Întrebări Frecvente

La Apocalipsa 1:17 se vorbeşte despre Isus Cristos ca fiind „Cel dintâi şi cel de pe urmă”. Apocalipsa 22:13 nu se referă tot la Cristos? De ce?

Alfa este prima literă a alfabetului grecesc, iar omega este ultima; o literă este începutul şi cealaltă este sfârşitul alfabetului grecesc. Aşadar, expresiile „Alfa şi Omega”, „cel dintâi şi cel de pe urmă” şi „începutul şi sfârşitul” sunt expresii asemănătoare şi înseamnă acelaşi lucru. Ele se aplică la Iehova Dumnezeu. Isaia 44:6 declară: „Aşa zice Iehova, Regele şi Răscumpărătorul lui Israel, Iehova al oştirilor: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă; şi în afară de Mine nu este Dumnezeu”. Apocalipsa 1:8 preia acest cuget din Isaia și relatează: „’Eu sunt Alfa şi Omega’, zice Iehova Dumnezeu, ‚Cel care este, Cel care era şi Cel care vine, Cel Atotputernic’”. Aşadar, doar pentru că versetul vorbeşte despre „Alfa şi Omega” că vine, nu înseamnă neapărat că acesta se referă la Isus Cristos. Așa după cum Apocalipsa 1:8 Îl arată pe Iehova venind, la fel şi Apocalipsa 22:12 poate arăta același lucru. Iehova vine în mod reprezentativ, prin Isus Cristos. Apocalipsa 4:8 vorbeşte de Iehova venind şi Apocalipsa 21 arată prezenţa Sa cu omenirea: „Iată! Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Său. Și Dumnezeu însuşi va fi cu ei. … Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Cui îi este sete îi voi da fără plată din izvorul apei vieţii. Cine învinge va moşteni aceste lucruri, iar Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu.” (versetele 3, 6, 7) Această referire se face, cu siguranţă, la Iehova Dumnezeu, căci El este Dumnezeu pentru membrii unşi ale corpului lui Cristos şi aceştia sunt fiii Lui spirituali. Ei sunt fraţii lui Cristos, nu fiii, de aceea, textul vorbeşte de Iehova şi Îl numeşte „Alfa şi Omega”. Aşadar, când este amintit din nou Alfa şi Omega, chiar în următorul capitol, de ce trebuie textul să-şi schimbe brusc înţelesul la Isus Cristos, în locul lui Iehova Dumnezeu? Unii argumentează că Apocalipsa 22:13 se referă la Isus Cristos, deoarece versetul 16 îl arată vorbind pe Isus. Dar aceasta nu înseamnă că cel care vorbeşte în versetele precedente trebuie să fie tot Isus. Folosirea ghilimelelor pentru citat o singură dată în Traducerea Lumii Noi arată o schimbare a celor care vorbesc între versetele 13 şi 16. Trebuie să ne amintim că descoperirea pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Isus Cristos i-a fost transmisă apostolului Ioan de către unul din îngerii lui Cristos şi că uneori acest înger vorbeşte pentru Iehova Dumnezeu, şi uneori pentru Isus Cristos; aşadar, trebuie să fim atenţi la aceste schimbări şi să le observăm, pe baza conţinutului şi contextului. Este adevărat că atunci când îngerul vorbeşte pentru Cristos, la Apocalipsa 1:17, acesta declară: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă”. Dar verificarea contextului arată că acest „Dintâi şi de pe urmă” este cu limite clare, se referă doar la chestiunea morţii şi învierii lui Isus Cristos, aşa cum demonstrează versetul 18. Cristos a fost cel dintâi înviat în cadrul primei învieri şi cel din urmă ce avea să fie înviat direct de Iehova Dumnezeu. Ceilalţi care vor urma în această înviere vor fi înviaţi de Dumnezeu prin Cristos (Ioan 6:40; 1Cor. 6:14). De fapt, această limitare este arătată şi de nota de subsol despre „cel dintâi” de la Apocalipsa 1:17, Traducerea Lumii Noi, unde este arătat de un manuscris din vechime că acest cuvânt „cel dintâi” înseamnă „întâi născut”. Cristos a reprezentat cele dintâi roade ale celor adormiţi în moarte (1 Cor. 15:20). Atunci când „cel dintâi şi cel de pe urmă” se aplică, din nou, la Isus Cristos, la Apocalipsa 2:8, observaţi că expresia este din nou în legătură cu moartea şi învierea. Dar când aceasta vorbeşte astfel de Iehova, nu este pusă nici o limită însemnătăţii. De aceea, trebuie să fim raţionali. Atunci când vedem o expresie ce se aplică de mai multe ori la Iehova, într-un sens fără limite, şi apoi o întâlnim din nou, dar nu este arătat în mod specific că se aplică la Iehova, nu putem fi inconsecvenţi şi să aplicăm expresia la Isus Cristos; şi mai ales atunci când observăm că aceasta se aplică în altă parte, nu într-un sens fără limite, ci doar cu o limitare clară a înţelesului. Cei care susţin treimea încearcă să folosească în avantajul lor această expresie, pentru a arăta că a fost folosită, fără deosebire, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Cristos şi în felul acesta arată că Dumnezeu şi Cristos sunt unul şi acelaşi. Dar logica şi raţiunea nu permit acest lucru, nu mai mult decât multe alte texte din Biblie.

A cunoscut Iehova dinainte că heruvimul ocrotitor va deveni rebel? Sau a știut dinainte că Adam şi Eva vor ceda ispitelor acestui rebel?

Nici din punct de vedere scriptural şi nici din punct de vedere logic nu se poate susţine acest lucru. Biblia arată că  preştiinţa lui Iehova se exercită referitor la lucrările Sale, dar rebeliunea heruvimului şi păcatul lui Adam şi Eva nu au fost lucrări ale lui Iehova. El nu şi-a implicat preştiinţa în treburile acestor creaturi. El nu este un Dumnezeu suspicios, întotdeauna suspectându-şi creaturile, căutând să găsească defecte în mintea şi inima lor, căutând probleme. El aşteaptă şi le permite să-şi manifeste greşelile. Un om poate umbla drept, până se confruntă cu o anumită ispită şi atunci vor ieşi la iveală imperfecţiunile integrităţii lui. Astfel s-a întâmplat după cât se pare şi cu heruvimul. După ce a fost numit în poziţia lui şi după ce Adam şi Eva au fost creaţi, situaţia a devenit o ispită pentru heruvim. Nu o ispită din partea lui Iehova, ci una pe care heruvimul şi-a creat-o prin gândurile şi dorinţele necuviincioase. (Iac. 1:13-15; 1 Ioan 2:15-17) El a văzut perechea umană, a cunoscut puterea lor de a se înmulţi, porunca divină primită de a face acest lucru şi şi-a imaginat pământul plin de fiinţe umane. El și-a dorit închinarea lor şi a căutat să înstrăineze acea primă pereche de închinarea lui Iehova. Dar tot ce a predestinat Iehova în această privinţă a fost că ascultarea urma să însemne viaţă şi neascultarea urma să însemne moarte, şi aşa i-a spus lui Adam şi, prin el, Evei. - Gen. 2:16, 17. În faţa lipsei absolute de dovezi scripturale că Iehova a cunoscut dinainte păcatele celor trei, pe ce bază se poate argumenta că totuşi El a ştiut aceste lucruri? Nu există nici o astfel de bază solidă. El nu trebuia să ştie dinainte de rebeliunea celor trei pentru a-i face faţă. Nici nu avea nevoie să cunoască dinainte lucrările demonilor și ale oamenilor pentru a-şi îndeplini scopul. Nu mai mult decât ar cunoaşte un om care, intenţionând să taie buruienile de pe o parcelă de teren pentru a  face o grădină, ar trebui să ştie dinainte de acţiunea insectelor care sălăşluiesc în jungla de buruieni, care reprezintă casa lor. Indiferent ce ar face insectele, ele nu-l vor putea împiedica pe om să taie buruienile, aşa cum nici omul nu poate împiedica lucrările divine. Dumnezeu are tot atâta nevoie să prevadă eforturile de opoziţie ale oamenilor, câtă are omul să le prevadă pe cele ale insectelor. (Isa. 40:22) În oricare dintre cazuri, scopul urmărit poate fi atins indiferent de opoziţie, de vreme ce este atât de slabă, nesemnificativă în comparaţie cu puterea celui care îşi urmăreşte scopul. - Isa. 46:11; 55:11. 

Dacă omul nu are un suflet nemuritor, cum se explică faptul că mediumul l-a văzut pe Samuel după moarte?

1 Samuel 28:14: «Este un om bătrân care se ridică şi este acoperit cu o tunică fără mâneci. Atunci Saul și-a dat seama că era „Samuel".» Cazul regelui Saul şi a mediumului nu este o problemă nerezolvată. Spiritul care a înşelat femeia medium în vederea practicării afacerilor ei nelegiuite, de asemenea a determinat-o să vadă un dumnezeu ieşind din pământ, păcălind-o şi pe ea şi pe Saul prin imitarea înfăţişării lui Samuel când trăia. Acest spirit nevăzut care lucra prin medium ştia cum se îmbrăca Samuel când trăia, ce i-a spus el neascultătorului rege Saul, cum a refuzat să-1 mai vadă pe regele Saul şi cum a arătat la moartea sa. Aşadar spiritul putea să imite totul cu uşurinţă, ceea ce a şi făcut. Spiritul ştia că Dumnezeu era împotriva lui Saul şi că Saul l-a nemulţumit în continuare pe Iehova prin consultarea unui spirit­-medium, că era condamnat la moarte pentru asta şi că nu va fi ajutat de Iehova în luptă. Deci spiritul putea în mod raţional să prezică înfrângerea lui Saul, precum şi moartea lui şi a fiilor săi.

La ce se referă cele scrise în Geneza 6:6: „DOMNUL S-a căit că a creat omul pe pământ"?

