După dispariţia neaşteptată a lui Enoh, oamenii au continuat să muncească din greu, luptând cu spinii şi pălămida pământului blestemat. Contemporanii săi erau bucuroşi că Enoh nu mai era şi că predicarea profeţiei sale împotriva păcătoşilor nelegiuiţi încetase odată cu el.

Lameh, nepotul lui Enoh, simţea în mod dureros condiţiile grele de viaţă. El nu se distingea printre oameni ca un martor pentru Iehova, după cum făcuse bunicul său. Avertismentul lui Enoh despre judecata viitoare îl impresionase probabil pe Lameh, că se apropia un timp de judecată şi că o schimbare a stării omului urma să vină în curând. Lameh trăise în decursul ultimilor cincizeci şi şase de ani ai vieţii primului său strămoş, Adam. De la el Lameh a învăţat cum, datorită păcatului lui Adam, Dumnezeu blestemase pământul, dar dăduse şi promisiunea viitoarei „seminţe”, care să sfărâme capul Şarpelui înşelăciunii şi neadevărului.

„La vârsta de 182 de ani, lui Lameh i s-a născut un fiu. El i-a pus numele Noe, spunând: Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care Iehova l-a blestemat”. (Geneza 5:28, 29, A.R.V.) Noe, a devenit o ilustraţie profetică a „seminţei” promise în Eden prin care blestemul urma să fie ridicat.

Pe neaşteptate, în mijlocul corupţiei vremurilor, un nou element a apărut pe scenă şi a atras atenţia oamenilor, dar nu spre îmbunătăţirea lucrurilor. Înregistrarea Divină spune deodată: „Erau uriaşi în zilele acelea pe pământ”. Sau, o traducere mai bună a Înregistrării: „Nefilimii erau pe pământ în zilele acelea”. (Geneza 6:4, A.R.V.) Cine erau acei nefilimi uriaşi? Erau demoni din lumea spiritelor, materializaţi în carne, dar de o formă uriaşă, pentru a dovedi originea lor superioară, deoarece omul este făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Apariţia lor neaşteptată printre oameni constituia dovada văzută că lucrurile mergeau din rău în mai rău în cerurile de sub Satan, conducătorul nevăzut al omului. Demonii, care s-au materializat în zilele lui Noe, terorizau oamenii care nu aveau credinţă în Dumnezeu aşa cum avea Noe.

Oamenii au devenit atât de corupţi, încât marele Spirit, Iehova, a hotărât să le acorde o perioadă de graţie de numai 120 de ani, înainte să-Şi execute judecata asupra lor, rezolvând prin aceasta controversa asupra supremaţiei cu această generaţie de oameni care trăiau mult. „Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Iehova a spus: Spiritul Meu nu va rămâne pururea cu omul, căci şi omul nu este decât carne; totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani”. - Geneza 6:1-3, A.R.V.

În mijlocul acestei nelegiuiri, Noe a urmat exemplul lui Enoh şi umbla cu Iehova Dumnezeu. El s-a căsătorit cu o femeie cinstită, necontaminată şi, după ce a ajuns la vârsta de 500 de ani, Dumnezeu l-a binecuvântat cu trei fii. El i-a crescut în credinţa lui Dumnezeu şi i-a condus în ascultare de voinţa dreaptă a lui Dumnezeu. Noe s-a păstrat nepătat şi necorupt de acea lume veche, nelegiuită, iar mărturia inspirată cu privire la el raportează: „Acestea sunt generaţiile lui Noe. Noe era un om drept şi perfect în generaţia sa: Noe umbla cu Dumnezeu. Şi lui Noe i s-au născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet”. (Geneza 6:9, 10, A.R.V.) Aceşti trei fii s-au căsătorit cu femei necorupte.

Pământul pe timpul aceea era în starea descrisă la 2Petru 3:5, stare în care oamenii din afara familiei lui Noe au ales să rămână ignoranţi în mod voit: „Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei”.

