zis?

În Matei 19:24 găsim scris: „Este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Dar textul din Luca 18:25 foloseşte un cuvânt grecesc diferit în Biblia originală şi, prin urmare, Traducerea Lumii Noi redă acel text: „Este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac de cusut decât pentru un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Considerăm că Isus s-a referit la un ac de cusut şi la o cămilă propriu-zise pentru a ilustra imposibilitatea realizării unui lucru fără ajutorul extrem al lui Dumnezeu. 

Putem să spunem în mod scriptural că cei ucişi de Iehova în punctul culminant al perioadelor de judecată merg în distrugere veşnică?

Vă rugăm să vă deschideţi Biblia şi să citiţi Luca 17:24-37. Se precizează faptul că la Armaghedon va fi „la fel cum s-a întâmplat în zilele lui Noe” când „potopul a venit şi i-a distrus pe toţi”, şi va fi „la fel cum s-a întâmplat în zilele lui Lot” când El a fugit din Sodoma şi „a plouat cu foc şi sulf din cer şi i-a distrus pe toţi”. Din moment ce acestea sunt cazuri asemănătoare, dacă poate fi arătat faptul că cei distruşi în oricare caz nu vor avea nicio „înviere pentru judecată”, atunci cei din celelalte două cazuri sunt, de asemenea, condamnaţi. (Ioan 5:28, 29) Parabola despre oi şi capre, care se află acum în curs de împlinire, arată faptul că la Armaghedon caprele „vor merge în distrugere veşnică”, prin urmare indicând soarta tuturor celor distruşi în toate cele trei cazuri. – Mat. 25:31-46. Cei care au dispărut în potop şi în ploaia arzătoare de peste Sodoma şi Gomora nu au murit din cauza păcatului moştenit de la Adam, ci au fost condamnaţi deoarece au ignorat avertismentul lui Iehova şi au fost ucişi de El. Ei au devenit exemple de avertisment în privinţa pedepsei veşnice. (Evrei 11:7; 2 Pet. 2:5-8; Iuda 7). Aceste oraşe au auzit avertismentul şi au văzut lucrări puternice; ele au avut parte de un proces de judecată corect, iar prin decizia lor au arătat că sunt vrednice de distrugere veşnică. – Mat. 10:5-15; Luca 10:8-12. Așa și astăzi, acest timp de judecată a naţiunilor nu este doar o pregătire pentru o a doua judecată viitoare şi decisivă, în felul acesta făcând ca distrugerea indivizilor la Armaghedon să nu fie socotită pentru eternitate. Dacă ar fi o chestiune că aceşti oameni mor şi se întorc printr-o înviere generală, pentru a primi o a doua oportunitate, atunci sângele lor de pe capul clasei străjerului nu ar fi considerat aşa de grav, iar Iehova nu ar privi lucrarea de avertizare aşa de vitală încât să facă pietrele să strige dacă noi rămânem tăcuţi. – Ezec. 33:7-9; Luca 19:40.

De ce ar trebui să sufere copiii distrugerea eternă la Armaghedon din cauză că au părinţi răi?