„S-a căit" e tradus din rădăcina cuvântului evreiesc na·hham', care are mai multe înţelesuri. Conform mai multor dicţionare, unele dintre aceste înţelesuri sunt: a gâfâi, a suspina, a regreta, a se căi, a jeli, a simţi milă sau compasiune, a consola sau a mângâia, a se elibera (de duşmani). Cuvântul e folosit în Scriptură cu aceste înţelesuri diferite, semnificaţia fiind dată de context. Geneza 6:6 face referire la momentul în care Iehova a remarcat răutatea omului şi a hotărât să-i distrugă pe cei răi printr-un potop global. — Gen. 6:5-8.  Iehova nu se căiește niciodată aşa cum se căiesc oamenii când se întristează pentru greşelile făcute, arătând că se vor schimba şi vor renunţa la o cale greşită de acţiune. Căile lui Iehova sunt corecte, iar perfecţiunea Sa exclude orice posibilitate de a greşi. Spre deosebire de oameni, El Îşi ţine întotdeauna cuvântul, Îşi împlineşte întotdeauna scopul şi îşi respectă întotdeauna principiile. Cu privire la aceste lucruri, El nu se schimbă. (Num. 23:19; 1 Sam. 15:29; Isa. 14:24; 46:11; Ezec. 24:14; Mal. 3:6; Iac. 1:17). El se poate „căi" în sensul că simte milă sau compasiune. Iehova Dumnezeu este arătat adeseori prezentând emoţii pentru a-Şi face reacţiile uşor înţelese de oameni. După cum arată multe scripturi, El poate simţi regrete, supărare, mânie, provocare, indignare, bucurie, dezgust pentru răufăcători şi alte reacţii manifestate de oameni. În situația descrisă în Geneza 6:6, Iehova a simţit regret pentru faptul că oamenii au urmat o cale de acţiune greşită şi că toate gândurile minţii lor erau îndreptate numai spre rău. El Şi-a simţit inima rănită când a văzut că oamenii se întorceau mereu spre rău. Iehova nu îşi găseşte plăcere în moartea păcătoşilor, aşa că a regretat când a văzut că era nevoie să-i execute şi L-a întristat faptul că a trebuit să folosească potopul pentru a-i nimici. Însă Iehova nu a regretat faptul că a creat pământul, nici faptul că a intenţionat ca acesta să fie locuit. Regretul Său era doar faţă de creaturile Sale care au devenit rebele. Acest lucru e dovedit prin faptul că Noe a găsit favoare în ochii lui Iehova. Noe umbla cu Dumnezeu. Iehova nu a regretat că l-a creat. Faptul că i-a păstrat pe Noe şi pe membrii credincioşi ai familiei sale şi a emis din nou mandatul de a umple pământul, arată că Iehova nu a regretat că făcuse pământul şi oamenii de pe el și că a nu a renunţat la scopul Său inițial de a umple pământul cu oameni drepți. Dacă Iehova ar fi regretat că a creat omul, atunci, folosindu-se de potop putea scăpa de acest regret distrugându-i pe toţi oamenii de pe pământ. Însă faptul că în urma potopului au existat 8 supraviețuitori arată că regretul Său era doar faţă de cei care gândiseră şi acţionaseră greşit, căci numai aceştia au fost eliminaţi prin potop.

Ce vrea să se spună la Eclesiastul 7:16, 17, prin cuvintele „nu fi exagerat de drept” şi „nu fi exagerat de rău”?

Pentru a stabili puţin mai bine cadrul şi pentru a clarifica expresiile folosind vorbirea modernă, cităm Eclesiastul 7:15-18 din O traducere americană: „Am văzut tot felul de lucruri în viața mea deşartă. De exemplu, omul drept piere în dreptatea lui şi cel rău trăiește mult timp în răutatea lui. Nu fi exagerat de drept şi nu fi peste măsură de înţelept. De ce să te ruinezi singur? Nu fi exagerat de rău şi nu face pe nebunul. De ce să mori înainte de vreme?  Cel mai bine este să apuci într-o direcţie şi totuşi să n-o eviţi nici pe cealaltă; cel care se închină lui Dumnezeu va evita ambele extreme.” Acest îndemn de a evita ambele extreme pare să fie cheia cu care să deschidem înţelesul acestor versete. Unii sunt la extreme în ceea ce priveşte părerea lor despre dreptate şi îi desconsideră pe ceilalţi ca fiind păcătoşi dacă nu se ridică la înălţimea concepţiei extremiştilor a ceea ce înseamnă dreptatea. Cei din clasa aceasta sunt aceia despre care s-a spus în timpul lui Isaia: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt mai sfânt decât tine.” Dar mai degrabă decât să îi considere sfinţi, Dumnezeu le spune: „Aceștia sunt un fum în nările mele, un foc ce arde toată ziua.” (Isa. 65:5) La fel de drepţi în sinea lor erau şi cărturarii şi fariseii din timpul lui Isus, care se considerau atât de drepţi şi pe alţii atât de păcătoşi. Acest lucru este scos în evidență printr-o ilustrație dată de Isus, după cum urmează: „Dar unora care erau convinşi în sinea lor că erau drepţi şi care îi considerau pe ceilalţi un nimic, le-a mai spus următoarea ilustrare: „Doi oameni au urcat la templu să se roage: unul era fariseu şi celălalt încasator de impozite. Fariseul stătea în picioare şi se ruga în sinea lui astfel: «O, Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni - exploatatori, nedrepţi, adulteri -, nici chiar ca acest încasator de impozite. Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ce câştig». Dar încasatorul de impozite, care stătea în picioare la distanţă, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci se bătea în piept, zicând: «O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Vă spun: Omul acesta a coborât la casa lui dovedind că este mai drept decât celălalt, pentru că cine se înalţă va fi umilit, dar cine se umileşte va fi înălţat“.” - Luca 18:9-14. Fariseul s-a considerat pe sine a fi drept, iar pe adulteri şi chiar pe încasatorul de impozite a fi păcătoşi şi cu mult sub el; dar se pare că acel încasator de impozite în aparenţă păcătos era mult mai drept în ochii lui Dumnezeu. Isus le-a spus cu o altă ocazie marilor preoţi drepți în sinea lor şi unor bătrâni oameni cu influenţă: „Adevărat vă spun că încasatorii de impozite şi prostituatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.” Adică, după ce îşi vor abandona opresiunile şi imoralităţile. (Matei 21:23, 31) Religioșii evrei care se înălțau singuri nu erau nici drepți şi nici înţelepţi conform Cuvântului lui Dumnezeu, ci conform tradiţiilor oamenilor, despre care Isus a spus că erau împotriva poruncilor lui Dumnezeu. (Matei 15:1-9) Dreptatea lor era doar de ochii lumii. Toate lucrurile se făceau pentru ceremonial, ritual şi chestiuni mărunte, dar niciodată nu se ajungea la îndeplinirea chestiunilor cu adevărat importante. (Matei 23:23-32) Aceşti religioși evrei erau neprihăniţi şi înţelepţi doar în ochii lor şi doar după părerea lor. Cu siguranţă ei nu aşa erau priviţi de Dumnezeu şi Cristos, pentru că li s-a spus că îi aşteaptă judecata distrugerii eterne a Gheenei. (Matei 23:33) Atât erau de drepți, încât trebuiau să piară. Aceşti drepți în sinea lor, pe de altă parte, îi considerau răi pe adevăraţii servi ai lui Dumnezeu. Ei au făcut abuzuri şi i-au bătut pe cei credincioşi, acuzând-i că sunt agitatori diavoleşti, blasfematori şi profanatori ai templului. (Faptele 17:5-8; 24:5, 6) Creştinii sunt consideraţi de oamenii din lumea lui Satan răi, aşa cum a prezis Isus: „Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă batjocoresc şi vă persecută şi, minţind, spun tot felul de lucruri rele împotriva voastră din cauza Mea!” (Matei 5:11) Dar să îi lăsăm pe amăgiții lui Satan să îi considere pe creştini răi, dacă aşa vor; totuşi prin această aşa-numită „răutate” creştinii îşi prelungesc viaţa. Totuşi, ei trebuie să fie atenţi să nu devină exagerat de drepți, adică să devină fanatici sau extremişti în anume puncte lipsite de importanţă, punând accent pe dezvoltarea caracterului pentru a părea drepți în ochii lor, şi toate acestea spre neglijarea serviciului real de martor al lui Iehova. Şi nici nu trebuie să devină înţelepţi în proprii ochi. Aceasta ar însemna sfârşitul lor. Desigur, nu trebuie nici să fie exagerat de răi, comițând rele împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor şi „să sufere pe drept ca un criminal sau un hoţ, sau ca un răufăcător sau ca unul care îşi bagă nasul în treburile altora”. Nu vor fafe pe nebunii şi să se lepede de Dumnezeu şi să aducă asupra lor moartea înainte de vreme. - Ps. 14:1; 1 Pet. 4:15. Având în vedere cele de mai sus, se pare că Eclesiastul 7:15-18 ne spune să nu afişăm o dreptate extraordinară în proprii noştri ochi şi în ochii altora, pentru că am pieri în acel tip de dreptate ipocrită. Nici nu trebuie să căutăm o înţelepciune excesivă care să strălucească în faţa altora, pentru că aceea nu ar fi o înţelepciune adevărată, ci doar o înţelepciune în ochii noştri mândri şi acest lucru ne va duce la pierzare. Ne vom strădui să ne prelungim vieţile servindu-L pe Dumnezeu, chiar dacă acest lucru poate fi considerat rău în ochii lumii lui Satan. Totuşi, nu ne vom scufunda niciodată în răutatea adevărată în ochii lui Dumnezeu şi să aducem asupra noastră distrugerea care vine de la El. Aşa că vom ţine la dreptatea dumnezeiască, dar vom evita autoîndreptățirea extremă a fariseilor şi nu vom scăpa din mâini aşa-numita „răutate” în serviciul lui Dumnezeu, ci vom evita întotdeauna extremele adevăratei răutăți. Astfel Îl putem servi pe Dumnezeu acceptabil şi în acelaşi timp să nu cădem în extreme, nici să încercăm să apărem mult mai drepți decât suntem cu adevărat şi nici să devenim cu adevărat răi doar pentru a evita să apărem ca unii care dezvoltăm caracter.

De ce a fost Barnaba numit apostol în Fapte 14:14, el nefiind unul din cei doisprezece apostoli?

„Apostol” înseamnă un emisar sau cineva care este trimis. Faptele 14:14 vorbesc despre Barnaba ca apostol, deoarece el a fost într-un turneu misionar cu Pavel şi a fost trimis de către adunarea creştină la Antiohia conform instrucţiunilor spiritului sfânt. (Faptele 13:1-4) În 2 Corinteni 8:23, Pavel vorbeşte despre „fraţii noştri” şi spune că aceştia sunt „apostoli ai bisericilor”, ceea ce înseamnă, în conformitate cu nota de subsol, că erau „soli, trimişi”. Ei au fost trimişi de către biserici să-i reprezinte, pe cheltuiala lor. La Filipeni 2:25, Pavel vorbeşte despre Epafrodit ca trimisul lor, sau, în conformitate cu nota de subsol, apostolul lor. Chiar şi Isus Cristos este numit apostolul lui Dumnezeu, deoarece El a fost trimis de către Dumnezeu cu o misiune pământească. - Evrei 3:1. Această înţelegere înlătură ceea ce unii au crezut că e o discrepanţă între Faptele Apostolilor 9:26, 27 şi Galateni 1:17-19. În Faptele Apostolilor se afirmă că atunci când Pavel a sosit la Ierusalim şi a încercat să se asocieze cu ucenicii, lor le era frică de el, neavând asigurarea pozitivă a convertirii sale, „astfel că Barnaba a venit în ajutorul lui şi l-a condus la apostoli”, detaliind pentru ei convertirea lui Pavel şi comportamentul său ulterior creştin în Damasc. În Galateni, atunci când Pavel vorbeşte de plecarea la Ierusalim, la trei ani după revenirea la Damasc dintr-o călătorie în Arabia, el spune: „Am plecat la Ierusalim pentru a îl vizita pe Chifa, şi am rămas cu el pentru cincisprezece zile. Dar nu am văzut pe nimeni altcineva dintre apostoli, numai pe Iacov, fratele Domnului”. Singurul din cei doisprezece apostoli pe care Pavel l-a văzut în această călătorie spre Ierusalim a fost Chifa, sau Petru. Totuşi, acest lucru nu vine în contradicţie cu faptul că în acel moment Barnaba „l-a condus la apostoli”. Nu spune că Barnaba l-a condus la cei doisprezece apostoli, sau comitetul de doisprezece. Petru a fost singurul dintre cei doisprezece pe care Pavel l-a întâlnit atunci. Oricare alţi apostoli pe care el poate i-a întâlnit au fost doar emisari sau trimişi. În acest sens, pe Iacov, fratele Domnului, putea fi numit apostol, aşa cum se pare că l-a numit Pavel.

