Minuni care întrec înţelegerea şi cunoştinţa omenească au fost făcute de Marele Dumnezeu şi Creator pentru folosinţa, bucuria şi plăcerea fiilor Săi spirituali în ceruri. Iubitul şi Fiul Său unic născut era cu El în aceste mari lucrări de creare şi fiecare nouă lucrare de creare a făcut ca toate creaturile vii să laude şi să adore pe Cel Atotputernic (Iov 9:10) Iehova Dumnezeu şi „meşterul” Său, Cuvântul, erau Autorităţile Superioare şi sub Ei organizaţia universală de creaturi spirituale, serafimi, heruvimi şi îngeri, trăiau, se mişcau şi serveau scopul lui Dumnezeu cu supunere perfectă, spre gloria Sa - Romani 13:1.

Apoi, înţelepciunea lui Dumnezeu a fost extinsă de la acele ceruri spirituale prin începerea unei noi forme de creaţie, creaţia materială. Existau adâncimi vaste, nepătrunse, ale spaţiului şi, la porunca lui Dumnezeu, puternicul Său Fiu, Cuvântul, a început să le înfrumuseţeze cu uimitoare lucruri materiale. „Cerurile au fost făcute prin cuvântul lui Iehova şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. Căci El spune şi se face; şi ce porunceşte se înfăptuieşte”. (Psalmii 33:6,9, A.R.V.) Au fost formate glorioase spirale nebuloase şi grupuri de stele, sori cu planetele şi cometele lor, acestea mişcându-se în jurul soarelui lor pe o orbită bine definită, toate împreună miliarde de Căi Lactee sau galaxii de stele. Vederea Atotputernicului Creator putea cuprinde frumoasa privelişte şi toate acestea s-au făcut în perfectă armonie cu voinţa Sa irezistibilă. Nu exista nici un haos sau confuzie sălbatică, ci toate aceste corpuri cereşti se mişcau în ordine şi cu regularitate, după mâna Marelui Făcător al tuturor lucrurilor. Formarea fiecărui corp sferic mergea înainte în conformitate cu legea fixată de Dumnezeu. Creatorul, prin Cuvântul Său, ţinea sub control toate lucrurile create, aflate în formare şi în dezvoltare. Forţa Sa nevăzută, pe care Biblia o numeşte „spiritul lui Dumnezeu”, a fost trimisă de El să lucreze şi să-I îndeplinească plăcerea faţă de toate aceste creaţii neînsufleţite în întinderile nemărginite ale spaţiului.

La acest punct, prima carte a Sfintelor Scripturi începe înregistrarea ei incomparabilă şi demnă de încredere: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” (Geneza 1:1, A.R.V.) Înregistrarea Scripturii care urmează, de la Geneza, capitolul 1, nu descrie crearea masei Pământului în sine, ci ordonarea şi pregătirea acesteia pentru scopul final al Creatorului său.

Pregătirea pământului şi aranjarea lucrurilor pe el pentru a putea fi locuit, înregistrarea Creatorului o împarte în şase perioade de lucru. Aceste şase perioade sunt urmate de o perioadă de odihnă sau sabat în legătură cu lucrările pământeşti, dar nu un sabat în legătură cu alte părţi ale universului şi cu lucrarea de acolo. Acea perioadă de odihnă a lui Dumnezeu în legătură cu pământul continuă încă, după cum arată o comparaţie a Cuvântului Său la Geneza 2:1-3 şi Psalmii 95:7-11, precum şi Evrei 3:15-19; 4:1-11. Deja, au trecut aproape şase mii de ani din acea mare odihnă sau sabat al lui Dumnezeu, iar Cuvântul Său ne asigură, în mod hotărât, că o altă mie de ani din aceasta este în curs. De aceea, această mare zi de odihnă a Creatorului în legătură cu pământul, pare să fie lungă de circa şapte mii de ani. Această a şaptea „zi” fiind atât de lungă, este raţional să concluzionăm că precedentele şase zile de lucru au fost la fel de lungi, toate şase însumând o perioadă totală de patruzeci şi două de mii de ani.