Adam şi Eva erau sub judecată în Eden în privinţa copacului cunoştinţei şi calea de acţiune pe care au ales-o le-a fixat destinul, acela fiind un timp de judecată. Copiii lui Adam şi ai Evei nu erau încă născuţi în acel timp şi, prin urmare, nu s-au aflat direct sau personal sub judecată în Eden. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a putut aranja o răscumpărare a tuturor copiilor lor viitori care vor accepta aranjamentele Sale, această acceptare fiind arătată de către ei în orice moment în care Dumnezeu dorea să-i aducă într-o perioadă de judecată. Este posibil ca, pentru majoritatea oamenilor care au trăit pe pământ, acest timp al judecății va fi în domnia milenară a lui Cristos, la momentul învierii generale şi după aceasta. La acel timp viitor de judecată planificat pentru ei prin mila lui Dumnezeu, fiecare dintre ei va fi responsabil, după cum este arătat în Ezechiel 18:20-23. Cu toate acestea, cu mult timp înainte ca aceste multe persoane să-şi fi avut timpul de judecată, căci Scripturile arată faptul că Dumnezeu a adus anumite perioade de judecată asupra societăţii umane, în anumite timpuri, pe parcursul cărora El i-a făcut răspunzători pe oameni pentru calea lor de acţiune. Pentru ca ei să fie răspunzători cu adevărat pentru ei şi pentru copiii lor care depind de ei, El a făcut să fie dată o mărturie pentru ca ei să cunoască chestiunea şi să ia o decizie, prin care să-şi determine destinul, independent de orice condamnare moştenită de la Adam. El i-a avertizat pe părinţi nu doar în privinţa consecinţelor asupra lor, ci şi în privinţa urmărilor asupra urmaşilor lor care nu sunt responsabili. Una dintre aceste perioade de judecată a fost a potopului din zilele lui Noe, înainte de care Noe a predicat dreptatea pentru aproximativ patruzeci sau cincizeci de ani. (Evrei 11:7; 2 Pet. 2:5) O alta a fost cea a sfârşitului înfricoşător a Sodomei şi Gomorei, oraşe care au văzut miracole de avertizare din partea îngerilor şi au auzit mărturia lui Lot înainte ca ploaia de foc să cadă. (Gen. 19:11-14, 24) În zilele lui Isus a fost un timp de judecată, iar El a avertizat anumite oraşe evreieşti despre faptul că ar putea să aibă aceeaşi soartă ca şi oraşele Sodoma şi Gomora, şi i-a judecat pe anumiţi cărturari şi farisei ca meritând nimicirea veşnică a Gheenei. Mat. 11:20-24; 23:33. Zilele noastre sunt de asemenea un timp de judecată. Martorii lui Iehova sunt activi mai mult ca niciodată în punerea mărturiei în întreaga lume, în acest timp de judecată când Regele întronat desparte naţiunile după cum un păstor desparte oile de capre. Abuzul şi persecutarea vin asupra lor, atât din partea adulţilor cât şi a copiilor, sub influenţa bătrânilor lor. Deci, pentru că acum trăim într-o perioadă de judecată spunem noi că toate persoanele se află în proces. Şi datorită faptului că şi copiii sunt prezenţi, şi ei vin la judecată, iar cazul lor nu se aseamănă cu cel al urmaşilor lui Adam şi ai Evei, care nu au fost prezenţi în Eden la timpul judecării acestei perechi.

De ce a ales Iehova primul rege al Israelului din seminţia lui Beniamin, când profeţia anterioară a numit Iuda ca fiind seminţia din care aveau să vină regii?

Lea a fost prima care s-a căsătorit şi i-a născut copii lui Iacov, dar asta s-a întâmplat prin înşelarea lui. Rahela era cea pe care el o iubea şi pentru care se târguise, şi astfel, urmaşului Rahelei urma să-i revină dreptul de întâi născut, deşi urmaşii lui Iacov prin Lea erau mai mari. (Gen. 29:18-28) Sara a fost soţia iubită a lui Avraam, iar dreptul de întâi născut i-a revenit fiului ei Isaac, deşi fiul lui Avraam prin Agar, Ismael, era mai mare. La fel s-a întâmplat şi cu fiul Rahelei, Iosif. Cu toate acestea, Iosif nu a devenit căpetenie de seminţie în Israel, ci fiii lui, Manase şi Efraim. Manase era cel mai mare, dar hotărârea divină a făcut ca binecuvântarea mai bună să meargă la Efraim. Despre el, Iehova a spus: „Efraim este întâiul Meu născut.” (Gen. 48:8-20; Ier. 31:9) Totuşi, mai târziu seminţia lui Efraim s-a eliminat singură din poziţia sa favorizată, datorită multor delincvenţe, iar psalmistul vorbeşte despre acţiunea lui Iehova: „El a refuzat tabernacolul lui Iosif şi nu a ales seminţia lui Efraim, ci a ales seminţia lui Iuda.” – Ps. 78:9, 67, 68. Cu Iosif eliminat datorită eşecului lui Efraim, celălalt copil al Rahelei, Beniamin, trebuia să aibă o şansă. Acea oportunitate a venit odată cu ungerea lui Saul ca rege, deoarece Saul era un beniamit. La 1 Samuel 13:13 se vorbeşte despre posibilitatea ca împărăţia lui Saul să fie stabilită pentru totdeauna; însă trebuie să ne amintim că aici cuvântul ebraic tradus „pentru totdeauna” este ohlahm. Acest cuvânt ebraic înseamnă o perioadă de timp ascunsă sau nedefinită, nu neapărat veşnică. Adevărat, Iehova Dumnezeu a ştiut cu mult înainte că împărăţia nu va rămâne în casa lui Beniamin; însă purtarea arogantă şi necredincioasă a lui Saul a fost cea care a cauzat pierderea regalităţii pentru casa şi seminţia lui. Simpla exercitare a puterii de preştiinţă de către Iehova nu l-a forţat pe Saul, în mod activ, să acţioneze reprobabil. De capul lui, Saul a acţionat împotriva poruncilor exprese ale lui Iehova Dumnezeu, responsabil pe deplin de aceste încălcări, în ciuda cunoştinţei despre păcatele sale. După ce fiul favorit al Rahelei a avut o şansă, fiii mai mari ai Leei erau la rând pentru binecuvântarea regalităţii. Înaintea lui Iuda erau Ruben, Simeon şi Levi. Toţi trei au fost eliminaţi în urma unor întâmplări menţionate de Iacov la momentul binecuvântării fiilor săi. (Gen. 49:3-7) Mai mult decât atât, mai târziu Leviţii au acţionat cu o loialitate notabilă şi au fost răsplătiţi fiindu-le oferite binecuvântările preoţiei. Aceasta împiedica pe vreunul dintre ei să devină rege. Aşadar, Iuda era acum următorul la rând şi profeţia de la Geneza 49:8-12 arată că el avea să reuşească să câştige regalitatea şi să fie strămoşul uman al Regelui care va domni pentru totdeauna, Isus Cristos. Desigur, referitor la aceasta, Iehova nu avea nicio obligaţie să se conformeze practicii generale în ceea ce priveşte privilegiile dreptului de întâi născut. El ar fi putut alege pe oricine ar fi vrut, chiar de la început, fără să-i elimine întâi pe cei care erau primii conform procedurilor umane.