La Exodul 6:3 Dumnezeu i-a spus lui Moise că El nu era cunoscut lui Avraam prin numele de Iehova. Cum se armonizează acest text cu Geneza 15:7, 8?

Numele „Iehova” este forma cauzativă la persoana a treia singular a verbului „a fi”. Literal, Iehova înseamnă „Cel ce face să fie”, potrivit cu scopul Său. Pe timpul lui Moise, Iehova a început să își ducă la îndeplinire scopul cu privire la poporul Său, care era rob din Egipt. Cu patru sute treizeci de ani înainte de acest lucru, Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va face din el o naţiune mare. (Gen. 12:2) După aceea, Dumnezeu i-a spus lui Avraam că sămânţa lui va fi asuprită, va fi sclavă într-o ţară străină, dar că ea va fi eliberată şi se stabili în Canaan. (Gen. 15:7, 13-16) Aceste promisiuni au fost transmise lui Isaac şi lui Iacov. Cu toate că Avraam, Isaac și Iacov cunoşteau numele literal al lui Dumnezeu, Iehova, şi-l foloseau, n-au ajuns să vadă înfăptuirea acelor promisiuni (conform însemnătății numelui Iehova). În timpul lui Moise, națiunea Israel era sclavă în Egipt. În nenorocirea lor, este posibil ca israeliții să fi strigat: „Unde este Iehova, Dumnezeul strămoşilor noştri Avraam, Isaac şi Iacov? Uită-te la starea noastră tristă. Ce face El? De ce nu ni se face de cunoscut? De ce nu au devenit realități promisiunile şi legămintele Lui?” Timp de patru sute treizeci de ani aceste promisiuni au fost în aşteptare. Dar a sosit timpul ca acestea să se îndeplinească. Dumnezeu i-a reamintit lui Moise numele Său. Iehova, Dumnezeul scopului, voia să demonstreze aplicarea însemnătății acestui nume. Evreii aveau să-L cunoască pe Iehova într-un mod în care strămoşii lor nu-L cunoscuseră. Printr-o demonstrație reală, în conformitate cu însemnătatea numelui („Cel ce face să fie”), Iehova avea să-i elibereze pe israeliți din Egipt, îndeplinindu-și promisiunea făcută în vechime.– Ex. 3:14; 2 Sam. 7:23. În același mod au ajuns să-L cunoască și egiptenii. Cu siguranţă, atât Faraon, cțt și egiptenii, au cunoscut numele literal al Dumnezeului evreilor, care se aflau în mijlocul lor de două sute cincisprezece ani. Cu toate acestea, Faraon a izbucnit: „Cine este Iehova, ca să ascult de glasul Lui să las pe Israel să plece? Eu nu-l cunosc pe Iehova şi nu-l voi lăsa pe Israel să plece.” (Ex. 5:2) Mai târziu, Dumnezeu a spus: „Egiptenii vor şti că Eu sunt Iehova, când Îmi voi întinde mâna împotriva Egiptului.” (Ex. 7:5) Deşi Îi cunoşteau numele, Faraon şi egiptenii nu L-au cunoscut pe Iehova ca un Dumnezeu al acţiunii. Dar când a acţionat împotriva lor, ei L-au cunoscut într-un altfel de mod, exact aşa cum evreii au ajuns să-L cunoască într-un mod necunoscut sau neexperimentat de strămoşii lor, Avraam, Isaac şi Iacov. Astăzi conducătorii îngâmfaţi ai acestei lumi cunosc numele literal de Iehova, dar, asemenea lui Faraon şi a egiptenilor din vechime, îl socotesc lipsit de importanţă. Cu toate acestea, la Armaghedon ei vor şti că El este Iehova, un Dumnezeul care „face să fie” în armonie cu scopurile Lui. – Ezec. 6:7, 10, 13, 14; Ioan 17:6. În concluzie, să analizăm următoarea ilustraţie. Un om este cunoscut ca fiind  luptător. El poate fi chiar un luptător renumit. Cu toate acestea, el poate părea foarte paşnic pentru tine. Nu l-ai văzut luptând. Apoi, câțiva ani mai târziu, îl vezi foarte supărat din cauza unei fapte rele.Atunci, el izbucneşte în acţiune, luptând pentru dreptate. Ca şi alţii din jurul tău, poate că înainte l-ai numit luptător. Dar acum, pentru prima dată, te convingi într-adevăr că este un luptător puternic. Tu îl vezi punând în aplicare acest nume în ceea ce-l priveşte, demonstrându-l, trăind la înălţimea acestuia. Acum îl cunoşti într-un mod în care nu l-ai cunoscut înainte. În mod asemănător, Iehova Dumnezeu are multe calităţi, exprimate de titluri. Aceste calităţi le-au fost demonstrate lui Avraam, Isaac şi Iacov. Ei cunoşteau şi numele Iehova, dar nu i-au văzut niciodată însemnătatea demonstrată, aşa cum au văzut-o urmaşii lor, atunci când au fost eliberați din Egipt de brațul puternic al lui Iehova, în împlinirea scopului exprimat cu privire ei. Naţiunea eliberată L-a cunoscut, într-adevăr, pe Iehova ca Dumnezeul care „face să fie.”

Care este înţelegerea corectă a cuvintelor lui Isus de la Luca 20:34-36 ?

„Copiii acestui sistem se căsătoresc şi sunt daţi în căsătorie, dar cei care au fost socotiţi demni să dobândească viaţă în acel sistem şi să învie din morţi nici nu se vor căsători, nici nu vor fi daţi în căsătorie. De fapt, ei nici nu vor mai putea să moară, pentru că vor fi ca îngerii şi vor fi copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai învierii” – Luca 20:34-36. Isus a spus aceste cuvinte ca răspuns la o întrebare pusă de saduchei, care nu credeau într-o înviere. Aceştia i-au pus această întrebare lui Isus în legătură cu o femeie ce se afla sub legea căsătoriei de levirat, şi prin urmare sub legea lui Moise, şi nu sub legea creştină. Ei erau interesaţi să afle dacă ea sau cei din clasa ei aveau să se căsătorească la înviere, şi, dacă se va întâmpla aşa, a cui soţie va fi aceasta dacă anterior a avut ca soţi şapte fraţi, conform aranjamentului căsătoriei de levirat. Această femeie care se afla sub legea lui Moise nu ar fi avut nicio speranţă cerească, iar saducheii nu ştiau despre o clasă cerească. Întrebarea era legată de o persoană înviată în carne ce avea să trăiască pe pământ. De aceea răspunsul lui Isus are legătură cu o clasă pământească. - Luca 20:27-33. Când „acest sistem” va lua sfârşit la Armaghedon, atunci oamenii nu vor mai putea fi consideraţi copii ai acestuia. Numai prin înviere cei morţi pot intra în noua lume, „acel sistem”. Ei vor fi copiii lui Dumnezeu, nu pentru că ar fi născuţi din părinţi omeneşti, ci pentru că vor fi înviaţi pentru a păși pe calea vieţii în lumea nouă fără sfârşit. Ei vor primi viaţă de la Iehova Dumnezeu, prin Isus Christos - Rom. 6:23. Potrivit Sfintei Scripturi, cei care și-au păzit neprihănirea în timpurile din vechime vor dobândi o "înviere mai bună".  Ei vor fi înviaţi la începutul domniei de o mie de ani a lui Christos. Dumnezeu, Cel Atotputernic, care prin Christos Isus exercită puterea absolută în ceea ce privește învierea morţilor, Îi va aduce la viață, la timpul potrivit, și pe ceilalți credincioși pentru ca să poată primi binecuvântările domniei de o mie de ani. Isus nu a rostit cuvintele din Luca 20:34-36 cu referire la această clasă pământească credincioasă. Cuvintele lui Isus se referă la o altă clasă pământească. După cuvintele pe care le-a adresat Isus pe Golgota răufăcătorului gata de a se pocăi, de pe lemnul de lângă El, după ce paradisul va fi restatornicit pe pământ, răufăcătorii de felul acelui hoţ vor fi înviaţi din groapă. (Luca 23:42, 43). Această clasă de oameni, care a fost considerată demnă de înviere, va fi asemenea îngerilor. Aceasta nu înseamnă că acei oameni vor ajunge la nemurire. Îngerii nu sunt nemuritori. Această clasă de oameni va fi asemenea îngerilor, în sensul că îngerii nu se căsătoresc şi nu procreează. - Matei 22:30; Marcu 12:25. Cei care aparțin clasei prefigurată prin tâlharul de pe cruce, la înviere ies pentru judecată, după cum este scris: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” - Apocalipsa 20:5. Acestora nu li se vor scrie imediat după înviere numele în "cartea vieţii". După ce vor fi instruiți pe calea vieții, ei vor avea de susținut o probă finală, o probă hotărâtoare a neprihănirii lor. Acest lucru va avea loc la sfârșitul domniei de 1000 de ani a lui Cristos. Prin ascultare şi credincioşie față de Dumnezeu, ei vor putea trece cu succes peste acest test final.  Abia apoi, Iehova îi aprobă, îi îndreptăţeşte și le acordă dreptul la viaţă veşnică în Paradis, pe pământ. Prin urmare, pe drept cuvânt se poate spune referitor la ei că nu pot „să moară”. Fiindcă rămân credincioşi, ei vor fi „socotiţi vrednici să câştige acel sistem”. Dumnezeu le garantează o viaţă fără sfârşit şi le apără dreptul la aceasta.

Ce pot să facă persoanele individuale pentru a stăvili valul în creștere de imoralitate și ateism?

