„Ce este într-un nume? Dacă am numi trandafirul cu orice alt nume, ar mirosi la fel de dulce”, spunea Shakespeare. Adevărat, dar totuși ar avea nevoie de un nume care să-l deosebească de alte flori.

Numele sunt importante. Fără ele, nu am putea identifica în mod corespunzător anumite persoane, locuri sau lucruri. Un nume, conform Webster, este „un cuvânt ... prin care un individ sau o clasă de indivizi (persoane sau lucruri) este cunoscut sau numit de obicei”. … O denumire distinctă și proprie”. La unele popoare foarte primitive, indivizilor nu li se dau nume proprii, ci doar sunt identificați prin anumite particularități fizice, cum ar fi înălțimea, mărimea și altele asemenea. Dar ce se întâmplă atunci când două sau mai multe persoane se aseamănă foarte mult între ele? Încercarea de a face acest lucru fără un nume este dificilă.

Dumnezeu, în Cuvântul Său, Biblia, subliniază în mod repetat importanța numelor, în special a numelui Său, Iehova. Că El consideră importante și numele slujitorilor Săi reiese din faptul că, uneori, El însuși le-a schimbat numele: Avram în Avraam, Sarai în Sara, Iacov în Israel. Și Isus i-a schimbat numele lui Simon în Chifa, care se traduce prin Petru. Nu putem trece cu vederea nici faptul că a fost „prin voință divină” faptul că ucenicii din Antiohia au fost numiți „creștini”. - Ioan 1:42; Fap. 11:26.

Atâta timp cât adunarea creștină număra câteva mii de oameni și apostolii erau în viață, numele „creștin” era suficient de distinctiv și particular. Toți cei care se declarau creștini, dar ale căror convingeri sau comportament le dezmințeau pretențiile, erau imediat excomunicați din comunitatea creștină. În acele zile, numele „creștin” avea un înțeles fără echivoc și lipsit de ambiguitate, pentru că era limitat la discipolii sinceri, luminați, dedicați și autentici ai lui Isus Cristos.

Dar, după moartea apostolilor, un dușman, Satan Diavolul, a semănat pe teren semințele unor imitații de creștini, astfel că, în scurt timp, acesta a devenit un teren de apostați și falsificatori, purtând totuși numele de creștin: creștinătatea. (Mat. 13:24, 25) Acest lucru, la rândul său, a atras și mai mulți necreștini în turma acesteia. Alții au devenit creștini cu numele doar pentru a scăpa de persecuție. Două exemple izbitoare în acest sens au fost vechii sași din Germania, convertiți cu forța de Carol cel Mare, și marranii din Spania, evrei care s-au dat drept creștini pentru a evita persecuția din partea Bisericii Romano-Catolice de stat. Astfel, timp de multe secole în Europa, cineva era considerat creștin, indiferent de convingerile sau de morala lui, atâta timp cât nu pretindea că este evreu, musulman sau ateu.

PORECLE BATJOCORITOARE

Această stare de lucruri a reprezentat o problemă pentru reformatori atunci când au apărut pe scenă. Cum ar trebui să se numească ei și discipolii lor, din moment ce numele de creștin era atât de larg folosit? Cum puteau ei să se distingă de ceilalți? În mod nechibzuit, ei au urmat de fiecare dată calea cea mai puțin dificilă, adoptând porecla batjocoritoare pe care le-o dădeau dușmanii lor. Cum s-a ajuns la această situație în cazul luteranilor, un istoric povestește:

„Termenul „luteran” era deja folosit în timpul lui Luther. Luther s-a opus acestui termen, cu siguranță nu ca urmare a unei modestii deosebite, pe care nu o avea dacă doctrina lui era în joc, ci doar pentru că el credea că teologia lui era singura doctrină creștină corectă și adevărată și că nu exista nici o modalitate de a fi un creștin adevărat decât fiind „luteran”. Dacă avea nevoie de un termen pentru a-i descrie pe discipolii lui ca fiind diferiți de papistași (Papisten), el prefera cuvântul „evanghelici”, discipoli ai Evangheliei. Mai târziu, însă, a consimțit la folosirea numelui său și el însuși spune: „Noi, așa-numiții luterani.” - The Theology of Martin Luther, de H. H. Kramm.

