Adam şi Eva, reflectând în perfecţiune chipul şi asemănarea Creatorului lor, erau partea pământească, văzută, a organizaţiei lui Iehova Dumnezeu. În acel timp, se putea vorbi despre om ca „Adam, care era fiul lui Dumnezeu”. (Luca 3:38) El şi soţia lui făceau parte din familia universală a lui Dumnezeu din cer şi de pe pământ. Credincioasele creaturi spirituale erau partea cerească, nevăzută, a organizaţiei universale a lui Dumnezeu. Unele din acestea avuseseră de-a face cu omul perfect şi cu femeia perfectă în Eden. Până la data când mandatul divin a fost dat acestei perechi de oameni, Dumnezeu a comunicat cu ei prin Cuvântul Său, Fiul Său unic născut, căruia Îi spusese în ziua a şasea: „Să facem om, după chipul şi asemănarea Noastră”. Apoi, prin Fiul Său, Dumnezeu le-a spus bărbatului şi femeii termenii mandatului. Aceasta era mărturie demnă de încredere pentru ei, era legea adevărului. Era o lege teocratică, deoarece exprima regula de acţiune a lui Dumnezeu şi venea de la El. Aceasta trasa calea libertăţii pentru omenire.

Într-o zi, eroarea a invadat glorioasa grădină. Astfel de eroare nu era de la Fiul iubit al lui Dumnezeu, pentru că El este Cuvântul lui Dumnezeu şi totdeauna ceea ce Dumnezeu rosteşte prin Cuvântul Său este fidel, demn de încredere, bazat pe fapte şi durabil, şi de aceea adevărat. Lui Adam şi Evei li se dăduse adevărul şi puteau combate eroarea, dacă se bazau pe cuvântul lui Dumnezeu cu fidelitate. Nu era nevoie ca Dumnezeu să împiedice eroarea să vină în legătură cu ei pentru a fi încercaţi. „Căci scut şi pavăză este adevărul Lui!” şi, prin el, ei puteau să-şi apere libertatea. (Psalmii 91:4) Pătrunderea erorii trăda, prin urmare, prezenţa unui alt spirit care opera nevăzut în grădină. Cum aşa? 

„Şarpele era mai subtil decât toate fiarele câmpului, pe care le făcuse Iehova Dumnezeu. Și a zis femeii: „Da, a zis Dumnezeu: Nu veţi mânca dintr-un pom din grădină?” (Geneza 3:1, 2, A.R.V.) Adam era plecat, iar Eva era singură în acel moment. Nu creatura mută însăşi, şarpele, a fost cea care a vorbit astfel şi a ridicat chestiunea cu privire la libertatea omului în grădină. Cineva era în spatele şarpelui, care vorbea astfel şi în mod îndrăzneţ ridica o întrebare cu privire la veracitatea şi dreptatea legii lui Dumnezeu. Trebuie să fi fost o creatură spirituală nevăzută, care-şi masca identitatea în spatele şarpelui văzut, acel animal şiret care părea să aibă mai multă cunoştinţă şi înţelepciune decât celelalte animale. Cine era acesta, care apărea ca un descoperitor de secrete vitale? Noi nu suntem lăsaţi în îndoială; răspunsul, la 2 Corinteni 11:3, 14, este: „Şarpele a amăgit pe Eva prin viclenia lui... şi nu este de mirare, căci chiar Satan se preface într-un înger de lumină”. Dovezi pe mai departe îl arată pe Lucifer, fiul zorilor.

Această împrejurare atrage atenţia asupra unui aranjament nevăzut lui Adam şi Evei, care fusese stabilit peste pământ de Creatorul lor. După încheierea celei de-a şasea zi de creare şi după ce El a dat mandatul divin perechii umane în Paradis, Tatăl lor ceresc a instalat un protectorat peste ei, o organizaţie cerească specială, care să aibă grija lor exclusivă. Această organizaţie nevăzută de peste ei şi mai înaltă decât ei, servea ca nişte ceruri deosebite, în timp ce Adam şi Eva, în domnia lor peste creaţia animală, erau pământul văzut, vorbind în mod figurativ. Aceste două părţi, cea cerească şi cea pământească, constituiau lumea originală peste acest glob terestru. Era o lume curată, perfectă şi liberă. Partea nevăzută sau cerească a acestei lumi era compusă din îngeri sfinţi, care erau puşi sub Lucifer, heruvimul care era responsabil să fie totdeauna loial tronului divin şi să-l susţină fără greş.