La început, pământul era o masă de materie incandescentă. În această stare incandescentă, el strălucea ca un soare în miniatură, ca o stea. Mări nu puteau exista pe suprafaţa pământului atunci, ci toată umezeala era aruncată sub formă de vapori, hidrocarburile se evaporau, iar metalele şi mineralele erau sublimate şi aruncate departe în spaţiu, în jurul miezului incandescent al pământului. Din cauza rotaţiei pământului în jurul axei sale, această materie aruncată în spaţiu s-a format, în mod treptat, în inele mari în jurul ecuatorului, unde forţa centrifugă a pământului aflat în rotaţie era cea mai puternică. Totuşi, forţa de gravitaţie a pământului ţinea inelele în vecinătatea ecuatorului pământului. După densitatea şi forţa de gravitaţie specifică a materialelor aruncate în spaţiu de pe pământul incandescent, ele se formau în inele de apă amestecată cu substanţe minerale, cel mai dens şi mai greu fiind cel mai apropiat de miezul pământului, următorul în ordinea greutăţii fiind imediat după el, şi aşa mai departe, cel mai uşor, compus aproape numai din apă curată, fiind aruncat cel mai departe.

Pe măsură ce se răcea, cel mai apropiat şi mai greu inel era atras mai întâi spre ecuator. Dar forţa centrifugă împiedica prăbuşirea acestuia pe suprafaţa pământului, iar inelul se lăţea şi se întindea ca o centură, o parte spre nord şi cealaltă spre sud. Inel după inel se prăbuşeau, şi centură după centură se formau. Centurile se mişcau spre polii nord şi sud, iar acolo se prăbuşeau în cele din urmă pe pământ. La poli, unde este cea mai mică rezistenţă, forţa de gravitaţie a pământului atrăgea fiecare centură îndată ce atingea acest punct slab, iar apele şi preţioasele lor comori luau forma unei căderi de apă asemănătoare Niagarei. Atingând pământul, potopul de apă mătura totul în calea lui, ca o inundaţie înspăimântătoare, de la poli spre ecuator, ducând cu ele o bogăţie de metale şi minerale, împreună cu gheaţa. Acest fapt a îmbogăţit mult suprafaţa pământului, aflat în proces de răcire.

Într-o anumită etapă, apoi, suprafaţa pământului, cu excepţia polilor, era cu totul acoperită de o boltă de centuri, conţinând minerale şi apă, ca nişte benzi care o înfăşurau, aflate în suspensie în jurul globului pământesc. Încă exista o serie de inele care pluteau în înălţime la ecuator, şi astfel aparenţa planetei noastre era atunci ca a planetei Saturn din prezent. Pământul a atins această fază de dezvoltare a inelelor şi centurilor mult mat repede decât Saturn, deoarece, fiind un corp mai mic, s-a răcit mult mai repede, iar vaporii săi s-au condensat mai rapid. Nici o formă de continent nu se arăta atunci pe pământ, dar exista apă direct în sânul pământului, precum şi un adânc de ape care plana sus în înălţime. Apoi, forţa sau „spiritul” nevăzut al lui Iehova a acţionat asupra acelor ape exterioare, punând în mişcare suprafaţa acestora. „Pământul era fără formă şi gol; peste faţa adâncului era întuneric, iar spiritul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.” - Geneza 1:2.

Întrucât pământul se răcise acum şi se întărise, nu mai strălucea ca o stea, ci era întunecos. „Dumnezeu a spus: Să fie lumină! Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: ziua întâi.” - Geneza 1:3-5.

Aceasta nu era o lumină electrică, produsă chiar de pământ, deoarece ar fi strălucit de jur împrejurul pământului în acelaşi timp şi nu ar fi fost o despărţire a luminii de întuneric. De unde venea deci lumina? De la soare, care fusese creat din timpuri necunoscute, înaintea mititelei noastre planete, pământul, din sistemul solar.

Lumina soarelui strălucea numai pe suprafaţa bolţii îngheţate sau de apă, sus în înălţime şi împrejurul pământului. Numai jumătate din această boltă primea lumina soarelui, în timp ce cealaltă jumătate era ascunsă de soare, fiind în întuneric. Dar, la fel ca pământul dinăuntru, şi bolta care îl cuprindea ca o centură se învârtea în jurul axei pământului. Astfel, exista o despărţire între lumina zilei şi noapte. Cu toate acestea, lumina soarelui nu pătrundea prin acele centuri ale bolţii şi prin urmare nu atingea suprafaţa pământului sau în mod direct apele care erau pe pământ. Centurile bolţii erau practic opace, iar între ele şi pământ spaţiul despărţitor era dens datorită carbonului. Să se observe, de asemenea, că în descrierea acestei prime zile, cât şi a tuturor zilelor următoare de creare, Dumnezeu, Creatorul, pune seara înaintea dimineţii. El începe fiecare zi de creare de şapte mii de ani cu perioada de seară. Seara, forma finală a viitoarelor lucruri stabile este văzută prima dată doar într-un contur tulbure, dacă totuşi se vede, iar apoi devine mai clar şi, în cele din urmă, pe deplin clar, în punctul culminant sau în „dimineaţa” zilei.