De ce Isaia 45:7 spune că Iehova Dumnezeu creează răul, când Îl cunoaştem ca fiind bun şi drept?

Isaia 45:7 spune: „Eu formez lumina şi creez întunericul; Eu fac pacea şi creez răul; Eu sunt Iehova, care face toate aceste lucruri.” Iehova Dumnezeu creează lumina pentru cei drepţi, iar prin Cuvântul Său, Biblia, le luminează mintea, dar El aduce întuneric mental asupra celor care continuă în mod voit pe o cale greşită. (Psalmii 82:5-7; 97:11; 2 Petru 2:4; Iuda 13) Pacea minţii, chiar şi acum, este darul oferit celor care sunt devotaţi lui Dumnezeu şi serviciului Său, iar în lumea nouă, sub domnia Prinţului Păcii, toţi cei care vor trăi atunci se vor bucura de acea stare binecuvântată pentru totdeauna. (Psalmii 72:1, 4, 7, 8; Isaia 9:6, 7) În ceea ce priveşte declaraţia că Dumnezeu creează răul, acesta nu înseamnă nimic care este rău din punct de vedere moral. Cuvântul „rău” folosit aici nu înseamnă rău moral, de care Dumnezeu nu poate fi vinovat vreodată, ci se referă la o calamitate, la un dezastru sau la o distrugere, asemenea celor pe care le aduce asupra duşmanilor Săi care nu se căiesc, iar acest lucru îl face în mod special în bătălia Armaghedonului. Începând din timpul rebelului Adam, pedeapsa de la Dumnezeu a venit asupra celor care sunt răi în mod voit şi acest lucru a fost cu totul drept din partea lui Dumnezeu, dar a fost considerat un rău de către cei care o meritau. 

Ce se înţelege prin cuvintele: „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani.”?

În secolele trecute omenirea în general a fost socotită „moartă în păcate…” , sub sentinţa morţii moştenite de la Adam, fără drept la viaţă, şi prin urmare neavând plinătatea vieţii înaintea lui Dumnezeu. Foloasele răscumpărării lui Cristos pentru cei care vor locui pământul nu vor atinge punctul culminant până la sfârşitul domniei de o mie de ani, după încercarea adusă prin întoarcerea lui Satan pentru scurt timp. Atunci Iehova îi declară drepţi şi le scrie numele permanent în „cartea vieţii, iar ei încep pe deplin viaţa veşnică. Atunci, cu moartea adamică abolită, pentru prima dată locuitorii pământului „revin la viaţă” în deplinul înţeles al vieţii, aşa cum o vede Iehova Dumnezeu. – Efes. 2:1; Apoc. 20:7-9, 12, 15; 22:19.

Cum a putut Isus blestema smochinul care nu a avut fructe, având în vedere că nu era vremea smochinelor?

