Deoarece Iehova l-a condamnat pe Satan Diavolul la nimicire, dar i-a permis să rămână pentru un timp fixat înainte de executarea sentinţei, în mod asemănător Atotînţeleptul Dumnezeu nu i-a nimicit imediat pe rebelii Adam şi Eva. Stătea în puterea lui Dumnezeu să-i omoare atunci şi acolo, conform pedepsei „vei muri negreşit”. Apoi, Dumnezeu putea să creeze un bărbat nou şi o femeie nouă şi să încredinţeze din nou mandatul divin acelei perechi nevinovate. Atunci, îndeplinirea mandatului divin de a popula pământul cu urmaşi drepţi ar fi mers înainte fără vreo altă întârziere sau întrerupere. Cu toate acestea, acest mandat trebuie să fie îndeplinit sub un conducător drept nevăzut, însoţit de o organizaţie spirituală cerească. Primul conducător al omului a devenit trădător şi nelegiuit, dar Dumnezeu nu l-a îndepărtat sau nu l-a nimicit din poziţia sa de putere nevăzută peste pământ şi peste creaturile lui. De asemenea, Dumnezeu i-a lăsat pe Adam şi pe soţia lui să rămână în viaţă, dar nu pentru a împlini mandatul divin. Devenind nedrepţi, ei nu mai erau potriviţi scopului lui Dumnezeu şi El le-a retras acest privilegiu. Dumnezeu i-a lăsat să rămână în viaţă, pentru ca urmaşii lor să poată servi pentru scopul probei arzătoare a integrităţii şi pentru ca, în cele din urmă, numele Său sfânt să poată fi vestit şi justificat pe tot pământul.

Instalând curtea Sa de judecată în Eden şi dezbătând, înainte de toate, cazul Şarpelui prin judecata făcută, Iehova Dumnezeu s-a întors apoi către cel dintâi infractor din perechea umană vinovată. „Femeii i-a spus: Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”. - Geneza 3:16.

Aceasta nu era o autorizare de a îndeplini mandatul divin, nici nu era o reafirmare a mandatului. Aceasta nu voia să spună că îndeplinirea mandatului ar fi un proces dureros şi că el ar trebui grăbit. Cunoscând dinainte calamitatea ce urma să aibă loc în toată lumea Dumnezeu nu putea, prin cuvintele de mai sus adresate femeii, să autorizeze o grăbire a mandatului divin. Catastrofa mondială viitoare va face acest lucru fără nici un folos, oricare ar fi el, şi va desfiinţa grăbita generaţie umană. Cuvintele lui Iehova adresate femeii dovedesc că mandatul fusese retras de la Adam şi femeia sa şi va fi rezervat pentru cei ascultători, demni, de mai târziu. Pentru aceşti merituoşi, îndeplinirea mandatului nu va fi o durere.

„Lui Adam i-a spus: Fiindcă ai ascultat de glasul soţiei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:17-19) În această pronunţare a judecăţii asupra omului, Marele Dătător de viaţă a declarat anulat dreptul lui Adam la viaţă veşnică, cât şi dreptul de a se bucura de viaţă în paradisul Edenului. El trebuia să meargă acum afară, în câmp deschis!

În ce mod era blestemat câmpul sau pământul din afara grădinii Paradisului? Întrucât de când exista omul nu plouase încă pe pământ, „ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”. (Geneza 2:5, 6) În loc ca acele câmpii din afara grădinii - pe care Dumnezeu a plantat-o corespunzător acestei irigaţii cu abur - să înflorească pretutindeni ca un parc sau grădină, ele vor înclina să producă spini şi pălămidă. „Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte plante folositoare celor ce-l cultivă, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfârşeşte prin a i se pune foc”. (Evrei 6:7, 8) Având în vedere rebeliunea blestemată a omului, Dumnezeu nu va binecuvânta solul câmpului şi nu-i va uşura problema spinilor şi pălămidei, ci omul va avea de luptat cu ele.

Chiar din acel moment, omul nu mai era liber să mănânce din fructul pomilor din Paradis, ci va fi obligat să mănânce iarba câmpului de afară. El nu mai avea plăcerea de a cultiva şi a îngriji grădina, ci el lucra câmpiile sălbatice, arând pământul, şi aceasta cu sudoare. El nu va lucra acum pentru Creatorul său, la care a renunţat ca Dumnezeu al adevărului în favoarea Şarpelui, a religiei. De aceea, Adam nu va primi răsplata vieţii nesfârşite pentru eforturile sale. Zilele sale erau numărate şi puţine comparativ cu veşnicia vieţii de care s-ar fi putut bucura în Paradis pe pământ. Sfârşitul trudei sale era întoarcerea la starea ţărânii fără formă şi în pământul pe care încercase să-l cultive.

