Dumnezeu a făcut pământul pentru a fi locuit de om. A şasea zi de creare se încheia. Capodopera creaţiei pământeşti a lui Dumnezeu urma încă să vină, pentru a prezida peste toate creaturile animale inferioare şi să facă acest lucru după chipul lui Dumnezeu, care prezidează peste toată creaţia. În acest scop, această capodoperă pământească trebuia să fie mai inteligentă decât animalele supuse. Trebuia să fie în asemănarea Creatorului, având măsura necesară de înţelepciune, putere, iubire şi dreptate.

„Apoi Dumnezeu a spus: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. El să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a spus: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1:26-28) Aici, Creatorul a dat omului şi soţiei lui un mandat cu privire la pământ. Mandatul includea mai mult decât a fi după chipul lui Dumnezeu prin exercitarea domniei peste întreg pământul şi peste creaturile lui vii. Dumnezeu, prin „meşterul” Său, făcuse prima pereche de oameni prin puterea Sa directă. El nu va mai face alţii în mod direct. El le-a dăruit puterea de a reproduce specia lor prin uniunea căsătoriei, spre deosebire de îngeri, care „nici nu se însoară, nici nu se mărită”, ci toţi sunt creaţii individuale ale lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său. Prin urmare, cea mai responsabilă parte a mandatului divin pentru omul perfect şi pentru femeia perfectă era să „fie roditori şi să-şi înmulţească” propria specie umană şi să umple pământul cu urmaşi în asemănarea lui Dumnezeu.

Marele Îngrijitor a favorizat această frumoasă pereche umană cu libertate totală de lipsă şi cu libertate de teamă. Era belşug pentru toţi, atât pentru om cât şi pentru animal. „Şi Dumnezeu a spus: Iată că v-am dat orice plantă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor vieţuitoarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, în care este un SUFLET VIU, le-am dat ca hrană toată iarba verde. Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Geneza 1:29-31, Roth.) O perioadă de circa 42.000 de ani trecuse acum de când Dumnezeu spusese cu privire la pământ: „Să fie lumină”. După toată lucrarea de pregătire din acele mii de ani, iubitorul Creator Iehova dăduse omului şi femeii un început care era „foarte bun”.

Dat fiind că Iehova îl pronunţase a fi „foarte bun”, acest început nu era cu nimic mai prejos ca unul perfect. Prin continuarea credincioasă a omului în executarea mandatului divin încredinţat lui, lucrurile puteau rămâne perfecte pentru om în acea lume originală liberă, în care fusese creat omul. Și astfel, Creatorul a predat domnia pământului omului, ca reprezentantul pământesc văzut al lui Dumnezeu. Lucrarea şi privilegiile omului trebuiau de aici înainte să continue în conformitate cu mandatul divin.

„Astfel au fost terminate cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.” (Geneza 2:1-3) Este o nebunie a crede că aceasta ar însemna că Atotputernicul Dumnezeu era obosit sau epuizat de lucrarea Sa pe această mică planetă Pământ şi că, după aceea, El era obligat să Se odihnească pentru ca să Se refacă. „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Iehova, Creatorul marginilor pământului nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El şade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o cortină şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în ele.” (Isaia 40:28, 22, A.R.V.) De aceea, când Exodul 31:17 declară că „în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat”, aceasta înseamnă că El isprăvise lucrarea pe care şi-o propusese să o facă în legătură cu pământul şi a simţit mulţumirea şi bucuria înviorătoare a lucrării isprăvite. El s-a odihnit, de asemenea, în cunoştinţa că nimic ce s-ar putea dezvolta mai târziu nu ar putea să împiedice sau să blocheze cu succes scopul Său cu privire la pământ. El va putea face faţă oricărei situaţii ce s-ar putea ivi şi o va depăşi.

Luna va împărţi omului timpul în luni. Declaraţia din Geneza 2:1-3 nu spune că Dumnezeu a împărţit timpul pentru omul perfect şi pentru femeia perfectă în perioade de şapte zile şi le-a poruncit să observe o zi de odihnă sau de sabat, fiecare a şaptea zi. Atât timp cât această pereche perfectă ar fi respectat mandatul divin, ei s-ar fi odihnit în Creatorul lor şi s-ar fi bucurat de libertate de închinare şi de libertate de teamă şi lipsă, şi prin aceasta s-ar fi bucurat de odihna sabatului lui Dumnezeu, împreună cu El. Ei s-ar fi bucurat de un sabat perpetuu prin credinţă şi ascultare de El.