Relatarea spune: „A zărit de la distanţă un smochin care avea frunze şi s-a dus să vadă dacă va găsi ceva în el. Dar, ajungând la el, n-a găsit decât frunze, pentru că nu era vremea smochinelor. Atunci i-a zis: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine vreodată!” Curând după aceasta, pomul s-a uscat. (Marcu 11:12-14, 20) Diferiţi învăţaţi în Biblie caută să arate că în asemenea condiţii se găseau smochine în pomi în acel timp al anului, dar argumentele lor nu par aşa de puternice şi eşuează în a compensa explicaţia scripturală că „nu era vremea smochinelor”. De ce, atunci, a blestemat pomul? Deoarece apariţia pomului i-a făcut pe privitori să se aştepte ca acesta să aibă fructe. În cazul smochinilor, fructele apar înaintea frunzelor, iar când se văd frunze cineva se poate aştepta să găsească şi fructe. Acest pom avea frunze. Isus a văzut aceasta de la distanţă. El era îndreptăţit să se aştepte la fructe, dat fiind că se vedeau frunzele pomului. Aşa că el s-a îndreptat spre acesta pentru a găsi câteva fructe cu care să-şi potolească foamea. Când nu a găsit nici unul, el a blestemat pomul. Să admitem că nu era vremea smochinelor, ci după câte se pare acest pom era deosebit, neobişnuit de timpuriu din oarecare motive, iar frunzele lui promiteau fructe. Aceasta aminteşte de naţiunea iudaică, în legământ cu Dumnezeu, având legea Sa, îndeplinind formalităţile de închinare, după aparenţe purtând fructele lui Dumnezeu. Totuşi, când Isus Cristos a venit pe pământ şi a inspectat naţiunea, El a găsit pretenţiile ei de purtare a fructelor ca false, şi el a blestemat acea naţiune, zicând: „Iată, casa vă este lăsată pustie”. Aceasta s-a uscat şi a murit ca naţiune sfântă a lui Dumnezeu, pentru că El a lepădat-o, iar apoi romanii au venit şi au pustiit Ierusalimul. – Mat. 23:38.

Se poate spune că Armaghedonul a început în 1914, odată cu aruncarea lui Satan din cer jos pe pământ?

Când Timpurile Neamurilor s-au sfârşit şi Isus Cristos a fost întronat în anul 1914, Satan nu l-a acceptat pe noul Rege şi a rezultat un război în cer, care s-a încheiat cu izgonirea lui Satan. Acel război a fost începutul „timpului sfârşitului” pentru lumea lui Satan, dar nu s-a terminat cu nimicirea lui Satan. Necazul a fost întrerupt pentru a se permite predicarea evangheliei Împărăţiei şi strângerea „altor oi” ale Domnului pe pământ. Când mărturia are să fie dată şi oile despărţite de capre, atunci va veni sfârşitul final asupra lumii lui Satan. Acesta va fi Armaghedonul, bătălia zilei celei mari a Dumnezeului Cel Atotputernic, şi aceasta va curăţa universul de Satan, demonii şi agenţii lui văzuţi de pe pământ. – Mat. 24:14; Apoc. 12:7-12; 16:14-16; 19:11 – 20:3.

Ce semnifică spălarea picioarelor menţionată la Ioan 13:4-16?

În timpul lui Cristos oamenii purtau sandale, iar picioarele călătorilor se murdăreau, astfel încât în momentul când ajungeau la destinaţie, era necesară spălarea picioarelor. Călătorului, fiind obosit după călătoria sa, deseori i se arăta politeţea de a i se spăla picioarele de către un slujitor, la porunca gazdei. (Luca 7:44). Servitorii nefiind ceva obişnuit pentru creştini, cei mai mulţi dintre aceştia fiind săraci, serviciul era făcut de către gazde. (1 Tim. 5:10) Era un serviciu care avea o mare valoare practică în timpul lui Isus. Când Isus a făcut acest lucru, El nu a stabilit vreun ceremonial religios, ci dădea doar un exemplu. „Deci, dacă eu, Domnul şi Stăpânul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele. Căci v-am dat un exemplu, că trebuie să faceţi aşa cum v-am făcut eu.” (Ioan 13:14, 15). El dădea dovadă de smerenie şi iubire prin îndeplinirea unui serviciu de servitor pentru mângâierea fraţilor săi; prin exemplul pe care l-a dat discipolii lui să vadă nevoia de a fi slujitori în organizaţia lui Dumnezeu, servindu-se unul pe altul cu apa adevărului, pentru a-i ajuta să umble într-un mod curat. (Efes. 5:25, 26). Astfel creştinii ar trebui astăzi să-i imite exemplul, să fie smeriţi şi gata să-şi servească fraţii în moduri practice, aşa cum spălarea picioarelor în timpul lui Isus era practică. Schimbarea condiţiilor a înlăturat beneficiile practice ale spălării picioarelor, iar acest lucru nu ar trebui făcut doar ca o simplă ceremonie.

