Regele Veşniciei a stabilit o limită lumii vechi de nelegiuiţi şi a adus-o la un sfârşit după exact 120 de ani de la pronunţarea judecăţii Sale. (Geneza 6:3) Cu manifestarea atotputerniciei Sale în potop, Iehova Dumnezeu a şters din existentă creaturile nelegiuite care umpluseră pământul cu violenţă. Prin apele înfuriate ale potopului, El nu doar a curăţit pământul de ei, ci a curăţit şi pământul însuşi, care fusese pătat de sângele pe nedrept vărsat de cei nelegiuiţi. Pământul pătat putea în mod drept să fie curăţit numai prin sângele celor care vărsaseră sânge. - Numerele 35:33.

Creaturile spirituale cereşti, care se materializaseră în corpuri de carne şi exercitaseră un control direct al afacerilor pământului, au trebuit să se întoarcă în lumea spirituală. În acest mod, unui astfel de amestec direct al spiritelor din cer în afacerile umane i s-a pus capăt. „Fiilor lui Dumnezeu”, spirituali, care în mod neascultător se căsătoriseră cu fetele oamenilor, nu le-a fost permis să se întoarcă în curţile sfinte ale prezenţei lui Dumnezeu, ci Dumnezeu i-a lăsat în custodia lui Satan, care i-a adus într-o închisoare virtuală. Fiind astfel trataţi, ei au devenit „spiritele din închisoare, care fuseseră rebele odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt”. - 1 Petru 3:19, 20.

Cu toate acestea, nefilimii, care se răzvrătiseră pe faţă împreună cu Satan, s-au alăturat din nou rândurilor diavolilor şi demonilor sub Satan, prinţul lor. Pe toţi aceştia, Satan i-a aranjat acum după o nouă structură, simbolizată în profeţia biblică drept „un alt semn în cer”. „Şi iată, s-a văzut un mare balaur roş, cu şapte capete, zece coarne şi şapte coroane pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului.” - Apocalipsa 12:3, 4.

Dovada este clară, deci, că pământul şi cerurile simbolice dinainte de potop au încetat să mai existe, dar globul nostru, pământul, a rămas. Religia fusese ştearsă de pe faţa pământului, prin nimicirea tuturor religioşilor. La porunca lui Dumnezeu, Noe şi toţi ceilalţi ocupanţi ai corăbiei au ieşit afară pe pământul curăţit. Primul lucru ce urma să fie făcut în afara corăbiei era să fie instituită închinarea lui Iehova Dumnezeu prin Noe, care este o ilustraţie profetică a „seminţei” femeii, destinată să sfărâme capul Şarpelui. „Noe a zidit un altar lui Iehova; a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate, şi a adus arderi de tot pe altar. Iehova a mirosit o savoare plăcută; şi Iehova a zis în inima Sa: Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că imaginaţia inimii omului este rea din tinereţea lui; nici nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. - Geneza 8:20, 21, A.R.V.

Pe lângă faptul că era profetică, despre lucruri mai mari încă viitoare, această decizie era o împlinire la scară mică sau în miniatură a cuvintelor lui Lameh la naşterea lui Noe: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care l-a blestemat DOMNUL”. Iehova blestemase pământul pe timpul Edenului, deoarece un om perfect devenise nelegiuit; dar acum, toţi urmaşii lui fiind născuţi păcătoşi şi deci imaginaţia inimii lor fiind înclinată spre rău din tinereţea lor, Iehova Dumnezeu nu a blestemat pământul din pricina stării lipsite de ajutor în care se născuseră. Doar mai târziu, când rasa umană a arătat o alegere deliberată a nelegiuirii şi a pătat pământul cu sânge nevinovat, a adus Dumnezeu asupra lor un blestem. - Isaia 24:3-6; Maleahi 4:6.