„Şi Dumnezeu a spus: Să fie o întindere [firmament] între ape, şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. „Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: ziua a doua.” (Geneza 1:6-8) Aceasta pare să însemne o limpezire într-o anumită măsură a întinderii dintre apele sub care era îngropată suprafaţa pământului şi centurile de apă suspendate deasupra pământului. Firmamentul sau „cerul” nu ţinea centurile bolţii în înălţime, ci întemeierea firmamentului marca o separare clară între astfel de ape de sus şi cele dedesubt. În acest firmament trebuiau să zboare creaturile înaripate care urmau încă să fie create şi în care mai târziu însuşi omul avea să pătrundă cu balonul, avionul şi racheta. La încheierea celei de a doua zi de creare, lumina de la soare încă nu pătrunsese prin boltă şi nu atinsese firmamentul. Totul era încă întunecos acolo

„Dumnezeu a spus: Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului şi să se arate uscatul! Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mări. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”. (Geneza 1:9, 10) Astfel, la începutul celei de-a treia zi de creare de şapte mii de ani, existau mari frământări în măruntaiele pământului, cauzate foarte probabil de prăbuşirea mai multor centuri ale bolţii la polii pământului, supunându-l la noi greutăţi şi presiuni. În orice caz, puterea conducătoare a lui Dumnezeu era în acţiune şi zone de uscat au fost forţate să iasă la suprafaţă din pustiul de apă. Mari continente şi insule au ieşit la suprafaţă. Ele erau lipsite de orice vegetaţie sau viaţă vegetală.

„Apoi Dumnezeu a spus: Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ. Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţă în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: ziua a treia”. (Geneza 1:11-13) Nu exista evoluţie sau dezvoltare a unei forme sau specii de viaţă vegetală prin schimbări nedefinite, neclare, într-o altă formă de viaţă vegetală. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a creat mulţimea de forme definite de plante şi vegetaţie, fiecare purtând sămânţă în ea, pentru a se reproduce şi a continua propriul ei soi neschimbat. Toată această aducere în existenţă a primelor forme de viaţă vegetală a avut loc în întunericul care încă acoperea firmamentul de deasupra pământului, sub bolta densă de apă.

„Dumnezeu a spus: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate anotimpurile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: ziua a patra.” (Geneza 1:14-19) Aceasta nu înseamnă că abia în decursul celei de a patra zile de creare a făcut Dumnezeu soarele în jurul căruia se învârte pământul, şi a făcut şi satelitul pământului, luna, precum şi stelele mult mai îndepărtate, vizibile cu ochiul liber. Aceste corpuri cereşti existau cu mult înainte să înceapă cea de a „patra zi” de creare. Dumnezeu le făcuse şi le atârnase în spaţiu, la distanţe uriaşe, dincolo de inelele şi de bolta care se învârtea în jurul pământului şi, de aceea, mult deasupra firmamentului sau „cerului” care înconjura pământul, „cer” care despărţea apele de pe pământ de cele de sus.

Acum, cu toate acestea, pentru prima dată lumina soarelui, a lunii şi a stelelor a apărut pe firmamentul pământului şi această lumină a pătruns pe suprafaţa uscatului şi a mărilor pământului. Evident că în acest timp mai multe centuri grele de apă ale bolţii au atins polii şi s-au prăbuşit, inundând temporar întregul pământ şi ştergând orice urmă de viaţă vegetală. După ce aceste potopuri se retrăgeau, mai multe plante răsăreau şi acopereau cu verdeaţă uscatul ieşit din apă. Centura bolţii care s-a prăbuşit în decursul celei de a patra zi, a lăsat numai inelele cele mai uşoare şi din cea mai curată apă să năvălească spre ecuator şi să se întindă spre nord şi spre sud, ca un cort sau o boltă peste pământ. Această boltă apoasă care a rămas era semitransparentă. Ea a permis prin urmare luminii soarelui, lunii şi stelelor de departe, din afară, să străbată prin ea şi să lumineze firmamentul, spaţiul aerian devenind acum relativ liber de carbon. Era un efect de seră sub bolta semitransparentă. Acesta era foarte favorabil creşterii abundente a vieţii vegetale, chiar şi în regiunile polare de nord şi de sud, în intervalele dintre prăbuşirea centurilor bolţii.