Cine sunt ”cei răi” menționați în Faptele 24:15, care vor fi înviați?

Termenul ”rău” este utilizat în Biblie în mai multe cazuri și cu mai multe sensuri. De exemplu, Efeseni 6:16 vorbeşte de „săgeţile arzătoare ale celui rău” şi foloseşte cuvântul grecesc ponerós; de fapt, 1Ioan 2:13, 14; 3:12; 5:18, 19 toate vorbesc de „cel rău”, folosind ponerós, şi însemnând Satan Diavolul. Şi totuşi, adresându-se discipolilor Săi, în predica de pe Munte, Isus le-a zis: „Dacă voi, deşi sunteţi răi [poneros], ştiţi să le daţi daruri bune copiilor voştri”, etc. (Mat. 7:11; Luca 11:13) El a mai spus că Dumnezeu face „să răsară soarele Său şi peste cei răi [poneros], şi peste cei buni.” (Mat. 5:45, Luca 6:35) Coloseni 1:21 ne spune că noi am fost cândva duşmani ai lui Dumnezeu, „în mintea voastră prin fapte rele [poneros]”. De asemenea, Ezechiel 18:21,23 spune: „Dacă cel rău se întoarce de la toate păcatele pe care le-a comis şi respectă toate legile mele şi face ce este legal şi drept, în mod sigur va trăi, nu va muri. Îmi găsesc eu plăcerea în moartea celui rău? zice Iehova Dumnezeu. Nu doresc Eu ca el să se întoarcă de la căile lui şi să trăiască?” Nu putem susţine un singur înţeles şi o singură aplicare a cuvântului „rău”. Totul depinde dacă răutatea este deliberată şi persistentă, sau dacă este făcută altfel. Deci, vedem că cei care au scris Biblia au utilizat cuvintele cu sensul de răutate sau a fi rău într-un mod general, uneori pentru a-i include pe cei care pot fi restabiliți spre dreptate şi cruţaţi de Gheena. Deci, când Biblia vorbeşte despre o „înviere a [...] celor răi”, nu se face referire la cei răi deliberat, dincolo de punctul de reformare, aşa cum se face referire la Psalmul 145:20: „Pe toţi cei răi El îi va distruge.”

Ce se înţelege prin cuvintele de la 1 Ioan 3:18 ?

„Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.” Aceasta înseamnă că nimeni nu poate plăcea Domnului doar afișând un aer de superioritate, vorbind domol şi urmând formalităţi şi ceremonii, dar nefăcând nici un serviciu real pentru Dumnezeu. Adresându-se religioșilor evrei, Isus a citat Isaia 29:13, zicând: „Ipocriţilor, bine a profeţit Isaia despre voi când a zis: ‘Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. În zadar Mă respectă ei învăţând ca doctrine porunci omeneşti’”. Din nou: „Nu oricine Îmi zice: ‘Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui Meu.” (Mat. 15:7-9; 7:21) Voinţa lui Iehova pentru creştini este ca ei să predice acum Cuvântul, să predice evanghelia Împărăţiei tuturor naţiunilor de pe pământ. (Mat. 24:14; 2 Tim. 4:2) Cei care-L iubesc pe Dumnezeu vor dovedi asta prin supunere faţă de voinţa Sa. „Dacă Mă iubiţi, veţi respecta poruncile Mele.” „Căci iată ce înseamnă iubirea de Dumnezeu: să respectăm poruncile Sale.” – Ioan 14:15; 1 Ioan 5:3.

Câte zile a fost Isus în mormânt?

