În ultimii ani, s-a devedit că cifrele statistice ale bisericilor au fost „umflate”. Oamenii sunt menținuți pe listele bisericilor doi sau chiar mai mulți ani după ce au încetat să meargă la biserică. Atunci când se mută dintr-un loc în altul, sunt înscriși pe noile liste, dar nu sunt șterși de pe vechile liste. Chiar și copiii sunt înscriși pe liste. Cu toate acestea, realitatea ne arată că sunt multe biserici abandonate; iar în unele locuri, ușile bisericilor sunt deschise doar ocazional pentru servicii.

În aceste circumstanțe, pare potrivit să ne întrebăm: Ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai exista deloc biserici? Răspunsul general ar fi că aceasta ar fi cea mai întunecată zi din istoria omenirii, o zi de abandon în fața crimei și a fiecărui lucru rău; dar acest lucru nu este adevărat.

În primul rând, biserica adevărată la care face referire Biblia nu este o clădire. Este o adunare de oameni. Clădirea în care se întrunesc acești oameni (denumită biserică) nu are nimic de-a face cu felul în care oamenii se asociază cu Dumnezeu.

„Cel Preaînalt nu locuiește în temple (sau „case”) făcute de mâini omenești.”, este consemnat în Biblie, la Faptele Apostolilor 7:48.

Cuvintele martirului Ștefan sunt susținute de cele ale apostolului Pavel rostite atunci când afla în Atena: „Dumnezeul care a făcut lumea şi toate lucrurile din ea, El, care este Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini omenești”

Atunci când i-a spus lui Petru: “pe această stâncă  îmi voi zidi biserica”, Isus nu se referea la niciun fel de clădire. (Mat. 16:18) El făcea referire strict la oameni. Isus indica faptul că toți membrii adunării, adică ai bisericii sale, vor crede că El este Cristosul, fiul Dumnezeului cel viu. Isus nu a spus că urmașii Săi trebuie să creadă că El este însuși Tatăl ceresc. Nici nu a sugerat, așa cum au înțeles greșit unii, că Petru constituie temelia sau fundația bisericii lui Cristos. Petru a înțeles acest lucru întrucât a declarat: ”Isus Cristos din Nazaret, pe care voi l-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu l-a înviat din morți. El este piatra lepădată de voi zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului” – Fapte 4:10, 11; 1 Petru 2:4.

Când Isus a spus, în anumite circumstanțe, că cineva poate spune bisericii despre greșelile altcuiva, e clar că nu se referea la șoptirea acestor lucruri unei grămezi de lemne, de pietre sau de cărămizi, ci unei adunări de creștini.

Vorbind despre aceste chestiuni legate de biserică, unii au trecut cu vederea faptul că Isus nu era un preot numit în funcție; că el nu a construit niciodată o biserică, nici nu a cerut nimănui să facă asta; că niciodată nu a predicat de la amvon; că niciodată nu a tras un clopot de biserică și nu a cerut să se sune clopotele pentru ca oamenii să vină să îl asculte; că niciodată nu a purtat veșminte preoțești, nici nu a cerut nimănui să facă acest lucru; că niciodată nu și-a atribuit titlul de părinte, reverend, preafericit, sfinția sau preasfinția sa, doctor în divinitate, episcop, arhiepiscop, etc., și nu a cerut nimănui să facă asta; că niciodată nu a stropit pe nimeni cu apă sfințită, nici nu a cerut altcuiva să facă asta; că niciodată nu a vândut lumânări sfințite sau alte obiecte sfințite, nici nu a cerut nimănui să facă acest lucru; că nu a oferit niciodată indulgențe, nici nu a cerut altora să procedeze astfel; că nu a folosit niciodată cu referire la sine sau la la cei care îl urmau titlurile de Romano-Catolic, Greco-Catolic, Anglican, Prezbiterian, Metodist, baptist, ortodox sau alt titlu din cele peste 163 de denumiri pe care le folosesc acum creștinii nominali.

Apostolul Pavel, în scrisoarea sa către creștinii din Roma scria următoarele: “Transmiteţi salutările mele Priscilei şi lui Aquila, colaboratorii mei în Cristos Isus, care şi-au pus capul în pericol pentru sufletul meu şi cărora le mulţumesc nu numai eu, dar și toate bisericile națiunilor. Salutaţi biserica din casa lor.” - Rom. 16:3-5. Acest citat ne duce către rădăcina problemei: acolo, în Roma, se afla o biserică, o adunare a oamenilor lui Dumnezeu, care se întâlneau într-o casă privată, un lucru perfect legitim și vrednic de laudă pentru orice adunare de creștini.

