Multe sunt pretenţiile numeroaselor sisteme religioase, referitoare la „biserică”. Unii susţin că numai organizaţia lor religioasă are dreptul exclusiv să reprezinte pe Dumnezeu. Ei spun că individul care caută favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu trebuie să participe la întâlnirile religioase prescrise, trebuie să sprijine organizaţia financiar şi în alte privinţe şi trebuie să fie supus ordinelor cardinalilor, episcopilor, preoţilor, vicarilor, pastorilor şi a altor oameni însărcinaţi cu supravegherea acestei organizaţii. Pe de altă parte, alţii susţin că apartenenţa cuiva la unul din sistemele religioase îi va asigura calitatea de membru al „bisericii”, deoarece toate aceste organizaţii „merg pe aceeaşi cale”. Asemenea pretenţii confuze fac dificilă calea cercetătorilor sinceri şi oneşti, iar ei se află de la început într-o dilemă în ceea ce priveşte însemnătatea expresiei religioase „biserică” din unele traduceri ale Bibliei. Ce este „biserica”? Cum serveşte aceasta scopul lui Dumnezeu?

Există numeroase sisteme religioase aşa-zise „protestante”, ce pretind că sunt „biserica”. Totuşi, dintre organizaţiile religioase care se mărturisesc a fi canalul lui Dumnezeu, sistemul religios romano-catolic este proeminent. De aceea, pretenţia acestuia este luată în considerare în mod deosebit aici.

Doctrina catolică pretinde că biserica din Roma este singura biserică adevărată, zidită pe Petru ca temelie a ei. Ierarhia susţine că el a fost primul papă; de asemenea, ea mai susţine că papa este capul vizibil al bisericii, că este succesorul lui Petru, este infailibil şi este singurul om autorizat să interpreteze Biblia. Pentru a sprijini această pretenţie, ei se agaţă de cuvintele lui Isus, adresate lui Petru, aşa cum sunt înregistrate la Matei 16:18: „Şi Eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră Îmi voi zidi biserica. Şi porţile iadului nu o vor birui” (Dy). Şi astfel, pretinzând că Petru este primul papă şi temelia bisericii, doctrina catolică arată că organizaţia religioasă a Vaticanului, este biserica lui Dumnezeu, instrumentul Său pentru desfăşurarea scopurilor Sale şi binecuvântarea oamenilor. Clerul învaţă că datoria bisericii este să „mântuiască suflete” şi să pregătească oameni pentru „viaţa de apoi”.

Cu toate acestea, există o absenţă totală a vreunei dovezi scripturale că apostolului Petru i s-a dat vreodată întâietate în adunarea creştină. De exemplu, pentru a dovedi că Pavel n-a fost inferior lui Petru, acesta spune: „Dar când a venit Chifa [Petru] în Antiohia, m-am împotrivit lui pe faţă, căci era de condamnat. Căci înainte să vină unii de la Iacov, el mânca împreună cu neamurile; dar când au venit aceştia, s-a retras şi s-a despărţit, temându-se de cei care erau circumcişi. La prefăcătoria lui au încuviinţat şi restul iudeilor; astfel că şi Barnaba a fost dus de ei în acea prefăcătorie. Dar când am văzut că ei nu umblau drept după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa [Petru] înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti un iudeu, trăieşti după felul neamurilor şi nu ca iudeii, cum sileşti tu pe neamuri să trăiască în felul iudeilor”? (Gal. 2:11-14, Dy). Petru a scris prima din cele două epistole ale sale din Babilon, dar nu există nici o dovadă că el a vizitat măcar Roma, cu toate că Sfintele Scripturi spun clar că Pavel a făcut-o (1Pet. 5:13). Nici nu există vreo dovadă că cei doisprezece apostoli au succesori, căci Isus a descoperit la Apocalips (sau Descoperirea) 21:14 că există numai „doisprezece apostoli ai Mielului” (Dy). De aceea, pretenţia că papa, ca succesor al lui Petru, este capul bisericii, este fără vreo bază în Scriptură sau în realitate. Ca oamenii să întemeieze o organizaţie pe pământ şi să o eticheteze „Biserica”, pretinzând că aceasta este adevărata biserică a lui Dumnezeu, aceasta înseamnă o violare a cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum va fi arătat în continuare. O asemenea organizaţie pământească nu este „biserica” sau „adunarea lui Dumnezeu”, nici nu poate fi vreodată, deoarece ea nu este zidirea lui Dumnezeu şi nu va servi scopul Său.

Din punct de vedere scriptural, cuvântul „biserică” înseamnă o adunare chemată afară din lume pentru scopul lui Dumnezeu; şi astfel Traducerea Lumii Noi redă cuvântul grecesc ekklesia prin cuvântul „adunare”. Există numai o singură adunare adevărată şi la ea se face referire în Scriptură ca la „adunarea Dumnezeului celui viu” (1Tim. 3:15, NW). Adevărata adunare este organizaţia prin care Atotputernicul Dumnezeu are drept scop să justifice suveranitatea şi numele Său şi să aducă binecuvântări oamenilor ascultători.