Unii oameni cred că modalitatea de a face acest lucru este prin aderarea la o biserică sau prin intrarea în politică. Însă nici numărul impresionant al membrilor bisericii – așa-numita „renaștere religioasă” – nu a stăvilit valul în creștere de ateism. După ce intră în politică, oamenii integri constată imediat că trebuie fie să abandoneze politica, fie să se corupă și ei într-o anumită măsură. Amintindu-ne că Satan este cauza ateismului crescând, noi vedem inutilitatea eforturilor sociale și politice de a remedia situația. Cuvântul lui Dumnezeu arată calea dreaptă pe care să o urmeze persoanele individuale. „Exersează având ca obiectiv devoţiunea sfântă.” Acesta este sfatul Bibliei. Așadar, cel cu inimă sinceră face ceva în ce privește stăvilirea valului de nelegiuire, începând cu sine. El exersează având ca obiectiv devoțiunea sfântă, îmbrăcând ceea ce Biblia numește o „nouă personalitate” „Dezbrăcaţi-vă de vechea personalitate cu practicile ei, şi îmbrăcaţi-vă cu noua personalitate, care, prin cunoştinţă exactă, se înnoieşte după chipul Celui care a creat-o”. 1 Tim. 4:7; Col. 3:9, 10. Pentru a îmbrăca „noua personalitate”, acumulează cunoștință exactă prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Asimilează mental principiile lui drepte și aplică aceste principii în viața ta. Da, înnoiește-ți mintea: „Nu vă mai conformaţi acestui sistem, ci transformaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să puteţi constata voi înşivă care este voinţa cea bună, acceptabilă şi completă a lui Dumnezeu.” Rom. 12:2. Înnoindu-ți mintea și îmbrăcându-te cu „noua personalitate”, te protejezi de valul în creștere de nelegiuire. Fă mai mult! Regula scripturală este: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile folositoare”. Așadar, asociază-te cu cei care nu vor strica obiceiurile tale bune, ci te vor încuraja în ele. Asociază-te cu societatea lumii noi a martorilor lui Iehova; permite ca acești martori creștini să te încurajeze în devoțiune sfântă. – 1 Cor. 15:33. După ce te-ai protejat de valul în creștere de ateism, extinde-ți protecția la alții. Cum? Predicându-le, atât prin cuvinte, cât și prin exemplu.

Publicaţiile martorilor lui Iehova, ca și discuțiile cu aceștia, fac referire la foarte multe citate din Biblie. ”Dar pentru ce vă luaţi citatele de ici şi de colo din Biblie?”

Într-adevăr, martorii lui Iehova citează din toate cărțile Bibliei pentru că toate cele 66 de cărți ale acesteia sunt în armonie perfectă. Prin faptul că cităm din mai multe cărți ale Bibliei, dorim să dovedim veridicitatea învățăturilor pe care le răspândim. Chiar și în Israel, orice vorbă trebuia să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. (Matei 18:16) În plus, această metodă (de a cita din diferite locuri din Biblie) a fost folosită de însuși Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, și de apostolii săi credincioși. Deci, în această privință, martorii lui Iehova urmează exemplul lui Isus Cristos și ai apostolilor săi. Să luăm câteva exemple: Isus Cristos în predica de pe munte, relatată de apostolul Matei,  a citat de 22 de ori din Scripturile Ebraice. Va acuza cineva pe Isus că ar fi sărit de colo până colo prin Scriptură? Pentru că El a citat de trei ori din Exod, de două ori din Levitic, o dată din Numeri, de şase ori din Deuteronom, o dată din Regi, de patru ori din Psalmi, de trei ori din Isaia şi o dată din Ieremia. Prin faptul că a făcut aceasta, a încercat El să dovedească ceva nepotrivit, spre a-i induce pe ascultătorii săi în eroare? Nu, ci spre surpriza poporului, "El îi învăţa (adevărul) ca unul care are autoritate, nu ca şi cărturarii", deoarece El întărea învăţătura Sa cu autoritatea Cuvântului scris al Lui Dumnezeu. (Matei 7:29). Apostolul Pavel, la Romani 15:7-13, în numai şapte versete, a citat de patru ori din Scripturile Ebraice, anume din Deteronom 32:43, Isaia 11:1,10, Psalm 18:49 şi Psalm 117:1. Astfel, asemenea Lui Isus, el a citat din Lege, din Profeţi şi din Psalmi. Din aceste trei secţiuni ale Scripturilor Ebraice, el a dovedit  că nu numai evreii, ci şi naţiunile păgâne erau îndreptăţite să-l slăvească pe Iehova Dumnezeu pentru mila Sa faţă de omenire. De aceea,  el îndemna comunităţile creştine să îi primească bine pe oamenii din toate naţiunile, întocmai cum face Isus Cristos. Pavel a zis: "Şi ca neamurile (păgânii) să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: De aceea, Te voi lăuda printre neamuri, şi voi cânta Numele Tău (după cum este scris la Psalm 18:49). Este zis iarăşi: Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Său (după cum este scris la Deuteronom 32:43). Şi iarăşi: Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; slăviţi-L toate noroadele (citat din Psalm 117:1). Tot astfel şi Isaia zice: Din Iese va ieşi o Rădăcină, care se va scula să domnească peste neamuri; şi neamurile vor nădăjdui în El. (citat din Isaia 11:1,10). Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa." (Romani 15:9-13). Să îl condamnăm pe Pavel că a sărit încoace și încolo prin Biblie pentru a aduna texte biblice spre a-şi sprijini lucrarea misionară în afara naţiunii iudee? Nu,  căci aceste patru texte, care proveneau din trei secţiuni diferite ale Bibliei, erau toate în armonie în prezicerea că veştile bune ale Împărăţiei Lui Dumnezeu aveau să ajungă la toate naţiunile la timpul stabilit de Dumnezeu. Apoi, cu câteva versete mai jos, la Romani 15:21, Pavel  citează cu privire la păgâni din cartea profetului Isaia: "După cum este scris: Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte." Acest citat este din Isaia 52:15. Iudeilor li se vorbise despre Împărăția lui Dumnezeu, însă nu aşa au stat lucrurile cu naţiunile păgâne. Astfel, apostolul Pavel, prin metoda sa de studiu, ne-a arătat cum să întrebuinţăm Scripturile şi cum să folosim citatele biblice spre a stabili, nu învăţăturile noastre, nici acelea ale vreunui om, ci învăţăturile Lui Dumnezeu. În prima sa scrisoare, apostolul Petru aduce 34 de citate din 10 cărţi diferite ale Scripturilor Ebraice, iar în cea de a doua scrisoare a sa, Petru citează de şase ori din trei cărţi diferite ale Scripturilor Ebraice. Apostolul Matei, în  Evanghelia sa, aduce 122 de citate de la Geneza până la Maleahi. De remarcat este faptul că din cele 39 de cărţi ale Scripturilor Ebraice, el citează din 20. În Scripturile Greceşti creştine, de la Matei până la Apocalips,  există 365 de citate directe de la Geneza până la Maleahi şi cam 375 de referinţe la acele Scripturi Ebraice, adică un total de circa 740. Astăzi, marele nostru privilegiu este să trăim în "timpul sfârşitului", cu care se încheie această lume veche. Referitor la acest timp, este prezis la Daniel 12:4 că mulţi vor "alerga încoace şi încolo" prin Scripturi şi astfel, prin binecuvântarea Lui Dumnezeu, "cunoştinţa va creşte".  Astăzi, în afară de Scripturile Ebraice avem și scrierile inspirate ale apostolilor şi ale ucenicilor lui Cristos. Aceste scripturi au fost scrise pentru folosul nostru. Apostolul Pavel, la Romani 15:4, zice: "Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde".

Unii argumentează că şi creştinii trebuie să postească, citând Matei 9:15 şi Matei 17:21, ca dovezi. Este corect lucrul acesta?