Detaliile aranjamentului de mai sus sunt date ulterior în Înregistrarea Divină. Lucifer a acţionat pentru a se instala ca un rege ceresc şi a întemeia organizaţia sub conducerea sa, asemenea unei stânci, asemenea „Tirului”, nume care înseamnă „stâncă”. Calea sa de acţiune a devenit motivul unui cântec funebru sau de jale împotriva lui, după cum urmează: „Ajunsese-i la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu lot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost perfect în căile tale, din ziua când ai fost creat, până în ziua când s-a găsit nedreptate în tine”. - Ezechiel 28:11-15, A.R.V.

Calea lui Lucifer a devenit „calea şarpelui pe stâncă”. (Proverbele 30:19) El a observat închinarea pe care omul o acorda lui Dumnezeu şi Lucifer a poftit acea închinare pentru sine însuşi. Pentru a-l întoarce pe om împotriva Adevăratului şi Viului Dumnezeu, Cel Suprem, Lucifer trebuia să mintă cu privire la El, trebuia să trezească egoism în om şi apoi să se prezinte pe sine ca binefăcătorul luminos al omului. Apoi, putea, sub masca binelui şi cu un strigăt prefăcut de libertate de orice raţionalizare a necesităţilor vieţii, precum şi de libertatea posibilităţii de a se face el însuşi mai bun, să-l înşele pe om să încalce dreapta şi înţeleapta lege a lui Dumnezeu. După ce câştiga teama, recunoştinţa şi închinarea din partea omului, Lucifer s-ar fi ridicat mai presus de îngerii lui Dumnezeu şi s-ar fi divinizat ca un dumnezeu, asemenea lui Iehova Dumnezeu. Astfel de mândrie duce la nimicire şi un astfel de spirit îngâmfat duce la o prăbuşire groaznică, asemenea unui copac falnic doborât la pământ. Este scris în mod profetic la Isaia 14:12-14: „Cum ai căzut din cer, Lucifer, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu-ţi ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt.”

Prin această rebeliune împotriva lui Iehova Dumnezeu şi prin aspiraţia de a fi egal cu El sau chiar superior, Lucifer a devenit orb crezând că el se făcea liber şi independent. De fapt, el se înrobea unei ambiţii trădătoare şi devenea servul păcatului, trădării şi rebeliunii. Atotputernicul Dumnezeu i-a permis lui Lucifer libertatea să apuce această cale, dar acel nelegiuit a căzut în laţul minciunilor şi religiei, al căror autor şi inventator a devenit. Lucifer a pierdut prin aceasta libertatea fiilor lui Dumnezeu şi a devenit un proscris din organizaţia universală a lui Iehova. El a ajuns sub sentinţa nimicirii veşnice, de care nu poate să scape şi care trebuie să fie executată la timpul fixat.

Afişând inocenţă şi surpriză, a întrebat-o pe Eva de ce nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Femeia a răspuns şarpelui: Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a spus: Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.” (Geneza 3:2, 3) Eva primise această declaraţie a adevărului de la soţul ei şi respectase avertismentul ca să continue să trăiască. Ei nu duceau lipsă şi nu sufereau ca rezultat al abţinerii de a mânca din fructul interzis; de fapt, consumarea lui ar fi însemnat să sufere chiar pierderea vieţii. Mai bine a trăi cu ceva, decât a muri şi a pierde totul.

„Atunci şarpele a spus femeii: Hotărât, că nu veţi muri. Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Geneza 3:4, 5) Aceasta era o minciună directă, prima spusă vreodată, şi făcea ca Iehova Dumnezeu să apară ca un mincinos. Acesta era primul păcat şi a rezultat în uciderea sau pierderea vieţii primei perechi de oameni. Lucifer, prin această minciună şi calomnie împotriva lui Dumnezeu, a devenit Diavolul sau calomniatorul lui Dumnezeu. „Diavolul păcătuieşte de la început”. „El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”. (1Ioan 3:8; Ioan 8:44) Numele bun al lui Iehova pentru adevăr, dreptate, neegoism şi supremaţie ca Dumnezeu, era acum în joc şi trebuia de aici înainte să fie justificat, iar Diavolul dovedit un mincinos.

