Cui urma să-i revină preţiosul drept prin naştere la promisiunea sau legământul făcut cu Avraam? Iehova Dumnezeu, care era simbolizat de Avraam, a hotărât acest lucru, deoarece El este Autorul legământului şi Cel ce-l duce la îndeplinire. El l-a îndrumat pe Avraam în drama tipică.

Când Avraam era în vârstă de 137 de ani, Sara, soţia sa credincioasă, a murit. Venise ştirea din cetatea Haran din Mesopotamia, că fiului acestuia, lui Betuel, i se născuse o fiică, Rebeca, şi că ea ajunsese acum la maturitate. Fiul lui Avraam, Isaac, era acum în vârstă de patruzeci de ani, dar încă tot singur. El refuza să ia în căsătorie vreuna din fiicele ţării, care erau canaanite, urmaşe ale blestematului Canaan. Isaac aştepta ca tatăl său, Avraam, să-i găsească o nevastă şi să aranjeze astfel transmiterea legământului promisiunii. Soţia trebuia să fie o femeie temătoare de Dumnezeu şi din rudenia cea mai apropiată a lui Avraam. Avraam nu s-a întors în ţara din care Iehova Dumnezeu îl scosese, nici nu a permis ca fiul său Isaac să meargă acolo, ci a trimis acolo pe cel mai bătrân serv al casei sale ca să aducă o nevastă pentru Isaac din neamul său. Afară din cetate, Domnul Dumnezeu l-a adus deodată pe acest serv, Eliezer, în legătură cu posibila soţie, cu Rebeca, la fântâna unde oprise să-şi adape cămilele. După ce şi-a adăpat cămilele şi după ce a aflat identitatea lui Eliezer, Rebeca a fugit acasă şi a dat de ştire că servul lui Avraam era la intrarea în cetate.

Înainte de a accepta să mănânce, Eliezer, fără întârziere, a făcut de cunoscut tatălui Rebecăi, lui Betuel, misiunea sa. Atât Betuel cât şi Laban au spus: „De la Iehova vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a spus Iehova”.

Rebeca a fost de acord să plece, deoarece acest lucru de la Domnul era urgent. „Şi ei au binecuvântat-o pe Rebeca şi i-au spus: O, sora noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii şi sămânţa ta să stăpânească porţile vrăjmaşilor tăi”. (Geneza 24:50, 51, 60, A.R.V.) Pe când cămilele se apropiau de destinaţie, purtând pe Eliezer şi pe logodnica lui Isaac, Isaac era la câmp şi i-a văzut venind. Caravana s-a oprit, iar Rebeca a coborât şi şi-a acoperit faţa cu vălul de mireasă. „Servul i-a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse. Isaac a dus-o pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat-o pe Rebeca, ea a fost soţia lui şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale”. (Geneza 24:66, 67) Întreaga chestiune era în conformitate cu aranjamentul şi legea lui Iehova Dumnezeu.

Această parte plăcută a dramei profetice îndeplineşte pe mai departe ilustraţia că sămânţa lui Avraam urma să fie numeroasă ca stelele şi ca nisipul. Ea ilustrează că Fiul unic născut al lui Dumnezeu ca „Sămânţa” nu va fi singur, ci că Iehova Dumnezeu, în conformitate cu scopul Său, îi va da asociaţi peste care Fiul va fi Capul, aşa cum un soţ este capul soţiei lui. (1Corinteni 11:3) În consecinţă, Isaac continuă să-L simbolizeze pe Cristos Isus ca Sămânţa, în timp ce Rebeca simbolizează grupa asociaţilor creştini pe care Iehova Dumnezeu, în conformitate cu scopul Său, îi dă lui Cristos Isus ca „mireasă”. Ei sunt „corpul lui Cristos”, al cărui Cap este Isus Cristos. Prin căsătoria cu Isaac, Rebeca a devenit nora lui Avraam şi una cu Isaac, sămânţa tipică a promisiunii. Acest lucru ilustrează cum aceia care alcătuiesc mireasa lui Cristos, sau „soţia Mielului”, vor fi, prin adopţia lui Dumnezeu, uniţi cu Sămânţa Cristos Isus şi prin aceasta devin parte a Seminţei Mai Marelui Avraam.

„Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti drepte pe naţiuni prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: Toate naţiunile vor fi binecuvântate în tine. Acum, promisiunile au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu spune: şi seminţelor (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: Şi seminţei tale, CARE ESTE CRISTOS”. (Galateni 3:7, 8, 16, A.R.V.) Acest lucru dovedeşte că Isus Cristos este Sămânţa Mai Marelui Avraam, Iehova. Prin Cristos Isus, Iehova îi binecuvântează pe cei care au credinţă şi o dovedesc, iar apoi El îi adoptă ca fii ai Săi şi-i face una cu Isus Cristos, Sămânţa, făcându-i astfel parte a „Seminţei”. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus... Fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori conform promisiunii”. - Galateni 3:26-29.

Legământul lui Dumnezeu încheiat cu Avraam nu a descoperit câţi anume vor fi astfel asociaţi cu Isus Cristos ca „mireasa” Lui; ei au fost lăsaţi fără număr, ca stelele şi ca nisipul. La timpul fixat, Dumnezeu a ales să facă de cunoscut numărul exact. (Apocalipsa 7:4-8; 14:1, 3) Ca dovadă că Isaac a simbolizat Sămânţa promisă, care uneşte clasa „miresei” cu Sine în calitate de copii ai lui Dumnezeu şi ai organizaţiei Sale, şi ca dovadă că mama lui Isaac, Sara, a ilustrat „femeia” lui Dumnezeu, organizaţia Sa, Sionul sau Ierusalimul ceresc, este scris cu privire la corpul lui Cristos, urmaşii Săi: „Dar Ierusalimul cel de sus este liber şi el este mama noastră. Şi voi fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai promisiunii. De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii libere.” (Galateni 4:26, 28, 31) Organizaţia lui Dumnezeu este una a adevărului şi, de aceea, este liberă.

Dumnezeu ştia clar dinainte şi El a şi hotărât dinainte sau a predestinat cine să fie Cel care va fi instrumentul Său pentru a face mare numele Său şi pentru a binecuvânta pe cei credincioşi dintre oameni. Acest fapt devine tot mai clar pe măsură ce evenimentele profetice se desfăşoară. Să nu se uite niciodată că Şarpele cel vechi, în duşmănia sa amară împotriva Seminţei promise, era totdeauna la pândă şi gata de atac pentru a se opune împlinirii legământului lui Iehova şi astfel să se dovedească mai puternic decât Dumnezeu. După douăzeci de ani de sterilitate, soţia lui Isaac a devenit fecundă, prin îndurarea lui Dumnezeu. Domnul i-a descoperit că purta gemeni şi că cel ce se va naşte pe urmă va deveni mai puternic decât cel ce se va naşte întâi. Dumnezeu a hotărât că „cel mai bătrân va fi servul celui mai tânăr”. (Geneza 25:21-23) Acest lucru însemna că cel mai tânăr era alegerea lui Dumnezeu pentru dreptul prin naştere la legământul Său cu Avraam. Şarpele cel vechi, cu toate acestea, a acţionat imediat pentru a sabota această hotărâre divină şi pentru a aduce ocară asupra alegerii lui Dumnezeu.

Când a venit timpul Rebecăi să nască, întâiul născut a fost numit Esau, iar al doilea geamăn, a fost numit Iacov, sau „Cel care ia locul altuia”. Gemenii au crescut la maturitate. Esau a devenit vânător. Iacov se ocupa cu lucrarea de administrare şi de construcţie pe lângă corturile tatălui său Isaac şi cu studiul legămintelor lui Dumnezeu, a căror împlinire o dorea. Lui Esau nu-i păsa de legământul încheiat cu Avraam, ci vâna şi se interesa de fiicele blestemate ale lui Canaan, căutându-şi soţii printre ele. Totuşi, el pretindea dreptul la legământul avraamic, în virtutea legii ţării cu privire la fiii întâi născuţi. Neştiind că Dumnezeu hotărâse ca dreptul prin naştere să revină geamănului celui mai tânăr, lui Iacov, dar arătând dispreţ pentru cuvântul lui Dumnezeu şi iubindu-şi stomacul, Esau şi-a vândut lui Iacov dreptul său prin naştere în schimbul unei gustoase fierturi de linte. Din acest motiv, cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte pe Esau un curvar şi un nelegiuit; şi pe drept, Dumnezeu a judecat pe cei doi fii gemeni, spunând: „Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât”. (Romani 9:10-13; Maleahi 1:2, 3) Iacov avea acum dreptul prin naştere în două moduri: prin hotărârea lui Dumnezeu şi prin cumpărarea oricărei pretenţii în legătură cu acesta. - Geneza 25:27-34.