Alte autorități oferă detalii suplimentare. Numele a fost folosit în batjocură de romano-catolici, primii care au făcut acest lucru fiind teologul german Johann Eck și Papa Hadrian al VI-lea. Printre motivele invocate, pentru care discipolii lui Luther au acceptat numele de „luteran”, a fost acela de a se distinge de protestanții care îi urmau pe reformatorii elvețieni Calvin și Zwingli și cu a căror teologie nu erau de acord. Cu toate acestea, acceptând acest nume, ei au ignorat sfatul apostolic: „Când unul spune: „Eu sunt al lui Pavel”, iar altul spune: „Eu sunt al lui Apolo”, nu sunteți voi ca oamenii din lume? Cine este, deci, Apolo? Da, cine este Pavel?” - 1 Cor. 3:4, 5.

Cei care i s-au alăturat lui John Wesley, din secolul al XVIII-lea, în mișcarea sa de reformă, în timp ce se aflau la universitatea din Oxford, Anglia, au fost prinși într-o capcană similară. După ce au observat lipsa de spiritualitate a majorității studenților, ei s-au adunat „pentru a-și aprofunda viața spirituală prin rugăciune și studiul Scripturilor. Au fost numiți „metodiști” mai întâi într-un spirit batjocoritor, pentru că erau neobișnuit de preciși și „metodici” în observarea îndatoririlor lor religioase și în reglementarea vieții lor”. Astfel, și discipolii lui Wesley i-au lăsat pe dușmanii lor să le dea numele distinctiv.” - Cyclopedia of Religious Knowledge, de Sanford.

Un alt exemplu este oferit de Societatea Prietenilor, cunoscută mai degrabă sub numele de „Quakers”. „Epitetul de quakeri a fost dat în batjocură, pentru că ei tremurau adesea sub un sentiment îngrozitor al purității și măreției infinite a lui Dumnezeu, iar acest nume, mai degrabă tolerat decât acceptat de ei, a devenit general ca denumire.” - Cyclopædia de McClintock & Strong, vol. 3, p. 668.

Și mai sunt și baptiștii. La început au fost supranumiți în derizoriu Anabaptiștii, sau rebotezații, deoarece cereau ca toți cei care fuseseră stropiți în copilărie să fie cufundați la acceptarea lui Cristos datorită propriilor convingeri. Ei înșiși nu recunoșteau acest termen, ci insistau că trebuiau să fie cunoscuți doar ca și „Creștini”, „Creștini Apostolici”, „Frați” și „Discipoli ai lui Cristos”. Dar, în cele din urmă, și ei și-au acceptat porecla, dată în batjocură, ca nume propriu și s-au numit Baptiști.

STUDENȚII BIBLIEI

Faptele arată că problema numelui s-a pus și cu acei creștini sinceri, studenți sinceri ai Bibliei, care au început să se adune pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu începând cu anul 1870. La un moment dat, ei fuseseră baptiști, congregaționaliști, luterani, metodiști, prezbiterieni și romano-catolici. Dar acum sub ce nume trebuia să fie cunoscuți? Astfel, la unul dintre primele lor congrese, un fost diacon prezbiterian s-a ridicat și a povestit că a văzut într-o gară o capră într-o ladă de transport care nu putea fi trimisă la destinație deoarece capra își mâncase eticheta de transport. „Acum, oameni buni”, a continuat el, „eu sunt ca acea capră. La un moment dat am avut o etichetă, dar am mâncat-o”, ca urmare a citirii Planului divin al veacurilor, „și acum nu știu unde îmi este locul”.

Adevărat, ei erau creștini și Scripturile folosesc numele „creștin”, dar cu sute de milioane de oameni care pretindeau a fi creștini acest nume în sine nu putea servi la identificarea lor. În plus, există o confesiune religioasă care poartă numele de „Biserica Creștină”, precum și una cunoscută sub numele de „Discipolii lui Cristos”.