Pentru moment, pentru a servi ilustraţia profetică făcută aici, pământul era curat, nepătat şi neblestemat. Puţinii lui locuitori erau drepţi în faţa lui Dumnezeu prin credinţa şi ascultarea lor, iar închinarea lui Iehova excludea orice demonism sau religie. Este adevărat că demonii nevăzuţi de sub Satan nu fuseseră nimiciţi, ci li s-a permis să se reorganizeze. Cu toate acestea, în acel moment, Iehova Dumnezeu, prin Cuvântul, reprezentantul Său ceresc, era în relaţii directe cu Noe şi cu familia lui dreaptă. Ceruri drepte erau atunci în legătură cu un pământ drept. Sub astfel de condiţii, care erau profetice despre cele din lumea nouă, care acum este aproape, Dumnezeu a reiterat mandatul divin. „Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a spus: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă ...; răspândiţi-vă şi înmulţiţi-vă pe pământ!” - Geneza 9:1, 7.

Cam un an mai târziu, sau doi ani de la începutul potopului, s-a născut primul copil în împlinirea acestui mandat divin reiterat. (Geneza 11:10) În decursul timpului, mandatul a fost împlinit, nu într-un sens complet, ci într-un sens tipic sau ilustrativ, când cele şaptezeci de generaţii de la Noe şi urmaşii săi au fost aduse în existenţă, după cum sunt numite în Geneza, capitolul zece. Şaptezeci (sau de şapte ori zece, ambele numere simbolizând perfecţiune) reprezintă împlinirea sau realizarea în ce priveşte mandatul. Nimrod, datorită nelegiuirii şi lipsei de copii, nu este socotit, deoarece el nu ilustrează pe nimeni dintre cei care vor avea parte în adevărata şi permanenta împlinire a mandatului divin în lumea nouă. (Geneza 10:8-10; 10:32) Trăind 350 de ani după potop, Noe a văzut mandatul îndeplinit în mod tipic. Deşi mandatul i-a fost reiterat în primul rând lui, el n-a mai avut copii. Fiii săi şi nurorile sale s-au înmulţit. Aşa va fi sub Mai Marele Noe.

Pentru a arăta că îndeplinirea mandatului divin nu însemna a naşte copii şi ai creşte sub stăpânire totalitară în scopul unor războaie egoiste şi al pângăririi pământului cu sânge, Iehova Dumnezeu a stabilit cu Noe şi cu fiii săi, deci cu toţi urmaşii lor până astăzi, legământul veşnic cu privire la sfinţenia sângelui, baza vieţii. Prin acest legământ sau declarare solemnă a voinţei Dătătorului de viaţă, omul poate ucide animale pentru hrana sa necesară, dar nu poate răpi animalelor viaţa sau sufletul din dorinţa de a ucide. De asemenea, sângele unui ucigaş putea fi vărsat numai de cel pe care Dumnezeu îl delega să activeze după chipul Său, adică în calitate de executor şi reprezentant al lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a spus celor care I se închină Lui: „Tot ce mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi plantele verzi. Numai carne cu sufletul ei, cu sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele sufletelor voastre; îl voi cere oricărei creaturi vii şi voi cere înapoi sufletul omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. - Geneza 9:3-6, Roth.

Dacă oamenii ar fi respectat acest legământ veşnic al sfinţeniei vieţii creaturii, nu ar fi pângărit pământul, ci ar scăpa de aducerea blestemului lui Dumnezeu asupra lor, cu nimicirea care urmează blestemului. Ca un semn văzut al acestui legământ al sângelui, Marele dătător de viaţă a făcut să apară pe cer curcubeul, care nu mai fusese văzut niciodată de om înainte de potop. „Şi Dumnezeu a spus: Iată semnul legământului pe care-l închei cu voi şi cu toate sufletele vii care sunt cu voi, pentru toate generaţiile pe timp indefinit ... Acesta este semnul legământului pe care l-am făcut între Mine şi toată carnea de pe pământ. (Geneza 9:12-17, Roth.) Adevărul acestui legământ al curcubeului, fiind aplicat în mod corespunzător de puterea lui Dumnezeu la timpul Său, va elibera pământul de războaiele nedrepte, care au lovit omenirea.