Înţelegând foarte bine scopul important al adunării, Dumnezeul Cel plin de înţelepciune a întemeiat-o pe o Piatră de temelie încercată şi dovedită. Când Isus l-a anunţat pe Petru „pe această piatră Îmi voi zidi biserica”, El se referea la El Însuşi, ca Marea Stâncă pe care va fi zidită biserica Sa. Petru a crezut în acea „Piatră” şi a proclamat cu îndrăzneală că Isus Cristos era Temelia cerească, Piatra pe care este zidită adunarea lui Dumnezeu. Petru le-a spus conducătorilor iudei: „Aceasta este piatra care a fost respinsă de voi zidarii, care a devenit capul unghiului. În nimeni altul nu există salvare. Căci nu există alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim salvaţi” – Fap. 4:11,12, Dy; vezi de asemenea 1Petru 2:3-10, Dy.

Apostolul Pavel confirmă declaraţia lui Petru că Isus Cristos este Cel Principal din corpul bisericii adevărate, spunând: „Cristos este capul adunării”. „Şi El este capul trupului, al adunării. El este începutul, întâiul născut din morţi, pentru a deveni Cel care este întâiul în toate lucrurile” (Efes. 5:23 şi Col. 1:18, NW). Acest lucru este adevărat, deoarece El este singurul care poate fi îndreptăţit pentru acel loc important din organizaţia conducătoare cerească a lui Iehova. Conducerea adunării era o poziţie prea nobilă pentru a o încredinţa unui om imperfect, chiar credincios, asemenea lui Petru, ce să mai spunem despre acordarea acestei responsabilităţi unei succesiuni de papi ai Romei, care nu sunt în nici un fel imitatori ai lui Petru, în ceea ce priveşte aderarea la învăţătura creştină. Isus Cristos este „viu pentru totdeauna şi veşnic” şi nu are nevoie de un om pe pământ, ca un cap vizibil al adunării sau ca reprezentantul Său personal (Apoc. 1:18, NW). Fiind viu în cer, El a trimis spiritul sfânt şi îl foloseşte pentru a conduce adunarea de pe pământ (Ioan 15:26; 16:7,13). Adunarea nu este o organizaţie pământească, ci este propria organizaţie teocratică a lui Iehova, în care El îi aduce pe cei credincioşi dintre oameni.

Apostolul Petru spune tuturor membrilor adevăratei adunări, care cuprinde pe cei doisprezece apostoli şi pe toţi cei aleşi de atunci încoace: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă spirituală, o preoţie sfântă, pentru a oferi lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, jertfe spirituale acceptabile” – 1Pet. 2:5, Dy.

Membri

Cei aduşi în adunare sunt selectaţi sau aleşi de Dumnezeu prin Isus Cristos, Cel dintâi ales. Ei nu obţin intrarea în adunare după voia sau dorinţa lor proprie, nici nu îşi aleg poziţiile de serviciu în aceasta; căci „acum Dumnezeu a aşezat membrele în trup, pe fiecare aşa cum i-a plăcut Lui” (1Pet. 2:4; 2Tes. 2:13; Ioan 15:19; 1Cor. 12:18, NW; Ioan 3:27).

După alegerea apostolilor ca primii membri ai adevăratei adunări, Iehova a continuat alegerea altor „pietre vii” pentru adunarea Sa. Această lucrare de alegere a continuat în timpul celor nouăsprezece secole de la învierea şi urcarea lui Isus la cer. Biblia dă speranţe cereşti celor chemaţi pentru a fi o parte din adunare, aşa cum este arătat aşa de bine de cuvintele lui Pavel: „Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm cu nerăbdare un salvator, pe Domnul Isus Cristos, care va schimba trupul nostru umil pentru a fi conform trupului Său glorios, prin acţiunea puterii pe care o are, chiar de a-Şi supune toate lucrurile” – Filip. 3:20,21, NW.

Pentru a fi uniţi în cele din urmă cu Cristos în adunarea cerească, apostolilor şi celorlalţi aleşi ulterior li s-a cerut să-şi încheie calea pământească credincioşi până la moarte, aşa cum a făcut Isus (1Pet. 2:21; Apoc. 2:10). Deşi toţi au fost primiţi în legământul pentru Împărăţie sau adunarea cerească, la moartea lor ei n-au fost luaţi imediat în cer şi uniţi cu Capul adunării. Ei au dormit în mormânt până la întâia înviere, la venirea lui Isus Cristos la templul lui Iehova în anul 1918, când au fost ridicaţi în glorie împreună cu El, Capul lor (Luca 22:29,30, NW; Apoc. 20:6). Astăzi, mai sunt încă pe pământ câţiva care urmează a se asocia cu Isus Cristos în adunarea cerească, dar şi ei trebuie să-şi încheie calea pământească credincioşi până la moarte. Potrivit cuvântului lui Dumnezeu, fiecare dintre aceştia care mor acum, sunt „schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi” la o existenţă veşnică în spirit împreună cu Isus Cristos, în „trupul” sau adunarea Sa cerească – 1Cor. 15:42-54; Apoc. 14:13.