Matei 9:15 "Se pot jeli nuntasii cata vreme este mirele cu ei? Vor veni zile cand mirele va fi luat de la ei, si atunci vor posti.” Matei 17:21: ”Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” Legea Mozaică nu foloseşte termenul „post". Dar, în legătură cu ziua de ispăşire, porunceşte: „Să vă întristaţi (smeriți) sufletele" (Lev. 16:29-31; 23:27; Num. 29:7). Acest lucru, în general, înseamnă a posti. Acest punct de vedere este sprijinit de Ezra 8:21 (unde se vorbește despre ”un post de smerenie), Isaia 58:3,5 şi Psalmul 35:13 (”Şi eu, când erau ei bolnavi, mă îmbrăcam cu sac, îmi smeream sufletul cu post şi mă rugam cu capul plecat la sân.”). Deşi ziua de ispăşire era singura ocazie stabilită în mod special de Dumnezeu ca zi de post, totuşi, au fost ținute posturi și cu alte ocazii speciale. Pentru a avea valoare în ochii lui Dumnezeu, posturile trebuiau să arate întristarea şi căinţa sinceră a unei persoane față de păcatele săvârșite în trecut (1Sam. 7:6; Ioel 1:14; 2:12-15). Iudeii au stabilit multe posturi și, la un moment dat, aveau patru posturi anuale, pentru a marca evenimentele dezastruoase ale fatalului an 607 î.C. (Zah. 8:19) Posturile erau ținute şi înaintea unui pericol (când cineva avea mare nevoie de călăuzire divină) sau în momentul în care cineva îndura ispite — 2Cron. 20:3; Ezra 8:21; Estera 4:3,16; Matei 4:1,2. Postul potrivit nu înseamnă o chinuire a trupului în ce priveşte mâncarea (ca şi când disconfortul corporal ar avea valoare). De fapt, postul este o consecinţă firească a unei emoţii puternice. Dacă mintea este preocupată cu probleme apăsătoare sau inima este măcinată de sentimente profunde sau griji, organismul inhibă pofta de mâncare. Pe această bază firească este întemeiat postul. Această reacție obișnuită a corpului arată lui Iehova sentimentul profund al persoanei care posteşte; arată că mintea sau emoţiile omului sunt foarte încărcate de simţul păcatului, sau persoana este cuprinsă de o așa mare întristare, încât corpul său refuză să mănânce. Facultăţile mentale şi emoţionale ale persoanei pot fi atât de umilite din cauza păcatelor din trecut și sunt atât de ocupate să tânjească după iertare, încât nu mai este loc pentru a se gândi la lucruri, precum mâncarea. Sau poate că persoana întâmpină o problemă serioasă, ce necesită meditaţie şi un studiu intens, pentru a afla voinţa divină spre a beneficia de îndrumarea lui Iehova. Onoarea numelui lui Iehova poate atârna de hotărârea luată sau de declaraţiile făcute. Într-o astfel de stare a minţii, cu greu s-ar putea gândi cineva la stomacul său. Dar ce putem spune despre o persoană care vorbeşte despre păcatele sale din trecut, de dorinţa de iertare, de hotărârile sale de a se corecta, sau de preocuparea profundă de a lua o hotărâre corectă într-un timp crucial, şi totuşi, în tot acest timp se înfundă cu mâncare (de ex. de origine vegetală)? Din această atitudine reiese că acea persoană nu este cu adevărat preocupată de lucrurile pe care le afirmă, în ciuda declaraţiilor verbale. Apetitul său bun dezminte atitudinea sa de preocupare profundă. În acest caz, postirea lor se limitează doar la o manifestare exterioară. Drept exemplu, să analizăm atitudinea poporului lui Israel. Cândva, păcatele evreilor erau grave, dar ei nu se căiau cu sinceritate. Ei se prefăceau că se închină lui Iehova, oferindu-i un serviciu cu buzele şi îndeplinind ritualuri religioase, de ochii lumii. Ei considerau că postul le va procura favoarea divină: „Pentru ce postim, zic ei, şi tu nu ne vezi? Pentru ce ne chinuim sufletul, dacă tu nu ții seamă de lucrul acesta?" (Isaia 58:3) Iehova le-a spus de ce, când a zis că ei îşi urmăreau propriile plăceri şi preocupări și, chiar în timpul postului, se complăceau în certuri, asuprire şi violenţă. Ei nu manifestau întristarea şi pocăinţa care caracterizau posturile sincere. Postul practicat de ei nu era menit să le facă glasul auzit în cer, deşi strigătele lor de ochii lumii erau puternice. Iehova a denunţat faptele ipocrite pe care ei le manifestau: „Este acesta postul pe care l-am ales eu, ca un om să-şi chinuie sufletul? Ca să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Asta numiţi voi post şi o zi plăcută pentru Iehova?" — Isa. 58:1-5. Postul trebuia să dovedească întristare şi pocăinţă din partea lor, dar acţiunile lor le dezminţeau pretenţia. Ca să fie primit, postul trebuia să fie însoţit de o corectare a păcatelor din trecut: ”Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l şi nu întoarce spatele semenului tău!”  (Isa. 58:6,7). Aceşti evrei, însă, nu țineau cont de disciplinarea spirituală pe care o presupunea postul și neglijau spiritul pocăinţei adevărate. Ei considerau postul drept un mijloc de a câştiga favoare din partea lui Dumnezeu. Acei evrei susțineau că disconfortul implicat de post era meritoriu, şi astfel credeau că îl obligă pe Dumnezeu să le datoreze ceva în schimb. Când nu primeau acel ceva, ei îl întrebau pe Dumnezeu: „Pentru ce ne-am chinuit sufletul dacă tu nu ții seamă de lucrul acesta?" Cele patru posturi anuale ce deplângeau calamităţile anului 607 î.C. erau lipsite de sinceritate și auto-impuse. Cu aceste ocazii, evreii posteau asemenea unor victime, plângându-şi singuri de milă şi primind satisfacţie de pe urma acestei auto-compătimiri; dar lor, în realitate, nu le părea rău cu adevărat, adică nu se smereau pentru păcatele care l-au mâniat pe Iehova și din cauza cărora au venit peste ei acele calamităţi. Iehova le-a spus că posturile lor erau făţarnice şi ostentative (făcute din dorința de a impresiona). Ei nu mai trebuiau să postească astfel, ci trebuiau să se căiască, să nu mai repete greșelile din trecut şi să se bucure de restabilirea închinării adevărate (Zah. 7:3-7; 8:19,23). Când Isus a venit pe pământ, fariseii posteau de două ori pe săptămână, în zilele a doua şi a cincea a săptămânii (Luca 18:12). Aceste posturi nu au fost însoţite de căinţă sinceră; ele doar le satisfăceau sentimentul de superioritate, aşa cum a arătat Isus  la Luca 18:11. Chinuirea corpului cu un post autoimpus şi formal, nu câştigă aprobarea lui Dumnezeu. ”Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru”? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti” — Col. 2:20-23 Postul auto-impus și formal era postul practicat de farisei. Despre ei, Isus le-a spus urmaşilor săi: ”Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Mat. 6:16-18). Fariseii posteau pentru a fi văzuţi de oameni, simulau expresii triste şi posomorâte de întristare şi umblau intenţionat nespălaţi şi cu faţa trasă, ca să facă impresie. Lipsindu-le adevărata evlavie, ei nu ştiau cum s-o exprime. Făţărnicia lor era evidentă. Ei încercau să manifeste în exterior mai mult decât o simţeau în interior. Postul pentru Dumnezeu nu trebuie să fie făcut un spectacol pentru oameni. Ce se poate spune de Matei 17:21, menţionat în întrebare? Matei 17:21: ”Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” Acest text, aşa cum este cazul şi cu Marcu 9:29, 1Corinteni 7:5 şi 2 Corinteni 6:5, nu conţine nici o referire la post, după cele mai corecte manuscrise. Matei 9:15 nu le porunceşte creştinilor să postească. Dar, chiar dacă Isus Cristos nu le-a poruncit niciodată discipolilor să postească, El și discipolii Săi au postit în Ziua Ispăşirii pentru că se aflau sub Legea mozaică. Când Isus a murit, discipolii au plâns şi au postit, dar n-au mai plâns după învierea lui şi, mai ales, după revărsarea spiritului sfânt (Marcu 2:18-20; Luca 5:33-35). Legea lui Moise a fost abrogată (anulată) atunci când „Hristos . . . S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora“ (Evrei 9:24–28). Iar odată cu abrogarea Legii a fost abrogată şi porunca de a posti în Ziua Ispăşirii. Astfel, singurul post obligatoriu menţionat în Biblie a fost desfiinţat. Exact aşa cum discipolii nu trebuiau să postească în timpul primei prezenţe a lui Cristos (Mirele) tot la fel nu trebuie să se postească nici acum, în timpul celei de-a doua prezenţe. Acesta este un timp de bucurie, nu de plâns. Unii spun că postul creştin de acum este un post de la pofte carnale sau de la hrană necurată pentru minte. Totuşi, acesta nu se potriveşte deloc cu procedura postirii. Postul avea în vedere o reţinere temporară de la hrană. Hrana mentală murdară sau comportamentul imoral trupesc nu sunt niciodată potrivite. Reţinerea de la ele ar trebui să fie permanentă. Ele ar trebui să fie înăbuşite, răstignite, şi nu reluate ca ”hrană”, după un post (Gal. 5:24; Col. 3:5; 1Pet. 2:11). A întrerupe abstinenţa de la aceste lucruri ar fi ceva fatal (Evrei 10:26,38,39; 2Pet. 2:20-22). Dacă organizaţia creştină ar posti acum, acesta ar fi un post autoimpus, unul care n-a fost poruncit de Dumnezeu. Ar fi nepotrivit acum, când Mirele s-a întors şi închinarea curată a fost restabilită (Zah. 8:19; Mat. 9:15).

Exodul 4:11 spune: „Iehova a zis: Cine-l face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb? Nu Eu, Iehova?" Pe baza acestui text, poate fi învinuit Iehova pentru toți cei care sunt muți, surzi sau orbi?

Acest text nu poate fi folosit ca argument că Iehova Dumnezeu este responsabil pentru toţi cei care astăzi s-au născut sau au devenit în timpul vieții muţi, surzi şi nevăzători. Să analizăm trei aspecte: 1) Iehova Dumnezeu, Creatorul, l-a înzestrat pe om cu capacitatea de a vorbi, de a auzi şi de a vedea. El poate să retragă aceste puteri de la om, dar şi să le redea, în cazul în care acestea au fost pierdute. Un exemplu în această privință îl constituie îngerii lui Dumnezeu care i-au lovit pe oamenii din Sodoma cu orbire atunci când au atacat casa lui Lot. -Gen. 19:11 Un alt exemplu este cel al lui Isus Cristos, care l-a lovit pe Saul din Tars cu orbire timp de trei zile, pentru a-l întoarce de la persecutarea creştinilor. Ulterior, puterea divină i-a redat vederea. - Fapte 9:8, 9, 17, 18. Oamenii care-l însoţeau pe Saul din Tars când a fost lovit cu orbire au fost făcuţi surzi cu privire la înţelegerea cuvintelor pe care Isus le spunea lui Saul. Ei au auzit sunetul glasului, dar au fost surzi cu privire la înțelegerea cuvintelor. (Faptele Apostolilor 9:7; 22:9). Biblia mai relatează și alte exemple. Apostolul Pavel i-a spus vrăjitorului Elima că va fi lovit cu orbire – Fapte 13:8-11. Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel că la un moment dat va fi mut şi că, mai târziu, limba lui va fi dezlegată. (Ezec. 3:26, 27; 24:27). Preotul Zaharia a fost lovit cu muţenie, dar limba sa a fost dezlegată atunci când s-a născut fiul său, Ioan. (Luca 1:20, 22, 62-64). Iehova declară că la Armaghedon îi va pedepsi pe duşmanii Săi astfel încât „le vor putrezi ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură." — Zah. 14:12. Din aceste exemple reiese că Iehova a adus în mod literal surzenie, muţenie sau orbire asupra anumitor persoane, dizabilități pe care le-a înlăturat, la momentul hotărât. 2) Textul din Exod  4:11 nu susține faptul că toate persoanele născute fără vedere, surde sau mute, s-au născut cu acest handicap din cauza vreunei intervenţii directe din partea lui Iehova, aşa cum susţin unii. Atunci, care este motivul pentru care aceste persoane au astfel de dizabilități? Motivul pentru care unele persoane au astfel de handicapuri  se datorează rebeliunii primului om.  Încălcarea legii Creatorului de către prima pereche umană, a atras asupra întregii rase umane păcatul şi moartea (Romani 5:12) . Degradarea fizică este consecinţa păcatului. Părinţii imperfecți pot deveni bolnavi în diferite moduri și din diferite motive. Nu numai că părinții devin bolnavi, dar aceștia transmit și copiilor lor la naștere predispoziţia pentru anumite boli. 3) Un alt punct de vedere este spiritual. Urechile care aud mesajul lui Dumnezeu, dar care nu reuşesc să înţeleagă semnificaţia lui, sunt surde din punct de vedere spiritual. Ochii care văd evenimentele prezise, dar care nu reuşesc să perceapă împlinirea lor, sunt orbi spiritual. Limbile care vorbesc cuvintele lui Dumnezeu înregistrate în Biblie, dar care sunt incapabile să îl explice corect, sunt mute din punct de vedere spiritual. Aşadar, urechile care aud pot fi surde, ochii care văd sunt orbi şi limbile care vorbesc sunt mute faţă de scopurile lui Iehova. Uneori, Iehova procedează astfel din cauza indiferenței oamenilor. Când l-a trimis pe Isaia să pună mărturie necredincioșilor din Iuda, Dumnezeu  i-a spus profetului:  „Du-te şi spune poporului acestuia: ‘Întruna veţi auzi, şi nu veţi înţelege; întruna veţi vedea, şi nu veţi pricepe!’  Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit.”  (Isa. 6:9, 10). Mesajul transmis de Isaia a făcut inima israeliților să se împietrească. Din moment ce mesajul transmis de Isaia era de la Dumnezeu, se poate spune că Iehova însuşi i-a făcut surzi, orbi sau muți. Acei izraeliți egoişti nu erau potriviţi să audă mesajul lui Dumnezeu spre a fi vindecaţi. Astfel ei au fost surzi, muţi şi orbi faţă de acel mesaj. Pentru a-i ţine în această stare de întuneric spiritual, Isus le-a vorbit în pilde sau ilustraţii. Când discipolii lui Isus L-au întrebat de ce vorbea în pilde: „De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: ‘Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.’ Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec." (Mat. 13:13-15). Acei oamenii egoişti din Israel nu erau interesaţi de mesajul lui Dumnezeu. Ei puteau să îl întrebe pe Isus cu privire la semnificaţia ilustraţiilor pe care le folosea. Din cauza atitudinii lor indiferente, acei oameni egoiști au fost îndepărtaţi. Doar cei smeriţi, nerăbdători să înveţe despre Dumnezeu au rămas să-L întrebe pe Isus despre semnificaţia ilustraţiilor. În felul acesta, Iehova i-a ţinut pe unii surzi, muţi şi orbi spiritual, iar pe alţii i-a făcut să vadă, să audă şi să vorbească. Unii nu au dragoste pentru adevăr şi „din această pricină, Dumnezeu le va trimite o puternică amăgire, ca să creadă o minciună". Traducerea modernă scoate în evidenţă mai clar semnificaţia, arătând că Iehova nu-i induce în eroare în mod deliberat, ci doar îi permite lui Satan să-i înşele (din moment ce ei găsesc mai multă plăcere în minciuni şi nedreptate decât în adevăr şi salvare). „Prezenţa celui nelegiuit se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, cu toată amăgirea nedreaptă pentru cei care pier, ca pedeapsă pentru că n-au primit iubirea adevărului ca să fie salvaţi. De aceea, Dumnezeu permite să-i ajungă o lucrare de rătăcire, ca să ajungă să creadă minciuna, pentru ca toţi să fie judecaţi, fiindcă n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate". (2 Tes. 2:9-12, NW). Iehova îi permite lui Satan, dumnezeul acestei lumi, să-i orbească pe oameni din punct de vedere spiritual. — 2 Cor. 4:4. Aşa cum Iehova îi face pe unii surzi, muţi şi orbi spiritual, tot aşa poate să și vindece de surzenie, muţenie şi orbire spirituală. Isaia a prezis despre acest timp: „Atunci ochii orbilor se vor deschide şi urechile surzilor se vor destupa. Atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta". (Isa. 35:5, 6). În sens spiritual, Iehova permite acum ca aceste handicapuri să rămână asupra celor mândri şi aroganţi, dar le înlătură de la cei blânzi şi smeriţi. Aşadar, vedem că, în unele situații, atât fizice, cât şi spirituale, Exodul 4:11 este împlinit de Iehova Dumnezeu, dar nu într-un mod care-L face responsabil pentru toţi cei surzi, muţi şi orbi din punct de vedere fizic de pe pământ.