Unii spun că trei zile complete. Este corect? Nu. Dar unii susţin astfel din cuvintele lui Isus: „Căci, aşa cum Iona a fost în pântecele balenei trei zile şi trei nopţi, tot aşa Fiul omului va fi în inima pământului trei zile şi trei nopţi.” (Mat. 12:40) Aceasta ar părea să însemne 72 de ore întregi, dar noi nu trebuie să ignorăm alte expresii similare care arată intenţia reală a cuvintelor. În Biblie „trei zile” nu înseamnă neapărat trei zile pline, ci poate însemna părţi din trei zile diferite. De aceea, atunci când Roboam le-a spus oamenilor să se întoarcă la el „peste trei zile”, au venit înapoi „a treia zi, după cum spusese regele.” (1 Regi. 12:5, 12) Isus a vorbit despre Sine ca fiind înviat „a treia zi”. (Luca 24:46) În mod repetat, Scripturile vorbesc despre Isus ca fiind înviat a treia zi, dar dacă El ar fi rămas în mormânt trei zile pline, sau 72 de ore, învierea ar fi avut loc a patra zi. Isus a fost omorât într-o vineri după-amiaza, a rămas în mormânt sâmbătă şi a fost înviat duminică dimineaţa.

Cum se poate spune că Isus s-a născut în anul 2 î.C. dacă era creştină a început de la naşterea sa?

Când creştinătatea a început să numere anii de la naşterea lui Isus, s-a făcut o eroare în calculare. Aceasta este în general recunoscută, dar gradul erorii este discutabil, unii spunând că era începe cu patru până la opt ani mai târziu. Cu toate acestea, Scripturile arată naşterea lui Isus ca fiind în anul 2 î.C. În al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu, Ioan Botezătorul şi-a început serviciul, timp în care Ioan avea treizeci de ani (în jur de 1 aprilie). Şase luni mai târziu Isus avea treizeci de ani. (Num. 4:3; Luca 3:1-3, 23; 1:36). Aceasta ar fi în jur de 1 octombrie, în al şaisprezecelea an de domnile a lui Tiberiu Cezar. Primul an al lui Tiberiu a început pe 19 august în anul 14 A.D; al cincisprezecelea an al său se încheia pe 18 august, 29 A.D. Prin urmare, dacă Isus avea treizeci de ani aproximativ la 1 octombrie, anul 29, aceasta înseamnă că naşterea sa, cu treizeci de ani mai devreme, a avut loc în jur de 1 octombrie, anul 2 î.C.

Care a fost „cunoştinţa binelui şi răului” menţionată la Geneza 2:17 ?

Adam şi Eva ştiau ceva despre rău înainte de a mânca fructul din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Ei ştiau că ar fi greşit pentru ei să mănânce acel fruct şi ştiau că moartea era un rău care trebuie evitat. „A fi ca dumnezeii, cunoscând binele şi răul” pare să însemne mai mult decât cunoştinţa folositoare despre ce este bine şi ce este rău. (Geneza 3:5) Cuvântul dumnezeii s-ar putea referi chiar la Iehova Dumnezeu, deoarece termenul ebraic folosit aici este Elohim şi poate însemna fie Dumnezeu (Iehova), fie dumnezei. Dacă înseamnă dumnezei, atunci s-ar putea referi la Iehova Dumnezeu şi la co-creatorul şi Fiul Său unic-născut, Logosul. El a fost Cel căruia Iehova i-a spus, la Geneza 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul”. Pentru a cunoaşte „binele şi răul”, aşa cum Iehova şi Fiul său unic-născut le cunosc, ar părea să însemne să cunoască binele şi răul pentru sine, adică să decidă ce este bun şi ce este rău, să judece ce este drept şi ce este greşit. Adam şi Eva nu au mai fost teocratici, nu au mai privit la Dumnezeu ca Suveranul universal peste toate creaturile, nu L-au mai acceptat ca fiind Cel care determină ce este corect şi ce este greşit. Ei au dorit să determine pentru ei înşişi ceea ce aveau de gând să facă pe pământ, şi nu Dumnezeu să fie Arbitrul Suprem. Prin urmare, celui mai responsabil, bărbatului, capul femeii, Iehova i-a zis în esenţă: „Bine, Adam, dacă vrei să fii ne-teocratic, du-te pe calea ta. Decide pentru tine ce este bine şi ce este rău din punctul tău de vedere. Tu nu ai loc în grădina Edenului. Această gradină este pentru oamenii teocratici, care Îmi sunt supuşi. Acum ieşi afară.” Acest punct de vedere asupra chestiunii se armonizează cu faptul că Dumnezeu nu numeşte săvârşirea păcatului ca motiv pentru excluderea lui Adam din Eden, ci spune că acest lucru s-a întâmplat pentru că „omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi rău” şi, prin urmare, nu trebuia să aibă ocazia să mănânce din pomul vieţii.