Prin cuvântul plin de putere al lui Dumnezeu, apele de pe pământ fuseseră adunate în mări şi oceane, iar uscatul a fost făcut să apară în a treia zi de creare. În decursul timpului, inele de materie emanată de pământ în starea lui topită, se prăbuşiseră formând o boltă de centuri în jurul pământului, dar sus, deasupra firmamentului sau întinderii atmosferice. Centurile se mişcau încet spre poli, spre nord şi sud, iar acolo, în zonele cu cea mai mică rezistenţă, se prăbuşiseră, supunând pământul unor mari potopuri distructive pentru toate formele de viaţă existente. Acum, la o mie de ani după încheierea celei de a şasea zi de creare, în care Dumnezeu l-a făcut pe om, ultimul inel, alcătuit aproape numai din apă curată, se întinsese peste firmamentul pământului şi învelise pământul într-o boltă. Aceasta era ţinută sus de forţa centrifugă, în timp ce se rotea. Bolta constituia un mare adânc de apă în suspensie, învelind pământul.

Descendenţii lui Adam, înmulţindu-se acum pe pământ, erau afară din apă, pe uscat. În acelaşi timp ei erau în apă, fiind în interiorul bolţii de apă, care era acolo încă înainte de crearea lui Adam. Pentru oamenii nelegiuiţi de pe pământ, de când Adam adormise în moarte, toate lucrurile păreau să continue aşa cum erau de la începutul creaţiei. Ei nu vedeau deloc ce vedea Dumnezeu. Apele marii bolți de sus se mişcau spre poli. Ca rezultat, bolta devenea foarte subţire deasupra ecuatorului, razele soarelui aproape străbătând prin ea. Marginile bolţii se apropiau de poli, întrucât rotaţia lor scădea periculos de mult, până la punctul în care aveau puţină forţă centrifugă care să reziste forţei de atracţie gravitaţională a pământului. Prăbuşirea bolţii era iminentă, aşteptând doar ca Dumnezeu să îndepărteze puterea Sa care împiedica acest lucru, la sfârşitul celor 120 de ani. Dar înainte ca bolta de centuri să se prăbuşească, Dumnezeu în mod îndurător a ales să avertizeze locuitorii pământului despre îngrozitorul cataclism de ape şi să le vestească oamenilor calea de scăpare, dacă ascultau.

Iehova Dumnezeu l-a făcut pe Noe martorul Său pentru a trâmbiţa avertismentul. Fără îndoială că mai întâi Iehova Dumnezeu i-a dat lui Noe o relatare despre crearea pământului, descoperindu-i prin aceasta existenţa marelui adânc de deasupra firmamentului şi că acesta trebuia, în scurt timp, să se prăbuşească pe pământ, provocând un potop global şi nimicind întreaga omenire coruptă. Pentru a scăpa prin acesta, trebuia să fie construită o mare corabie, iar Noe, fiii săi şi soţiile lor, trebuiau să se refugieze în ea, ducând înăuntru şi un număr de păsări, vite, animale şi reptile (nu şi insecte). Deşi o astfel de catastrofă nu se mai abătuse peste pământ niciodată până atunci, totuşi Noe a crezut pe Dumnezeu. „Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, plin de o teamă sfântă, a făcut o arcă pentru a-şi scăpa casa; prin ea, el a condamnat lumea şi a ajuns moştenitor al dreptăţii care se capătă prin credinţă”. - Evrei 11:7.

Toţi cei nelegiuiţi de pe pământ, nefilimii, oamenii puternici cu renume şi omenirea în general, îşi băteau joc de Noe şi de fiii săi, în timp ce aceştia construiau marea corabie. Noe şi fiii săi ţineau tare la integritatea lor, în ciuda batjocurii la care erau supuşi. Noe i-a avertizat pe oameni despre potop şi a predicat dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care cerea potopul nimicirii, ca executare a sentinţei drepte a lui Dumnezeu asupra lumii.