MĂSURAREA TIMPULUI PÎNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI

În ceea ce priveşte relaţiile umane, Dumnezeu respectă cu o precizie de cronometru timpul împlinirii scopurilor Sale. Până când Dumnezeu nu le descopere servilor Săi devotaţi, este imposibil creaturilor „să ştie timpurile sau soroacele, pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea Sa”. El fixează timpul pentru fiecare din scopurile Sale şi, când vine momentul, El acţionează. „Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. (Galateni 4:4, 5) „Toate îşi au timpul lor, un timp pentru fiecare scop sub cer”. - Eclesiastul 3:1

Cuvântul divin al adevărului arată cât de nebuni sunt acei învăţători ai „ştiinţei, în mod fals numită astfel”, care învaţă că omul a fost pe această planetă şi într-o stare de dezvoltare spre perfecţiune de milioane de ani. După potop, cuvântul lui Dumnezeu socoteşte timpul prin generaţiile fiului lui Noe, Sem. Înainte de potop, timpul era socotit de la Adam prin linia lui Set.

Exodul 12:40-43 şi Galateni 3:17 sunt de acord că de la legământul avraamic până la legământul Legii al lui Iehova cu naţiunea lui Israel, până la timpul ieşirii lor din Egipt, au trecut 430 ani. După aceea, a urmat călătoria israeliţilor prin pustie spre ţara Canaanului timp de 40 de ani, urmată de 6 ani de lupte cu canaaniţii, înainte de împărţirea întregii ţări israeliţilor de către judecătorul Iosua. (Iosua 14:5-10; Numerele 1:1; 10:11, 12; 12:16; 13:1-30) După moartea lui Iosua a existat o perioadă a judecătorilor, a cărei durată Biblia nu o precizează. Cu privire la aceasta, apostolul Pavel spune, la Faptele 13:19-22: „Şi, după ce a nimicit şapte popoare în ţara Canaanului, le-a dat de moştenire pământul lor, pentru aproape patru sute cincizeci de ani. După aceste lucruri, le-a dat judecători, până la profetul Samuel. Ei au cerut atunci un rege. Şi, timp de aproape patruzeci de ani, Dumnezeu le-a dat pe Saul, fiul lui Chiş, din seminţia lui Beniamin; apoi l-a înlăturat şi le-a ridicat rege pe David”. După domnia de patruzeci de ani a lui David, fiul său Solomon a devenit rege, iar în al patrulea an al domniei lui a început construirea templului la Ierusalim.

În înregistrarea despre construirea templului, Marele Dumnezeu, care păstrează timpul cu precizie, furnizează ceea ce umple golul de la ieşirea israeliţilor din Egipt şi până la începerea lucrării templului. „În al patru sute optzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în al patrulea an al domniei lui Solomon peste Israel, în luna Ziv, care este luna a doua, el a început construirea casei lui Iehova.” După aceea, Solomon a domnit treizeci şi şase de ani. (1Regi 6:1, 2, A.R.V.; 11:42) În textul original ebraic al acestor versete, numerele anilor sunt ortografiate în întregime. Abia în primele sute de ani după Cristos a început să fie folosite literele alfabetului ca simboluri ale numerelor, şi atunci acestea erau folosite doar pentru a numerota capitolele şi versetele, dar NU pentru a schimba textul original ebraic. Fără vreo altă declaraţie scripturală clară cu privire la timp, noi o acceptăm pe cea din 1 Regi 6:1, 2.

Noi suntem, prin urmare, aproape de sfârşitul a şase mii de ani de istorie umană, unde împrejurările şi evenimentele extraordinare ce se apropie au fost preumbrite de cele din zilele lui Noe. - Luca 17:26-30.