Vor învia copiii care nu vor atinge vârsta maturității și care vor muri în Armaghedon?

Nu putem fi dogmatici în această privință, deoarece Dumnezeu este judecătorul. Cu toate acestea, dacă Iehova Dumnezeu exprimă o judecată nefavorabilă împotriva anumitor persoane și face acest lucru prin Regele său Isus Cristos la Armaghedon, trebuie să existe un fel de finalitate în decizia lui Dumnezeu. Dacă este așa, cei distruși de judecata lui Dumnezeu în bătălia de la Armaghedon sunt cu adevărat distruși. Capitolul 9 din Ezechiel pare să se refere la Armaghedon, iar versetul 6 afirmă: "Ucideți fără milă bătrâni și tineri, fecioare, copii și femei; dar să nu vă apropiați de niciun om care este însemnat." Cei care nu sunt marcați printr-o reacție favorabilă l-a avertismentului lui Dumnezeu nu primesc milă din partea lui. Aceasta nu este o nedreptate din partea lui Dumnezeu. Dacă ar fi vorba de o dreptate absolută, el nu ar cruța pe nimeni, deoarece fiecare, tânăr sau bătrân, este un păcătos imperfect. Numai prin exercitarea iubirii și a milei sale, cineva este păstrat prin Armaghedon sau este înviat. Copiii sunt afectați de cursul părinților lor, iar părinții sunt avertizați că nelegiuirea lor se răsfrânge asupra urmașilor lor până la a treia și a patra generație. (Ex. 20:5, 6) Părinților li se poruncește să-și instruiască copiii pe calea lui Dumnezeu, iar dacă în aceste zile din urmă părinții refuză să țină seama de instrucția și avertismentul divin, ei aduc distrugerea asupra lor și a copiilor lor mici la Armaghedon. (Deut. 6:6, 7; Ef. 6:4) Potrivit dreptății, Dumnezeu poate lăsa astfel de copii morți, căci, așa cum a arătat Ezechiel, toți mor în nelegiuirea lor. (Ezech. 3:17-19; 33:1-6) Părinții ar trebui să-și amintească faptul că direcția lor greșită îi afectează în mod nefavorabil pe copiii lor și poate duce odraslele lor la distrugere în Armaghedon, la fel cum o direcție corectă din partea părinților poate pune copiii lor mici pe calea salvării în timpul Armaghedonului și a oportunității de a avea viață veșnică în lumea nouă care va urma.

De ce martorii lui Iehova nu sărbătoresc sabatul săptămânal, având în vedere Exodul 31:16, 17?

Exodul 31:16, 17: ”Copiii lui Israel sa păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic; căci în șase zile a făcut Domnul cerurile și pământul, iar în ziua a șaptea S-a odihnit și a răsuflat." Întrebuințarea termenilor ”necurmat” și ”veșnic” în legătură cu Sabatul nu poate însemna că a patra poruncă a decalogului va continua să se aplice pentru totdeauna și că, în mod implicit, ea se aplică astăzi celor ce îl urmează pe Cristos. Cele Zece Porunci nu au existat dintotdeauna nici măcar în cadrul națiunii lui Israel. Moise, mijlocitorul legământului legii cu Israel spune clar acest lucru: "Asculta, Israele, legile și poruncile pe care vi le spun astăzi în auzul vostru. Învățați-le și împliniți-le cu scumpătate. Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinții noștri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toți vii astăzi aici. Domnul v-a vorbit față în față pe munte, din mijlocul focului. Eu am stat atunci între Domnul și voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului; căci vă era frică de foc și nu v-ați suit pe munte.” - Deuteronom 5:1-5. Da, Cele Zece Porunci au avut un început, dar nu cu Avraam, Isaac, şi Iacov, strămoşii izraeliților, sau cu cei doisprezece fii ai lui Iacov, a încheiat Dumnezeu legământul legii, ci cu izraeliții care erau prezenți la Muntele Horeb (sau Sinai), iar Moise a fost cel care a mijlocit legământul legii. Citiți acum, Cele Zece Porunci și chiar de la prima poruncă veți constata faptul că ele au fost inițiate pe timpul lui Moise și a tovarăşilor săi izraeliți. Faptul că ele nu au existat pe timpul lui Avraam sau a înaintașilor săi, o demonstrează chiar prima poruncă a Decalogului: „Eu sunt Iehova Dumnezeul tău, care te-am scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine." (Ex. 20:2, 3, ASV.). Această poruncă nu putea să se aplice lui Avraam, Isaac, Iacov sau celor doisprezece fii ai lui Iacov, deoarece Iehova Dumnezeu nu i-a scos niciodată din casa robiei, din Egipt. Legământul legii nu poate fi separat, astfel încât doar o parte să fie desfiinţată, ca de exemplu partea ceremonială, şi o parte să rămână, ca de exemplu aşa-numita parte „morală". Iacov 2:10, 11 explică clar acest lucru atunci când spune: „Căci, cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: "Să nu preacurvești", a zis și: "Să nu ucizi". Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii". Aplicând acest punct la chestiunea continuităţii Celor Zece Porunci şi a restului legii mozaice, ce observăm? Dacă porunca a patra referitoare la ziua de odihnă a fost „un legământ necurmat" cu Israelul şi un semn „veșnic", atunci tot Decalogul şi întreaga lege mozaică erau un legământ necurmat (veșnic) care va dura atâta timp cât va dura și porunca a patra. Pe de altă parte, dacă restul legământului a fost desființat, atunci şi porunca a patra a fost desfiinţată. Cât timp înseamnă ”necurmat” și ”veșnic”, aşa cum sunt folosite în Exod 31:16, 17? Nu înseamnă o eternitate. Cuvântul tradus din ebraică cu ”necurmat” este ohlahm, iar cuvânul tradus cu ”veșnic” este 1′ohlahm. Aceste cuvinte, în textul original ebraic, sunt întrebuințate și în legătură cu preoția din Israel, preoție care a descins din Aaron, fratele lui Moise. Un  exemplu în acest sens îl constituie Exod 40:12-16: „Să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului adunării, şi să-i speli cu apă. Să îmbraci pe Aaron cu hainele sfinte, să-1 ungi şi să-1 sfințeşti, ca să Mi slujească în slujba de preot. Să chemi şi pe fiii lui, şi să-i îmbraci cu tunicile; şi să-i ungi, aşa cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi facă slujba de preoți. În puterea acestei ungeri, ei vor avea pururea [ohlahm] dreptul preoției printre urmașii lor." De asemenea, referitor la jertfa de mâncare, este scris: „Iată legea darului adus ca jertfă de mâncare: Toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron să mănânce din ea. Aceasta va fi o lege veşnică [ohlahm] pentru urmașii voștri cu privire la darurile de mâncare mistuite de foc înaintea DOMNULUI oricine se atinge de ele va fi sfințit ... Preotul dintre fiii lui Aaron, care este uns în locul lui, să aducă darul aceasta ca o jertfă de mâncare. Aceasta este o lege veşnică (ohlahm) înaintea DOMNULUI." (Levitic 6:14-23; Num. 25:13; Lev. 24:8, 9; şi Lev. 25:46, l′ohlahm). Din utilizarea  biblică a cuvintelor necurmat, pururi și veşnic în legătură cu preoția aaronică şi îndatoririle lor oficiale, s-ar putea ca cineva să-şi imagineze că acestea vor rămâne în vigoare pentru toată veşnicia. Totuşi, astăzi, preoția aaronică sau levitică a dispărut. Mai mult, apostolul Pavel explică faptul că Iehova Dumnezeu, care a rânduit preoția aaronică sau levitică, a desființat-o şi nu a mai recunoscut-o după moartea și învierea lui Isus. Cristos Isus a fost făcut Marele Preot a lui Dumnezeu, nu după „legea carnală" potrivit căreia preoții și marele preot trebuiau să fie descendenți ai lui Aaron, ci după o lege nouă și prin jurământul depus de Dumnezeu. Prin urmare, noua preoție este superioară celei a lui Aaron. Această nouă preoție este după rânduiala lui Melhisedec, împăratul-preot al Salemului. Pavel explică, după cum urmează:  „Dacă, dar, desăvârşirea ar fi fost cu putință prin preoția Leviților - căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea - ce nevoie mai era să se ridice un preot după rânduiala lui Melhisedec, și nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată preoția, trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii.” ”Căci Acela [Domnul nostru Isus] despre care sunt zise aceste lucruri, a făcut parte dintr-o altă seminție, din care niciun membru nu a slujit vreodată la altar. Căci este vădit (dovedit) că Domnul nostru a ieşit din seminția lui Iuda, despre care Moise nu a spus nimic cu privire la preoție. Lucrul acesta se face și mai luminos când vedem ridicându-se, după asemănarea lui Melhisedec, un alt preot, pus nu prin legea unei porunci pământești, ci prin puterea unei vieți nepieritoare. Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El [Psalmul 110, versetul 4]: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec! Astfel, pe de o parte, se desființează aici o poruncă de mai înainte, din pricina neputinței și zădărniciei ei - căci legea nu a făcut nimic desăvârşit - și pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună, prin care să ne apropiem de Dumnezeu. Şi fiindcă lucrul acesta nu s-a făcut fără jurământ, - căci, pe când Leviții se făceau preoți fără jurământ, Isus s-a făcut preot prin jurământul Celui ce I-a zis: Domnul a jurat şi nu va schimba: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec!" Preoții aaronici din vechime trebuiau să fie numeroşi, pentru că moartea îi împiedica să continue în slujbă. Dar Isus, fiindcă rămâne veșnic, are o preoție care nu este transferabilă. - Evr. 7:11-24 „Legea unei porunci carnale" care îi făcea pe Aaron şi pe fiii săi preoţi în Israel nu era rea, însă ea îi recunoştea doar pe membrii familiei lui Aaron în oficiul de preoți în națiunea lui Israel. Legea nu era împotriva evreilor. Legea dată de Dumnezeu pin Moise, prin jertfele tipice pentru păcate, i-au readus pe izraeliți în favoarea lui Dumnezeu. Această lege nu era inutilă. Ea a fost dată cu un scop, pentru o perioadă de timp definită. De aceea, când Cristos a adus înaintea lui Dumnezeu jertfa Sa umană în calitate de Mare Preot a lui Dumnezeu, legea mozaică şi preoţia aaronică au fost desfiinţate. Aceasta înseamnă că legământul vechi al legii, din care legea preoţiei era o parte, a fost desfiinţat şi Cele Zece Porunci (inclusiv porunca a patra referitoare la Sabat) ca parte integrantă a vechiului legământului al legii, au fost desfiinţate. Ohlahm derivă din verbul ahlam, care înseamnă a înfăşura, a ascunde sau a tăinui. Deci, termenul ohlam, tradus cu ”necurmat” și ”veșnic” din Exodul 31:16, 17 înseamnă o perioadă timp nedefinită, incertă, adică o perioadă de timp limitată, a cărei întindere este tăinuită omului şi necunoscută în prealabil de acesta.