Alții îi porecliseră în batjocură „Zoriștii Mileniului”, „Russelliști”, „Rutherfordiști” și „Oamenii Turnului de Veghere”. Cu înțelepciune, au refuzat să acorde recunoaștere oficială unor astfel de porecle batjocoritoare. Adevărul despre domnia milenară a lui Cristos nu era decât una dintre învățăturile lor; ei nu urmau niciun lider uman, ci doar pe Stăpânul lor, Isus Cristos; revista Turnul de veghere era doar una dintre publicațiile pe care le foloseau pentru a răspândi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

Pentru un timp, ei au continuat să se numească „Studenți ai Bibliei”, una dintre organizațiile lor internaționale fiind cunoscută sub numele de „Asociația Internațională a Studenților Bibliei”. Dar era acest nume suficient de distinctiv, particular și adecvat? Nu, nu era. De ce? Pentru că, pe de o parte, ei nu erau nicidecum singurii studenți ai Bibliei. Existau tot felul de studenți ai Bibliei care erau încă legați de diferitele crezuri ale creștinătății: studenți ai Bibliei care erau fundamentaliști, moderniști și unii care erau deiști. Da, toți aceștia făceau un studiu al Bibliei. Mai mult decât atât, existau unii care creaseră diviziuni, cum ar fi cei la care se face referire la Romani 16:17, care se separaseră și încă se numeau studenți ai Bibliei. Așadar, termenul de „student al Bibliei” era departe de a fi propriu, distinctiv.

Dar, chiar mai important, termenul de „Studenți ai Bibliei” nu era deloc adecvat. În primul rând, nu avea niciun precedent scriptural. Apoi, de asemenea, acești creștini nu erau doar studenți ai Bibliei, ci erau studenți ai Bibliei care acceptau Biblia ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, studenți ai Bibliei care se dedicaseră să facă voința lui Dumnezeu și să calce pe urmele lui Isus Cristos, studenți ai Bibliei în mijlocul cărora fiecare dintre ei era și un predicator al numelui și al Împărăției lui Dumnezeu.

MARTORII LUI IEHOVA - DE CE?

Cu toate acestea, exista un nume în Scripturi pe care Dumnezeu îl aplicase slujitorilor Săi, nume pe care nimeni altcineva nu-l luase, nume pe care nimeni altcineva nu voia să-l ia. Era un nume care li se potrivea în mod unic, și anume „Martorii lui Iehova”, bazat pe Isaia 43:10, 12: „Voi sunteți martorii Mei”, este cuvântul lui Iehova, „voi, servul Meu pe care l-am ales”.” „Voi sunteți martorii Mei”, spune Iehova, „și Eu sunt Dumnezeu”.”

Scriptura afirmă fără echivoc faptul că discipolii lui Cristos trebuiau să fie în primul rând un popor pentru numele lui Iehova Dumnezeu. Astfel, profetul Amos a prezis că Iehova Dumnezeu îi va restaura pe toți cei „peste care a fost chemat numele Meu”. Apostolul Petru „a relatat amănunțit cum Dumnezeu și-a îndreptat pentru prima dată atenția spre națiuni pentru a scoate din ele un popor pentru numele Său”. Iar în cartea Apocalipsa, creștinii unși sunt arătați în mod repetat ca având numele Dumnezeului lor scris pe frunte, afișat în mod proeminent pentru ca toți să îl vadă. - Amos 9:11, 12; Fap. 15:14; Apo. 3:12; 14:1; 22:4.