La Apocalips 14:1,3 Biblia prezice definitiv că numărul final al adunării cereşti va fi de 144.000, conform hotărârii lui Dumnezeu. Aşadar, adunarea este limitată la acest număr ales, predestinat; în cer, ea este făcută partea principală sau corporaţia guvernatoare a organizaţiei Universale a lui Iehova. La ea se referă Scriptura ca la „trupul” lui Cristos şi ca la „mireasa” Mielului Isus Cristos (Apoc. 7:4-8; 19:7; 21:9; Efes. 1:20-23). Toate celelalte creaturi care vor primi viaţă din mâna lui Dumnezeu prin Împărăţie, nu vor fi o parte a „adunării lui Dumnezeu”, ci vor trăi pe acest pământ sub domnia lui Isus Cristos şi a adunării Lui din ceruri.

Însărcinarea ei

Isus Cristos, Capul adunării, este numit în Scriptură „martorul credincios şi adevărat” (Apoc. 3:14). De la timpul când a fost uns, până când buzele Sale au fost închise în moarte pe stâlpul de tortură, El Şi-a consacrat toate eforturile propovăduirii Evangheliei sau a veştilor bune despre Împărăţia lui Dumnezeu, declarând maiestatea numelui lui Iehova şi cântând laudele Sale. Ca şi Cap al adunării, El a citat însărcinarea Sa din Isaia 61:1,2 (AS): „Spiritul Domnului Iehova este peste Mine; căci Iehova M-a uns să propovăduiesc veştile bune celor blânzi; El M-a trimis să-i întăresc pe cei cu inima zdrobită, să vestesc libertatea prizonierilor şi să deschid temniţa celor care sunt legaţi; să proclam anul de îndurare al lui Iehova şi ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei care plâng”. Lucrarea sa a fost o lucrare de propovăduire – Luca 4:18-21.

Isus a declarat clar că aceeaşi însărcinare rămânea şi asupra membrilor adunării. El le-a zis: „Voi Îmi veţi fi martori… până la cea mai îndepărtată parte a pământului”. Petru confirmă această însărcinare a adunării de a propovădui, la fel cum a făcut Isus: „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie regală, o naţiune sfântă, un popor menit să fie o proprietate specială, ca să declaraţi pretutindeni virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1Pet. 2:9, NW) Acesta este motivul pentru care Isus a spus discipolilor Săi credincioşi cu ocazia vizitei pe care le-a făcut-o, cu puţin timp înainte de înălţarea Sa: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i” (Mat. 28:19,20, NW). Însărcinarea de a propovădui despre împărăţia lui Dumnezeu revine tuturor membrilor adunării, căci ei toţi sunt unşi cu spiritul lui Dumnezeu. Ei trebuie să se ocupe de nevoile spirituale ale tuturor oamenilor care caută viaţă şi binecuvântări din mâna lui Dumnezeu – Mat. 10:1-14; Luca 10:1-12; 1Ioan 2:20,27; Isa. 61:6.

Rămăşiţa membrilor corpului sau adunării lui Cristos, aflată încă pe pământ, serveşte astfel „predicând această veste bună a Împărăţiei pe tot pământul locuit, ca mărturie pentru toate naţiunile” (Mat. 24:14, NW).

Cum? Servind „hrana spirituală la timpul potrivit” pentru aceia care flămânzesc şi însetează după adevăr, invitându-i pe toţi să se împărtăşească din „apa adevărului fără plată”. Responsabilitatea lor este să aibă grijă ca numele şi cuvântul lui Iehova să fie declarate în fiecare parte a pământului, acolo unde El face posibilă această proclamaţie. Această lucrare este făcută chiar în acelaşi mod cum a făcut-o Isus, anume din casă în casă, din oraş în oraş, din provincie în provincie şi în public (Mar. 1:38; Mat. 11:1; Fap. 20:20,21). Credincioşia lor trebuie să fie arătată prin împlinirea însărcinării de a propovădui, aşa cum a făcut Isus, în ciuda tuturor împotrivirilor, iar în felul acesta ei se dovedesc demni de încredere.

Că aceasta va fi calea dreaptă de acţiune, singura cale pentru adunare, până în acest „timp al sfârşitului” acestei lumi, a fost explicat clar de profeţia lui Isus adresată apostolilor Săi, la Matei 24:14: „Această veste bună a împărăţiei va fi propovăduită pe tot pământul locuit, cu scopul unei mărturii pentru toate naţiunile, iar atunci va veni sfârşitul final” (NW). Adunarea este responsabilă să împlinească o asemenea propovăduire şi s-o facă în acelaşi fel ca Isus. Astăzi numai adevărata adunare face această lucrare în felul acesta. Prin urmare, trebuie să se vadă clar care este biserica sau adunarea adevărată şi cine sunt asociaţi cu ea pe pământ (Mat. 7:15,20; 21:43). Adunarea adevărată face lucrarea lui Dumnezeu aşa cum a poruncit El. Ea va continua să facă aşa, până când acea parte de lucrare a adunării pe pământ este încheiată.