Marea corabie a fost terminată. Cuvântul lui Iehova a venit la Noe, spunându-i să intre în corabie cu familia sa, luând şi păsările şi animalele: „Căci după şapte zile voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi voi şterge astfel de pe faţa pământului toate vieţuitoarele pe care le-am făcut”. Noe a ascultat. Oare s-au căit şi s-au întors oamenii îndată de la căile lor corupte, crezând că dezastrul mondial era aproape, atunci când i-au văzut pe Noe şi pe familia lui intrând în corabie şi luând cu ei înăuntru creaturile vii? Fiul omului, Cristos Isus, răspunde: „Cum era în zilele lui Noe înainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”. - Matei 24:38, 39.

Noe era în vârstă de 600 de ani când a întors spatele acelei lumi nelegiuite şi a intrat în corabia ce conţinea încărcătura preţioasă. Apoi s-a dezlănţuit Potopul, în cel de-al şasesutelea an al vieţii lui Noe, în a şaptesprezecea zi a lunii a doua. Toate izvoarele marelui adânc suspendat deasupra pământului au izbucnit în şuvoaie de apă, iar stăvilarele bolţii de apă, care protejase pământul de razele directe ale soarelui, lunii şi stelelor ca o seră de sticlă, s-au deschis. Patruzeci de zile a continuat căderea apei, iar apele au crescut pe pământ şi au ridicat corabia, înălţând-o în cele din urmă cu cincisprezece coţi (aproape 7 metri) deasupra celor mai înalţi munţi de atunci.

„După o sută cincizeci de zile, apele au scăzut pe faţa pământului. În luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, arca s-a oprit pe munţii Ararat”. (Geneza 8:3, 4, A.R.V.) Acest lucru se întâmpla exact la cinci luni de când începuse potopul. Cinci luni însemnând 150 de zile, arată că fiecare lună avea 30 de zile, aproximativ durata unui ciclu al Lunii. Un an de douăsprezece luni pe timpul lui Noe avea, aşadar, circa 360 de zile. Fiind un an lunar, era necesar să fie regularizat după echinoxul de primăvară, pentru a pune calendarul în concordanţă cu anul solar şi pentru a nu o lua înaintea anotimpurilor anului, care acum sunt stabilite. - Geneza 8:22.

În cel de-al şase sute unulea an al vieţii lui Noe, „în luna a doua, în a douăzeci şi şaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot. Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe şi i-a spus: Ieşi din corabie.” (Geneza 8:13-16) Noe, familia sa şi animalele stătuseră în corabie exact un an lunar şi zece zile, deoarece Domnul îi închisese în corabie în ziua a şaptesprezecea a lunii a doua a anului trecut. Ce se întâmplase afară, în timp ce erau în siguranţă înăuntru? Aceasta: Dumnezeu „n-a cruţat lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest predicator al dreptăţii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi”. Cuvântul de judecată al lui Iehova s-a împlinit, prin care „lumea de atunci a pierit, înecată de apă”. (2 Petru 2:5; 3:5, 6) Organizaţia nelegiuită a oamenilor de pe pământ, împreună cu amestecul nefilimilor şi al „fiilor lui Dumnezeu” neascultători din cerurile nevăzute, se sfârşise. Lumea veche se sfârşise, „pierise”, dar pământul continua să rămână mai departe. Despre acesta, Dumnezeu a spus: „Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea”. (Geneza 8:22) Acest adevăr îi eliberează pe toţi cei credincioşi de teama că sfârşitul lumii înseamnă distrugerea pământului, soarelui, lunii şi stelelor. Păstrarea lui Noe şi a familiei sale de către Dumnezeu, confirmă adevărul că Dumnezeu îi va păstra pe servii Săi prin sfârşitului acestei lumi.