„Primul om este din pământ, pământesc”. (1Corinteni 15:47) Pentru acest motiv, întrucât a păcătuit şi şi-a risipit viaţa, el trebuia să se întoarcă în pământ, pentru că, a spus Dumnezeu, „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Nici o promisiune de viaţă în cer nu-i fusese făcută lui Adam, chiar dacă ar fi rămas ascultător şi credincios. Astfel, dat fiind faptul că Adam şi soţia sa, Eva, fiind personal în încercare, căzând în aceasta şi fiind condamnaţi la moarte, numai moartea şi dispariţia îi mai aşteptau. Judecata lui Dumnezeu fiind pronunţată în mod drept împotriva lor şi fiind infailibilă, Iehova Dumnezeu nu se schimbă cu nimic în chestiune. El nu Se tăgăduieşte sau nu Se contrazice pe Sine. (1Samuel 15:29) Întrucât nu se născuseră copii lui Adam şi Evei până în momentul acela, pentru a fi părtaşi cu ei în încercare, judecată şi sentinţă, situaţia urmaşilor lor era prin urmare diferită, iar copiii lor nu erau aşadar peste putinţă de a fi răscumpăraţi.

Executarea sentinţei de moarte împotriva lui Adam şi a Evei trebuia acum să înceapă. Dacă li s-ar fi permis să rămână în Eden cu Şarpele, ar fi rămas posibilitatea ca Şarpele să-i conducă la „pomul vieţii, care era de asemenea în mijlocul grădinii” şi să li-l facă de cunoscut. „Iehova Dumnezeu a spus: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască veşnic. De aceea, Iehova Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat.” (Geneza 3:22, 23, A.R.V.) Dumnezeu Și-a arătat prin aceasta supremaţia peste Diavol şi a împiedicat crearea unei situaţii în care s-ar fi părut că Dumnezeu ar fi obligat să-i lase pe păcătoşii rebeli să trăiască veşnic. Dreptatea şi justiţia perfectă a lui Dumnezeu nu puteau permite acest lucru neconsecvent. Aceasta este o dovadă că El nu va permite ca păcatul sau Diavolul să existe pe vecie.

„Astfel l-a izgonit El pe om şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi şi văpaia unei săbii, care se învârtea în toate părţile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii”. (Geneza 3:24, A.R.V.) Lucifer, care pentru un timp fusese „heruvimul uns cu aripile întinse”, se înşelase în speranţa sa şi noi trădări puteau fi aşteptate de la el. Prin urmare, Iehova Dumnezeu, care „şade pe heruvimi”, a pus o gardă din aceşti heruvimi la intrarea în grădină, precum şi o sabie de foc, înflăcărată, a execuţiei. Prin acest fapt, Adam şi Eva au venit în contact cu aceste creaturi cereşti, care acţionau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Nici un om nu putea să treacă peste acele gărzi heruvimice pentru a pune mâna pe mijloacele de viaţă, contrar voinţei şi judecăţii lui Dumnezeu.

Acele gărzi heruvimice au stat întotdeauna în calea lui Adam şi i-au impus exilul pe câmpiile din afara Edenului, până în ziua morţii lui. „Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute trei zeci de ani; apoi a murit.” (Geneza 5:5) El nu a depăşit o perioadă plină de o mie de ani. Despre Dumnezeu este scris: „O zi este pentru Domnul ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi”. (2 Petru 3:8) Socotind astfel o mie de ani ca o zi, Adam a murit în aceeaşi zi în care a mâncat din fructul oprit. Mai mult încă, în ziua de douăzeci şi patru de ore în decursul căreia el a mâncat fructul din mâna soţiei sale, Marele Judecător a pronunţat sentinţa de moarte împotriva lui, iar dreptul la viaţă al lui Adam a fost anulat. Astfel, în ochii lui Dumnezeu, Adam a devenit un om mort chiar în acea zi. Deşi au trecut secole până la atingerea punctului culminant, cuvântul lui Dumnezeu a fost justificat în cele din urmă asupra lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Satan nu a reuşit să le dovedească afirmaţia sa religioasă lui Adam şi Eva, „Hotărât că nu veţi muri”. Maiestatea, neschimbarea şi supremaţia legii lui Dumnezeu era sprijinită, în timp ce religia nu a reuşit să le dea lui Adam şi Evei înţelepciune, cunoştinţă, asemănare cu Dumnezeu sau nemurire.