Diavolul îl ura pe Iacov şi urmărea să-l nimicească înainte să aibă copii. La Gherar, în Palestina, Dumnezeu a reiterat termenii legământului avraamic faţă de Isaac. (Geneza 26:1-6) Apoi a venit timpul ca Isaac să-i transmită urmaşului său binecuvântarea dreptului prin naştere, pe care îl primise de la Avraam. Esau l-a ţinut în neştiinţă pe tatăl său despre vânzarea pretenţiei sale la dreptul prin naştere. El a lucrat în mod ipocrit, ca şi când dreptul i-ar fi aparţinut şi, la dorinţa tatălui său, s-a dus să vâneze, înainte de a veni să primească binecuvântarea. Dumnezeu a făcut ca Rebeca să afle despre complotul lui Esau şi a călăuzit-o în armonie cu ceea ce-i spusese înainte de naşterea lui Esau şi a lui Iacov.

Ca rezultat, Isaac a dat binecuvântarea alegerii lui Dumnezeu lui Iacov şi a spus: „Fiii mamei tale să se închine înaintea ta! Blestemat să fie oricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta”. (Geneza 27:27-29) Isaac, datorită vârstei, orbise şi nu a văzut cui i-a dat binecuvântarea. De aceea, binecuvântarea nu şi-a urmat cursul după voinţa omului, ci după voinţa lui Dumnezeu, pentru ca scopul lui Iehova să rămână în picioare. (Romani 9:11) El niciodată nu dă binecuvântări în mod greşit.

După aceea a venit şi Esau, pretinzând în mod obraznic să primească binecuvântarea dreptului prin naştere, dar a sfârşit prin a afla că Iacov acţionase în conformitate cu vânzarea pe care i-o făcuse cu ani înainte. Mâniat din cauză că nu-i reuşise să-şi înşele fratele, Esau a plănuit să-l omoare pe Iacov la moartea tatălui lor. În acelaşi timp, el s-a căsătorit cu femei canaanite. Toată purtarea lui arată că era nedemn să moştenească binecuvântarea. De aceea, Dumnezeu a luat măsuri împotriva lui.

Iacov era acum trecut de şaptezeci de ani. Mama sa, Rebeca, auzind despre scopul criminal al lui Esau, l-a sfătuit pe credinciosul său fiu să se ferească de Esau şi să fugă în casa fratelui ei Laban, în Siria. Înainte să plece, orbul Isaac l-a sfătuit pe Iacov, ca moştenitor al promisiunii, să nu imite purtarea necurată a lui Esau, ci să meargă în casa vărului său, în Siria (sau Padan-Aram) şi să-şi ia o nevastă din casa lui. Apoi - şi de astă dată în mod conştient - Isaac a repetat binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov, arătând că el era moştenitorul aprobat.

Iacov a plecat spre Siria. În decursul călătoriei, Iehova i-a trimis un vis. Iehova i-a vorbit lui Iacov şi, extinzând termenii legământului avraamic la el, i-a spus: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”.

Ajungând în cetatea Haran, în Siria, Iacov a fost bine primit de Laban, unchiul său. El a făcut o învoială cu Laban pentru a se căsători cu cele două fiice ale sale, Lea şi Rahela. Prin ele, Iacov a devenit tată a unsprezece fii şi o fiică.

Cu privire la moartea lui Isaac, înregistrarea de la Geneza 35:29, sună: „Şi şi-a dat duhul şi a murit, fiind adăugat la poporul său, bătrân şi sătul de zile: şi fiii săi, Esau şi Iacov, l-au înmormântat”.

Fiul lui Isaac, Iacov, a continuat să locuiască în corturi, ca străin într-o ţară străină, neluând parte la faptele acestei lumi, ci privind înainte spre lumea nouă a dreptăţii. Iacov privea după instalarea împărăţiei lui Dumnezeu prin Sămânţa promisă. La fel ca Avraam şi Isaac, el ţinea ferm la integritatea Sa faţă de promisiunea lui Iehova şi era un martor credincios pentru El.

Ca dovadă a aprobării acestor trei strămoşi ai Seminţei promise, Iehova a făcut să se scrie această înregistrare: „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara promisă, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi promisiuni. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile promise [împlinite]: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut-o în vedere pe cea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut timp să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate”. - Evrei 11:8-10,13-16.

Acea „cetate”, sau guvern organizat, o vor ocupa ca prinţi pe pământ sub împărăţia cerească a Seminţei „femeii” lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, Cristos Isus, Sămânţa, a spus cu privire la credinţa lor: „Avraam s-a bucurat să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat”. (Ioan 8:56) Pentru credinţa şi faptele lor, ei sunt înscrişi cu numele în „marele nor de martori” ai lui Iehova. - Evrei 12:1.