Ce semnificație au pâinea și vinul folosite de Isus cu ocazia instituirii cinei de amintire?

Matei 26:26-28: ”Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: "Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu." Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: "Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” Ce se înţelege prin cuvintele lui Isus referitoare la pâinea frântă: „acesta este trupul Meu”? Aceste cuvinte, privite şi în lumina altor texte scripturale, nu sprijină doctrina religioasă a transsubstanţierii (adică a faptului că pâinea a devenit într-adevăr carne din trupul lui Isus) şi nu sprijină nici doctrina consubstanţierii (carnea lui Isus era efectiv prezentă în pâine şi combinată cu aceasta). Isus nu a înfăptuit acolo nici o minune. El îşi avea trupul intact; din acest motiv, pâinea frântă nu putea fi şi nu putea simboliza, trupul său literal, de carne. Nu era permis să se zdrobească nici un os mielului tipic pascal (Exod 12:46; Numeri 9:12). În Psalmul 34:20 este scris cu privire la trupul literal al lui Isus, Mielul lui Dumnezeu: „toate oasele I le păzeşte; nici unul din ele nu-I sunt sfărâmate”. Apostolul Ioan atrage atenţia asupra împlinirii acestei profeţii referitoare la Isus, atunci când a fost răstignit pe stâlp (Ioan 19:33-36). Traducerea corectă a acestui verset este: ”Luați, mâncați, acesta înseamnă trupul eu” – Matei 26:26, traducerea Moffatt. Cuvintele lui Isus „trupul meu” înseamnă marele trup spiritual, şi anume, „trupul lui Cristos” (1Corinteni 12:12-14,18,27). Trupul regal al lui Cristos este format din 144 000 de membri. Aceştia vor fi asociaţi cu Isus în Împărăția cerească. (Apocalips 7:4-8; 14:1,3) Capul trupului este Isus Cristos (Coloseni 1:18). El conduce şi se află deasupra tuturor membrelor trupului (Efeseni 1:22,23). Apoi, „a luat un pahar, a mulţumit şi le-a dat, spunând: Beţi toţi din el; acesta în­seamnă sângele Meu, sângele noului legământ, vărsat pentru mulţi, spre a câştiga iertarea păcatelor lor". (Matei 26:27, 28, Moffatt). Pentru fiecare pahar cu vin din cadrul sărbătorii pascale era pronunţată o binecuvântare. Paharul menţionat mai sus nu era primul pahar, ci era unul dintre paharele care trebuiau băute după mâncarea mielului de Paşte. Înainte de trecerea lui de jur împrejur, începând cu ucenicul din dreapta Sa, Isus pronunţă o bine­cuvântare. La serbarea de amintire a morţii Sale, Isus a folosit sângele strugurilor. Vinul sau „rodul viţei” din acel pahar n-a fost transformat în sângele Său literal, deoarece Isus nu Îşi vărsase încă sângele. Dacă vinul din acel pahar ar fi fost transformat în sânge literal şi apoi băutul lui ar fi asigurat iertarea sau ştergerea păcatelor, atunci nu ar mai fi fost nevoie ca Isus să fie răstignit pe un stâlp, adică să i se verse sângele şi să moară; lucrurile s-ar fi putut rezolva mai uşor, transformând în chip miraculos vinul în sângele care nu fusese niciodată în trupul său literal. Aşa cum pâinea frântă a fost folosită pentru a simboliza ceva mai vast decât carnea lui Isus, tot aşa şi paharul cu vin a fost folosit pentru a simboliza ceva mai cuprinzător decât sângele Său literal. Sângele semnifică viaţă: „căci viaţa trupului este în sânge” (Levitic 17:11). Legea lui Dumnezeu interzicea consumarea sângelui, iar Isus s-a supus regulii divine (Deuteronom 12:23). Deci, sângele vărsat înseamnă moartea (Matei 27:25; Faptele 5:28; Apocalipsa 16:3). Conţinutul paharului pe care Isus l-a întins discipolilor Săi, a simbolizat sângele vărsat sau moartea Lui şi suferinţele care au însoţit-o. Paharul reprezintă noul legământ, pe baza sângelui lui Isus (Luca 22:20).

"Eu și Tatăl una suntem" Susțin aceste cuvinte existența unei treimi?

     "Eu și Tatăl una suntem" - Ioan 10:30. Prin aceste cuvinte Isus nu a spus că El și Tatăl Său formau un singur Dumnezeu, coegal și coetern. Dacă argumentezi că El a spus asta, atunci trebuie să crezi, de asemenea, că toți urmașii lui Cristos devin Dumnezeu, ceea ce ar însemna nu o "Sfântă Treime" ci o "Sfântă Mulțime": „Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi.” Așa cum Isus este una cu Dumnezeu, așa sunt și urmașii lui Isus una cu Dumnezeu. Există unitate în credință, în scop și în lucrare. Biblia vorbeşte de un om care plantează și de un altul care udă plantele pentru a crește, și deoarece amândoi muncesc în același scop, se spune: „Cel ce sădește și cel ce udă sunt tot una”. În acest sens, Dumnezeu, Isus și urmașii lui Isus sunt una. loan 17:20, 21; 1 Cor. 3:8. Înainte ca Isus să vină pe pământ, în timp ce El era în cer ca o creatură spirituală, „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Atunci când a fost pe pământ ca om, Isus a spus că nu este egal cu Dumnezeu: „Tatăl este mai mare decât Mine.” În Biblie este consemnat că după învierea și revenirea Lui în cer, ca o creatură spirituală și domnind acolo, „atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.” Astfel, putem înțelege că Isus a fost și este în supunere completă față de Atotputernicul Dumnezeu, Iehova. „Capul lui Cristos este Dumnezeu.” Filip. 2:6; loan 14:28; 1 Cor. 15:28; 11:3. Ei nu sunt coeterni, așa cum susține doctrina trinității. Despre lehova este scris: „Din veşnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu.”  Prin urmare, El nu s-a născut, nu a fost creat și nu a avut niciun început. Dar aceasta nu e adevărat despre Isus Cristos, căci El este numit „întâiul născut din toată creația” și „începutul creației lui Dumnezeu.” Ps. 90:2; Col. 1:15, 16; Apoc. 3:14. Cu toate acestea, doctrina trinității spune că Dumnezeu, Cristos și Spiritul Sfânt sunt trei persoane care constituie singurul Dumnezeu adevărat. Ioan 10:30 vorbeşte doar despre Isus și Tatăl Său, neamintind nimic despre Spiritul Sfânt. Doar 1 Ioan 5:7 poate fi citat pentru a sprijini trinitatea, dar acesta este un exemplu izbitor de adăugare la cuvântul lui Dumnezeu. Acest text nu este conținut în niciun manuscris grecesc scris înainte de secolul al XV-lea, prin urmare este fals și este exclus din majoritatea versiunilor moderne ale Bibliei. Niciun text autentic al Bibliei nu susține doctrina trinității.

De ce cred martorii lui Iehova că ființele umane vor trăi veșnic pe pământ, din moment ce Biblia declară că pământul va fi mistuit de foc?

