De mic copil până la vârsta maturităţii, omul caută să intre acolo unde este scris „Accesul interzis!”, caută să facă ceea ce nu este permis, să urce acolo unde este periculos, să dorească ceea ce este peste puterile sale de îndeplinire. Ne convingem imediat de acest adevăr dacă privim în jurul nostru cu destulă atenţie şi căutăm să analizăm fiecare acţiune omenească. Omul în esenţă niciodată nu este mulţumit cu clipa prezentă şi caută totdeauna să facă mai mult decât îi poate oferi momentul de faţă.

Luxul este una din formele cheltuirii veniturilor. După majoritatea economiştilor, luxul este satisfacerea unor necesități de prisos. Dar, în cazul acesta se naşte următoarea neînţelegere: ori luxul este o necesitate şi atunci nu mai poate fi de prisos, ori este de prisos şi atunci nu mai este o necesitate.

Cu toate acestea, deşi la prima vedere ar părea că această definiţie trebuie să cadă, totuşi uşor ne putem convinge că în viaţa de toate zilele există asemenea necesități de prisos, întrucât ceea ce noi astăzi găsim absolut necesar, pentru oamenii de acum 300 de ani era cu totul de prisos. Un exemplu care să susţină cele de mai sus îl avem în întrebuinţarea cămăşii şi ciorapilor, care pe timpul lui Ludovic al XIV-lea era ceva aproape necunoscut, fiind socotite ca îmbrăcăminte de lux.

Luxul este ceva relativ, care variază de la o epocă la alta, de la popor la popor, de la o clasă socială la alta. Facem însă lux în alte împrejurări ale vieţii. Când masa noastră este încărcată de tot felul de mâncăruri scumpe, cu scopul de a ne satisface poftele, de a ne excita simţurile, şi nu necesităţile exclusive ale organismului, este clar că facem lux.

Facem lux în îmbrăcăminte când hainele noastre sunt făcute în aşa fel încât să atragem privirile celor din jur, fără a ne gândi dacă hainele de pe noi sunt igienice şi comode.

Facem lux când aruncăm banii pe călătorii care nu au scopul de a ne instrui, de a ne completa cunoştinţele sau a ne trata sănătatea zdruncinată, ci numai pentru a ne mândri în faţa semenilor că am văzut locuri de pe glob pe care alții poate nu le-au văzut.

Cu alte cuvinte, luxul nu este făcut decât de cei care au intenţia să provoace admiraţia oamenilor, cu ajutorul lucrurilor rare, scumpe, măreţe şi care în realitate nu au nici o utilitate adevărată. În predicile lui Isus, în scrierile înţelepţilor, în studiul economiei politice, vom vedea că luxul este condamnat, întrucât este un consum inutil.

Una din cauzele principale care a făcut ca aristocraţia franceză să decadă, a fost luxul extravagant în care se scălda, şi este tipică expresia acelei doamne de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, care a spus: „Am vândut o moşie proastă, care nu-mi aducea decât grâu, şi mi-am cumpărat în schimb o frumoasă oglindă de Veneţia.”

Revenind la timpurile noastre, trebuie să recunoaştem cu durere că nu facem nici o selecţie în ceea ce priveşte preferinţele noastre de consum. Toţi ne plângem împotriva statului, cerem ajutoare de la el, cerem ca să ia măsuri împotriva scumpirii şi să caute să ridice puterea de cumpărare a banilor. Dar, privind lucrurile mai atent, vom vedea că nimeni nu produce pe cât consumă şi, pe lângă aceasta, de unde până anii trecuţi ne mulţumeam cu mai puţin, azi toţi ar dori să se plimbe cu automobile, să poarte haine elegante, să se îmbuibe cu tot felul de alimente scumpe şi alese.

Toată avuţia ţării noastre se exportă în străinătate sub formă brută, pentru ca ulterior să o importăm prelucrată gata, însă la preţuri înzecite. Importăm anual parfumuri, mătăsuri şi alte materiale inutile, care costă bani mulţi, şi în schimb trimitem roadele pământului pe preţuri de nimic!

Fiecare îşi poate aduce aminte că în timpul războiului eram destul de mulţumiţi când, pe lângă mâncarea de fasole sau linte, mai aveam o bucată de pâine neagră! Şi atunci, fără să vrei, ţi se naşte o ultimă întrebare: „Căror împrejurări se datorează această pornire a omului către un exces de consum?” Credem că prima cauză este molipsirea, care se propagă în felul următor: Ţăranul îl imită pe micul orăşean, acesta pe burghez, burghezul pe aristocrat, iar aristocratul – pentru că nu are pe cine mai imita – născoceşte în mintea lui toate extravaganţele, fără a-şi da seama că se păgubeşte singur.

De aceea, Domnul nostru Isus Cristos şi toţi cei care au urmat învăţătura Lui, au condamnat luxul şi îngâmfarea oamenilor ca păcat de moarte.

„V-am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl. V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău. Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” - 1 Ioan 2:13-17.