Declaraţia acelui Şarpe vechi, Diavolul, era o minciună cu privire la lucrurile divine şi ea a afectat atitudinea de închinare a creaturii. De aceea, exprimarea acelei minciuni ca un îndrumător în purtare şi închinare însemna introducerea religiei, pentru a prinde în cursă şi a îndepărta omenirea de la închinarea lui Iehova Dumnezeu în spirit şi adevăr. Diavolul, de fapt, se străduia să se instaleze pe sine ca dumnezeu „asemenea Celui Preaînalt” şi el a trezit în Eva şi în soţul ei aşteptarea de a deveni „asemenea dumnezeilor”, ca Elohim sau „ca Dumnezeu”. (A.R.V.) Care persoană sinceră poate tăgădui că acest sistem de închinare şi divinizare este religie şi că Diavolul a fost cel care a introdus religia? Este religie deoarece nu este închinarea lui Iehova Dumnezeu, închinare pe care Fiul unic născut al lui Dumnezeu, Cuvântul, o practică. Religia este bazată pe cuvântul unei creaturi, mai degrabă decât pe cuvântul şi poruncile adevăratului şi viului Dumnezeu. Nimeni nu poate arăta vreo ceremonie sau formalism religios, pe care Adam şi Eva le-ar fi practicat în Eden până în acel moment. În nevinovăţie, ei urmau cuvântul şi porunca lui Iehova Dumnezeu.

Înainte de apariţia doctrinelor religioase ale Diavolului prin intermediul şarpelui, Eva nu simţise necesitatea libertăţii de lipsă. Necesităţile omului erau satisfăcute din belşug. Acum, cu toate acestea, prin primirea sugestiilor şarpelui, inima Evei s-a simţit mişcată de egoism. Ea simţea că îi lipsea ceva şi că, prin adoptarea doctrinelor religioase şi prin urmarea lor, ea şi soţul ei ar deveni asemenea lui Dumnezeu, ar deveni liberi şi de sine stătători, ne mai lipsindu-le nimic. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut la privit şi că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. A luat din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. - Geneza 3:6.

Cu privire la fapta lui Adam este scris la 1Timotei 2:13, 14: „Căci întâi a fost format Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de încălcarea poruncii”. Eva, deşi formată mai pe urmă, a luat-o înaintea lui Adam şi a arătat că a păcătuit în mod voit. Ea a fost înşelată prin faptul că, după ce a mâncat, şi-a dat seama că nu a primit ce aşteptase, ci şarpele o înşelase. (Geneza 3:13, Roth., margin.) Cu toate acestea, egoismul în mod voit, nesupunerea faţă de capul ei, faţă de soţul ei, a făcut-o părtaşă la păcat.

Întrucât Adam nu a fost înşelat, el nu a participat la păcat cu vreo speranţă de a câştiga ceea ce promisese şarpele Evei, ci pentru a o păstra pe ea pentru sine. El mai degrabă a încălcat legea împreună cu ea şi a suferit aceeaşi soartă, decât să fie lipsit de ea. El a preferat-o pe Eva în locul vieţii pe care o cunoscuse înainte de crearea ei. Nici Adam şi nici soţia sa nu şi-au menţinut integritatea, adică supunerea fără vină, perfectă, faţă de Dumnezeu. Adam, fiind capul ei pământesc, a sprijinit rebeliunea Evei, alăturându-se în păcatul ei şi, ca urmare, răspunderea pentru păcat cade mai cu seamă asupra capului său. Starea viitorilor urmaşi ai săi era afectată în primul rând de ceea ce a făcut el, mai degrabă decât de ceea ce a făcut Eva. Dumnezeu putea să creeze o altă soţie perfectă pentru Adam, dacă era necesar, pentru ca mandatul divin de a umple pământul să fie îndeplinit. De aceea, judecata divină declară: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea”. - Romani 5:12.

Iehova Dumnezeu îi spusese lui Adam că, dacă era neascultător, „va muri negreşit”. Şarpele i-a spus Evei: „Hotărât că nu veţi muri”. Pe contrazicerea religioasă a Șarpelui a cuvântului lui Dumnezeu sunt bazate doctrinele nemuririi sufletului uman, a pedepsei temporare a membrilor bisericii într-un „purgator” în flăcări şi a chinuirii veşnice a păcătoşilor neconvertiţi într-un „iad” cu foc şi pucioasă propriu-zise. Prin faptele care au urmat, al cui cuvânt a fost justificat ca adevărat, sigur şi demn de încredere: al lui Iehova sau al Diavolului?