Liderii creștinătății afirmă că adevăratul Dumnezeu, Creatorul, Dumnezeul Bibliei, nu are nevoie de un nume distinctiv. În acest sens, ei greșesc. Astfel, ei închid ochii la faptul că există mulți dumnezei falși pe care oamenii i-au ridicat ca rivali ai singurului Dumnezeu adevărat și că, prin urmare, El are nevoie de un nume propriu pentru a-L distinge de toți ceilalți, așa cum arată clar Scripturile: „Voi face judecăți asupra tuturor dumnezeilor Egiptului. Eu sunt Iehova”. „Toți dumnezeii popoarelor sunt dumnezei fără valoare; dar în ceea ce-L privește pe Iehova, El a făcut chiar cerurile.” „Eu sunt Iehova. Acesta este numele Meu; și nimănui altcuiva nu-i voi da gloria Mea, nici lauda Mea nu o voi da chipurilor cioplite.” „Căci, chiar dacă sunt unii care se numesc „dumnezei”, fie în ceruri, fie pe pământ, după cum sunt mulți „dumnezei” și mulți „domni”, pentru noi există de fapt un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care provin toate lucrurile și noi existăm pentru El.” - Ex. 12:12; Ps. 96:5; Isa. 42:8; 1 Cor. 8:5, 6.

„Dar de ce ar fi necesar să depunem mărturie despre singurul Dumnezeu adevărat?” ar putea întreba cineva. Din cel puțin patru motive distincte. În primul rând, pentru că Iehova Dumnezeu este nevăzut; nimeni nu-L poate vedea și să trăiască. (Ex. 33:20) Creația vizibilă dă mărturie despre existența, puterea și înțelepciunea lui Iehova, dar nu poate spune omenirii care este numele Creatorului și care sunt celelalte atribute și scopuri ale Sale. Pentru a face cunoscute aceste lucruri, Iehova are nevoie de martori umani, inteligenți.

În al doilea rând, din cauza provocării pe care Satan, Diavolul, o lansează la adresa suveranității lui Iehova. Din cauza condițiilor pe care Satan le-a creat pe pământ și care se reflectă nefavorabil asupra lui Iehova, este necesar ca El să aibă martori care să-i facă pe toți oamenii să cunoască adevărul despre El. - Gen. 3:1-6; Apo. 12:12.

În al treilea rând, întrucât Satan s-a lăudat că îi poate îndepărta pe toți oamenii de Iehova Dumnezeu. Pentru a dovedi că Satan este un mincinos, Dumnezeu are nevoie, neapărat, să aibă martori credincioși pe pământ. - Iov 1:6-12; Pro. 27:11.

Și, în al patrulea rând, se apropie cu repeziciune momentul în care Iehova se va justifica o dată pentru totdeauna ca Suveran universal, nimicindu-i pe toți dușmanii Săi și eliberându-Și poporul. Din cauza acestor fapte, este nevoie de martori care să lanseze un avertisment urgent, pentru ca iubitorii dreptății să se poată refugia în siguranță, iar cei răi să știe de ce sunt nimiciți atunci când Armaghedonul va veni peste ei. – Apo. 16:14, 16.

De la începuturile lor timpurii, martorii moderni ai lui Iehova au depus mărturie despre numele lui Iehova. Cu toate acestea, abia în 1931 au fost mișcați în mod special de faptul că Isaia 43:10, 12 li se aplică în mod specific, astfel că în acel an, în cadrul unui congres, ei au declarat oficial că au acceptat acest nume ca fiind al lor.

Luând acest nume, Martorii lui Iehova nu au acționat cu îngâmfare. Nu mărturisiseră ei pentru acest nume și nu erau ei hotărâți să continue să facă acest lucru? Mai mult ca sigur că da! Alții s-au întrebat dacă numele va rămâne sau nu. A rămas? A rămas, pentru că, 30 de ani mai târziu, cea de-a treia ediție a Webster”s Unabridged Dictionary afirmă: „Martorii lui Iehova: Membrii unui grup care mărturisesc prin distribuirea de literatură și prin evanghelizare personală despre credința în guvernarea teocratică a lui Dumnezeu, despre păcatul religiilor și al guvernelor organizate și despre un mileniu iminent”.

Martorii lui Iehova sunt mândri să își poarte numele și sunt preocupați să se ridice la înălțimea acestuia în orice moment, nu doar prin mărturia verbală, ci și prin comportamentul lor, astfel încât să nu aducă nici o ocară numelui lui Iehova. Este într-adevăr un nume care îi deosebește de toți ceilalți care pretind că sunt creștini.