     Este adevărat că Biblia spune: "Cerurile și pământul, care sunt acum, sunt păstrate prin același cuvânt , rezervate pentru foc, pentru ziua judecății și a pierzării oamenilor nelegiuiți". Dar este de asemenea adevărat că Biblia spune: "Pământul rămâne pentru totdeauna". Aceste afirmații par contradictorii. De fapt, atunci când sunt înțelese corect, nu sunt contradictorii. - 2 Pet. 3:7; Ecl. 1:4. Referindu-se la atitudinea batjocoritorilor din zilele din urmă, la 2 Petru 3:5-7 (NW) se spune: "Căci, după dorința lor, le scapă acest fapt: că în vechime existau ceruri și un pământ care stătea compact în afara apei și în mijlocul apei prin cuvântul lui Dumnezeu, și prin aceste mijloace lumea de atunci a suferit distrugere când a fost inundată de apă. Dar prin același cuvânt, cerurile și pământul care sunt acum sunt păstrate pentru foc și sunt rezervate pentru ziua judecății și a distrugerii oamenilor nelegiuiți". Apostolul Petru se referă aici la potopul din vremea lui Noe. Cerurile și pământul "de atunci" au fost distruse de apă, spune Petru. Dar acele ape ale potopului nu au distrus nici cerurile propriu-zise, nici planeta Pământ propriu-zisă, căci acestea au rămas până în ziua de azi. Ce a fost distrus? Sistemul demonic sau aranjamentul demonic al lui Satan de peste oamenii și popoarele neevlavioase de pe pământ. Ele erau simbolizate prin "ceruri" și "pământ". Ni se spune că "tot pământul îl căuta pe Solomon, ca să-i asculte înțelepciunea". Pământul nu are urechi de auzit; oamenii au fost cei care au mers să-l asculte pe Solomon. "Să se bucure cerurile și să se veselească pământul ", scria psalmistul, adică locuitorii cerului și ai pământului. - 1 Regi 10:24; Ps. 96:11. Așadar, "cerurile și pământul de acum" și care sunt rezervate pentru distrugere sunt cerurile nevăzute și rele ale lui Satan, ale demonilor săi și ale popoarelor neevlavioase de pe pământ. Despre aceste ceruri și pământ rele este vorba la Apocalipsa 20:11 (NW): "Pământul și cerul au fugit din fața Lui  și nu s-a mai găsit loc pentru ele". După aceasta vor fi "cerurile noi și pământul nou pe care le așteptăm, potrivit făgăduinței Lui, și în care va locui dreptatea". Nu o nouă boltă înstelată deasupra capului, ci un nou cer simbolic, Cristos și co-moștenitorii Săi domnesc din ceruri; nu o nouă planetă dedesubt, ci un nou pământ simbolic, oameni ascultători și devotați dreptății. De altfel, dacă pământul care va fi ars este propriu-zis, la fel sunt și cerurile care se vor înălța în fum odată cu pământul; prin urmare, ce eliberare vor avea cei care așteaptă să fie salvați din acest foc pentru a fi răpiți în ceruri? - 2 Pet. 3:13, NW. Din moment ce cerurile și pământul care vor fi distruse de foc sunt simbolice, așa cum au fost cerurile și pământul distruse de Potop, nu există nicio contradicție atunci când Biblia spune că pământul propriu-zis "rămâne pentru totdeauna". Și dacă pământul va rămâne pentru totdeauna, el va fi locuit pentru totdeauna, pentru că "așa vorbește Iehova, care a creat cerurile, Dumnezeul care a format pământul și l-a făcut, care l-a întemeiat și l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a format ca să fie locuit: Eu sunt Iehova și nu este altul." - Isa. 45:18, AS.

Când, cum și cui se aplică cuvintele lui Isus consemnate în Luca 20:34-36 ?

„Ei nici nu mai pot să moară, pentru că vor fi ca îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Luca 20:34-36 ARV). Cum se poate aplica această scriptură, când toți locuitorii pământului vor fi supuși ultimei încercări a lui Satan la sfârșitul domniei de o mie de ani? Trebuie să înțelegem, pentru început, cui se adresează aceste cuvinte. Ele sunt adresate celor care fac parte din clasa tâlharului, sau a oamenilor care au făcut răul fără voie, și care vor avea privilegiul să fie înviați spre sfârșitul domniei milenare a lui Cristos. Despre ei stă scris: ”...cei ce au făcut răul vor fi înviați pentru judecată”. Faptele după care vor fi judecaţi nu sunt faptele lor din trecut, făcute când Satan înşela lumea întreagă şi majoritatea omenirii a murit fără măcar să audă de Biblie. Faptele care alcătuiesc baza pentru judecata lor finală vor fi faptele lor din viitor, după ce vor fi înviați și vor cunoaște voința lui Iehova. Numai în acel mod ar putea fi ei judecaţi „după faptele lor”. Cei care îşi vor conforma viaţa voinței divine vor primi binecuvântările Împărăţiei, dar nu și dreptul să se căsătorească și să aibă copii, deoarece la acel moment pământul va fi complet populat. Cuvintele evanghelistului Luca: „Ei nici nu mai pot să moară, pentru că vor fi ca îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” nu semnifică faptul că ei ajung la nemurire. Îngerii nu sunt nemuritori, ci sunt supuși lui Cristos Isus, care a fost răsplătit cu nemurirea. Omul este „puțin mai prejos decât îngerii” și, prin urmare, „a fi ca îngerii” înseamnă că acești oameni înviați nu se căsătoresc. (Psalmii 8:5) Prin ascultare și fidelitate în timpul zilei judecății, ei sunt regenerați de Isus Cristos, „Tatăl veșnic”. Apoi, Dumnezeu îi aprobă, îi îndreptățește și le acordă dreptul la viața veșnică în Paradisul de pe pământ. Prin urmare, în mod justificat „nu mai pot să moară”, pentru că ei continuă să fie credincioși. Ei ajung în „acea lume”, lumea nouă, „o lume fără sfârșit”. Dumnezeu le garantează viață fără sfârșit și le protejează dreptul la ea. Ei nu ajung la această îndreptățire și la acest drept la viață decât la sfârșitul celor o mie de ani de domnie a lui Cristos. Așa cum este scris: „Dar ceilalți morți nu au trăit din nou până la sfârșitul celor o mie de ani.” - Apocalipsa 20:5. Dificultatea în înțelegerea expresiei „nu mai pot să moară” se datorează faptului că unele persoane o aplică înainte de sfârșitul celor o mie de ani ai domniei lui Cristos. Unii vor muri pe pământ din cauza cedării lui Satan, atunci când acesta va fi astfel dezlegat pentru o scurtă perioadă de timp. Dar cuvintele lui Isus citate mai sus se aplică după sfârșitul celor o mie de ani și după ce Satan a fost dezlegat și a fost nimicit împreună cu toți cei care îl urmează atunci pe pământ. Acest lucru se întâmplă după ce oamenii credincioși au trecut testul final și, prin urmare, Iehova Dumnezeu îi îndreptățește la viață veșnică și devine astfel, într-un sens direct, Tatăl lor, iar ei devin „fiii lui Dumnezeu”. Da, atunci mai întâi se aplică Scriptura „nici nu mai pot să moară”, pe bună dreptate, de mâna oricărei alte creaturi.

Cum se înțelege Matei 11:23,24

Raspunsul la versetele din Matei 11:23,24 este destul de simplu si il putem gasi chiar in paginile Bibliei. Matei 11:23,24 - "Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine." Este clar ca in aceste versete Isus s-a referit la judecata aspura Sodomei si Gomorei, folosindu-le ca un termen de comparatie cu orasele de razvratiti Hozarin, Betsaida si Capernaum. Raspunsul Biblc cu privire la judecata asupra cetatilor Sodoma si Gomora este clar si fara nici o indoiala: 2 Petru 2:6-9 "Dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire, şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici, şi să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii." Judecata acestor 2 cetati arata ca un avertisment fata de cei nelegiuiti care vor suferi aceeasi pedeapsa daca nu isi vor schimba calea lor. Si de asemenea: Iuda 7 - "Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic." Acel foc vesnic este moartea a 2-a, adica moartea vesnica a celor care au fost nimiciti fara posibilitate de inviere. Apocalipsa 21:14 - "Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua." Aceste versete nu sunt in contradictie cu Matei 11:23,24. Si de ce? Acei care au pierit în Potop și în ploaia de foc asupra Sodomei și Gomorei nu au murit datorită păcatului moștenit de la Adam, ci au fost condamnați deoarece ei au ignorat avertismentul lui Iehova și au fost nimiciți de el. Ei au devenit exemple de avertisment ale pedepsei veșnice judiciare. (Evrei 11:7; 2 Petru 2:5-9; Iuda 7) Totusi, aceasta nu înseamnă că cel puțin unii din cei nimiciți la căderea Sodomei vor fi înviați și vor fi apți pentru a suporta cu succes o zi viitoare de judecată? Raspunsul Biblic este clar: NU. Cuvintele lui Isus Cristos din Matei 11:23,24 sunt o formă de construcție a discursului comună în timpurile Biblice. Ea a fost folosită pentru a sublinia imposibilitatea unui lucru. Isus a folosit o construcție similară când a spus: “Fiindcă mai ușor este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 18:25) Nici un om normal nu ar putea să creadă că o cămilă ar putea trece prin urechea unui ac. Isus de asemenea a subliniat cu tărie ideea că cei bogați care nu sunt dispuși să-și lase averea, nu vor intra niciodată în Împărăție. La fel a fost și cu folosirea celorlalte construcții ale discursurilor sale. Nici Sodoma și Gomora nu ar putea îndura judecata. Evreii știau că soarta Sodomei a fost pecetluită, astfel că atunci când Isus le-a spus că judecata ar fi mai ușor de suportat pentru acei condamnați decât pentru orașele evreiești, eu au înțeles punctul la care se referea el.

Este Maria mama lui Dumnezeu?

Dumnezeu n-a avut nici mamă, nici început (Psalmi 90:2). El i-a creat pe Adam şi Eva, din care s-a născut apoi Maria, mii de ani mai târziu. Maria a devenit mama umană a Fiului lui Dumnezeu, Isus iar aceasta s-a făcut prin puterea Celui Prea Înalt (Luca 1:30-35). Mai mult decât atât ea, după nașterea lui Isus a mai avut alți copii ai căror tată a fost Iosif – Matei 13:55,56. Despre Maria nu ne este relatat în Biblie că ar fi căutat să strălucească din cauză că a fost aleasă să fie mama lui Isus, ci ea a devenit un discipol devotat al acestuia. Și nici un fel de fenomen păgân ca “Mariolatria“nu l-a permis Isus (Luca 11:27,28; Matei 12:46-50; Luca 8:19-21). Așadar răsplata pentru nașterea și educația lui Isus cât și pentru credința ei în Iehova Dumnezeu, fiind alături și nu mai presus de ucenicii lui Isus, este o inviere la viață în ceruri ca și creatură spirituală - Fapte 1:13,14; 2 Timotei 4:8.

Folosim fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experienţă mai bună online și pentru a îmbunătăți acest site. Continuând să utilizați acest site, vă dați consimțământul asupra utilizării cookie-urilor.
Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies, inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.