Relatarea despre crearea omului, dată în Geneza, capitolul unu, este una generală. Cea din capitolul doi este una detaliată, completând pe cea scurtă de mai sus. În acest al doilea capitol, numele lui Iehova apare pentru prima dată, deoarece de acum înainte numele Domnului Dumnezeu devine implicat în legătură cu omul de pe pământ. Relatarea este foarte simplă şi revelatoare în ce priveşte sufletul uman şi cum a fost creat. Să fim atenţi la limbajul folosit: „Şi Iehova Dumnezeu l-a format pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu”. - Geneza 2:7, A.R.V.

Dumnezeu a făcut creatura umană, omul, sau pe Adam, să fie un „suflet viu” creând mai întâi corpul uman şi apoi suflând în el nu un suflet, ci „suflarea de viaţă”, puterea energizantă, şi apoi unind această forţă de viaţă cu corpul. Un „suflet viu” înseamnă o creatură vie, iar pe pământ înseamnă o creatură care respiră în timp ce trăieşte. Omul, Adam, era un suflet viu, la fel ca animalele inferioare, având un corp material şi respirând atmosfera firmamentului, aceeaşi pe care o respirau animalele; numai că omul, Adam, era superior, având o poziţie dreaptă şi fiind de o inteligenţă mult superioară. De asemenea, El era după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În partea pământului numită „Eden”, care înseamnă „plăcere”, în partea de răsărit a acesteia, Iehova Dumnezeu a plantat o grădină sau paradis, şi l-a pus acolo pe om ca „să o cultive şi să o îngrijească”. Acesta era într-adevăr un loc plăcut, singurul pregătit în mod special pe pământ, iar pomii şi cursurile lui de apă susţinătoare de viaţă sunt descrise pe scurt la Geneza 2:8-15. Deşi abia creat, Adam era pe deplin matur şi perfect în statură, şi el putea vorbi în mod inteligent. Creatorul a făcut ca Adam să se familiarizeze cu animalele din grădină, pentru ca el, ca acela care domnea peste ele, să le pună nume. Să citim cu atenţie relatarea: „Dumnezeu a format din pământ toate vieţuitoarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărui SUFLET VIU, acela-i era numele. Şi omul a pus nume tuturor animalelor domestice, păsărilor cerului şi tuturor animalelor sălbatice de pe câmp; dar, pentru om, nu se găsea nici un ajutor care să i se potrivească.” - Geneza 2:19, 20, Roth.

„DOMNUL Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” - Geneza 2:16, 17. Dumnezeu s-a îngrijit ca omul să locuiască şi să trăiască veşnic în paradis pe pământ, făcând „să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”. (Geneza 2:9)

După publicarea legii ascultării, Dumnezeu i-a dat lui Adam o femeie, pentru ca să se poată naşte urmaşi umani. Dumnezeu, prin cuvântul Său, îl făcuse pe Adam direct din elementele pământului; dar cu o coastă din Adam ca bază, Dumnezeu a format o femeie perfectă, pentru ca amândoi să fie un corp. Atunci, Creatorul lor i-a binecuvântat şi le-a dat mandatul divin „să fie roditori, să se înmulţească şi să umple pământul”. (Geneza 2:18-25; 1:28, Roth.)

Adam şi Eva trăiau pe pământ într-o lume liberă, deoarece nu exista nici un păcat sau nedreptate în ea. Ei aveau adevărul care-l face liber pe cel care-l respectă. Ei se închinau lui Dumnezeu în spirit şi în adevăr în mijlocul paradisului deschis al Edenului. Ei nu aveau nici un fel de teamă chinuitoare, ci numai teama divină, care caută să evite displăcerea lui Dumnezeu. Ei erau perfecţi.

Nu le era stabilit nici un timp când să înceapă executarea acelei părţi a mandatului divin cu privire la umplerea pământului cu urmaşii lor. Ei nu erau sortiţi morţii, ci toată veşnicia era înaintea lor; nu exista pentru ei nici o obligaţie presantă sau vreo grabă nepotrivită. Cultivând şi îngrijind grădina, şi exercitând domnia peste creaţia animală inferioară, îşi petreceau zilele într-o activitate veselă, interes neobosit şi binecuvântare divină.