Datorită bolţii apoase, care încă mai acoperea pământul deasupra firmamentului, conturul clar al soarelui, al lunii şi al stelelor, nu putea fi văzut pe suprafaţa pământului. Doar lumina lor străbătea prin boltă. Pe măsură ce timpul trecea, bolta va deveni foarte subţire imediat deasupra ecuatorului, iar lumina soarelui va pătrunde prin ea şi va fi refractată cu o strălucire neobişnuită. Ce creaturi vor popula acum pământul

„Dumnezeu a spus: Să mişune apele de SUFLETE VII şi să zboare păsări deasupra pământului, pe întinderea cerului. Dumnezeu a făcut monştrii mării şi toate SUFLETELE VII care se mişcă şi de care mişună apele, după specia lor; şi orice pasăre înaripată, după specia ei. Dumnezeu a văzut că erau bune. Dumnezeu le-a binecuvântat şi a spus: Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; iar păsările să se înmulţească pe pământ. Şi a fost o seară şi a fost o dimineaţă, ziua a cincia”. - Geneza 1:20-23, Roth. Cuvântul lui Dumnezeu al adevărului, dovedeşte existenţa sufletelor pământeşti cu mii de ani înainte de apariţia omului. Înregistrarea inspirată a lui Dumnezeu numeşte monştrii marini şi alte creaturi ale mării, cât şi păsările, „suflete vii”, deoarece trăiau şi aveau o măsură de inteligenţă.

În decursul celei de-a cincia zi de creare, probabil că a avut loc o prăbuşire la poli a altor centuri ale bolţii apoase, având ca rezultat de astă dată nimicirea vieţii animale de apele îngheţate, unele forme de viaţă animală fiind şterse din existenţă, ne mai existând astăzi. Acest proces distructiv, împreună cu ridicarea ulterioară a scoarţei pământului, a fost, fără îndoială, responsabil pentru marile depozite de calcar cunoscute drept „cimitire de moluşte”. Cu toate acestea, deoarece această a cincia zi era de mii de ani de lungă, noi forme de viaţă creată vor fi produse de puterea divină după fiecare astfel de potop.

Ultima zi lucrătoare era acum sosită. „Şi Dumnezeu a spus: Să dea pământul SUFLETE VII după specia lor, animale domestice, târâtoare şi animale sălbatice, după specia lor. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după specia lor, animalele domestice după specia lor şi toate târâtoarele pământului după specia lor. Și Dumnezeu a văzut că erau bune.” - Geneza 1:24, 25, Roth.

Ce forme sau specii de suflete animale urmau să fie create mai întâi în această a şasea zi de creare, nu este spus. Fără îndoială, unele forme, ale căror fosile sau resturi pietrificate au fost găsite fixate adânc în pământ, au fost distruse de alte prăbuşiri ale centurilor bolţii şi de inundaţiile rezultate care se prăvăleau de la poli ca nişte maree. Ziua de creare nefiind de douăzeci şi patru de ore, ci de mai multe mii de ani, puterea lui Iehova va umple din nou pământul cu viaţă animală de aceeaşi specie sau cu specii noi. Aceasta s-a întâmplat fără îndoială după ultimul din aceste potopuri pustiitoare din a şasea zi, căreia i se aplică descrierea din Geneza 2:4-6: „Acestea sunt generaţiile cerurilor şi ale pământului când au fost create, în ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământul şi cerul. Și nici o plantă a câmpului nu era încă pe pământ, şi nici iarba de pe câmp nu răsărise încă; pentru că Iehova Dumnezeu nu făcuse încă să plouă pe pământ: şi nu era niciun om care să lucreze pământul; ci o ceaţă se ridica din pământ şi uda toată faţa pământului”. - A.R.V.