Unii cred că în cer se află un lung bulevard plin cu biserici și nimic altceva, dacât poate câteva case frumoase pentru cei care și-au pus viețile în slujba așa-zisei “lucrări a bisericii”. Să ne facem o idee corectă. Nu este dorința lui Dumnezeu, nici scopul său, să transforme acest pământ într-un loc unde toți vor trăi în biserici, mănăstiri și schituri. Ceea ce dorește Dumnezeu nu sunt bisericile, ci inimile oamenilor. Tatăl cresc caută inimi care să I se închine în spirit și adevăr (Ioan 4:23) – “Voi pune legea mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu. Nu vor mai învăţa fiecare pe semenul său şi fiecare pe fratele său, zicând: "Cunoaşte-l pe Domnul!", fiindcă toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei, zice Domnul: Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ier. 31:33, 34)

La ce vor mai folosi atunci toate catedralele și bisericile în Împărăția lui Dumnezeu? Și ce vor construi atunci oamenii, dacă nu biserici?

Ascultați cuvântul Domnului: „Vor construi case şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu le vor construi ca altcineva să le locuiască, nu vor sădi vii ca altcineva să le mănânce rodul. Căci zilele poporului meu vor fi ca zilele copacilor şi aleşii mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba și nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânță binecuvântată de Domnul şi copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, Îi voi asculta.” (Isaia 65:21-24)

Există în ziua de astăzi multe comunități în lumea așa-zis creștină, care au avut prilejul de a vedea ce se petrece când bisericile încetează să mai fie folosite. Statisticile arată că în toate țările ”creștinătății” se află numeroase construcții părăsite. Nu știm dacă s-au făcut cercetări care să evalueze condiția morală a oamenilor din locurile unde oamenii nu au acces la o biserică. Dar dacă analizăm siuația, putem observa că locurile unde se înfăptuiesc cele mai multe crime și imoralități sunt metropolele, unde sunt tot felul de biserici. Atunci când mergem în zona rurală, unde declinul bisericilor este evident, găsim coloana vertebrală a cetățenilor acestei națiuni. Onestitatea și moralitatea zonelor rurale este înaltă. Fermierii, în cea mai mare parte a lor, deși nu pot ajunge la biserică, și chiar dacă mulg vacile duminică dimineața, cinstesc numele lui Dumnezeu, și sunt dornici să asculte pe oricine vine cu un mesaj care îi va ajuta să-și înțeleagă mai bine Creatorul. Unii susțin că tocmai orașele cu cele mai multe biserici au cei mai nelegiuiți și necredincioși cetățeni.

Un cetățean moral dorește să știe cât mai multe despre Dumnezeu, să asculte cât mai mult despre El, și, mai presus de toate, să-i vadă numele onorat. Aceasta înseamnă că o astfel de persoană va avea o ureche dornică să asculte și o inimă dornică să cunoască lucurile pe care Dumnezeu le dezvăluie.

Cele mai multe respingeri ale Cuvântului lui Dumnezeu se întâlnesc în comunitățile unde sunt cele mai multe biserici.

A fi membru în una dintre biserici nu reprezintă o garanție a sfințeniei. În secolele anterioare, păgânii sălbatici erau înscriși cu forța în biserici, dar acest lucru nu părea să îi îmblânzească în niciun fel. Există consemnări că ar fi băut cantități mari de vin din craniile dușmanilor lor.

La fel se întâmplă și în zilele noastre. Să presupunem că s-ar da o lege prin care toți ar trebui să devenim membrii unei anumite biserici, fiindcă în caz contrar, vom fi uciși. Vom fi oare mai diferiți atunci când vom deveni membrii acelei bisericii prin faptul că am respectat legea? De fapt, am fi mai răi, tocmai din această cauză. Înainte ca legea să fie aprobată și aplicată, am fi putut spune: „Nu îl cunosc pe Domnul; nu știu ce cere de la mine. Nu voi spune că sunt de partea sa când nu știu nimic despre el. Nu cunosc niciun motiv pentru care lucrurile din lume sunt așa cum sunt.” Dar aprobarea unei asemenea legi, ne-ar face pe cei mai mulți dintre noi ipocriți, un lucru foarte neplăcut pentru Dumnezeu. Există unii care spun că presiunea socială a avut scopul de a-i face pe oameni să intre în biserică, iar acest lucru a dus la „integrarea în biserică” a multor persoane care, lăsate în voia lor, nu și-ar fi dedicat inimile lui Dumnezeu. Dar acest raționament este  total greșit.

Dumnezeu nu vrea oameni cu forța. Există o închinare adevărată la Dumnezeu, în care închinătorii trebuie să își dorească să îl servească pe Creator. Iehova nu vrea să mântuiască oamenii forțat. Închinarea sa este o închinare diferită față de cea practicată în biserici. Dumnezeu nu îi încurajează pe cei care doresc să îl servească să se întâlnească într-o biserică, unde o peroană îmbrăcată diferit să se roage pentru ei. Dimpotrivă! Fiul lui Dumnezeu spunea: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca ipocriţii, căci lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile drumurilor mari, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat deja răsplata. Dar tu, când te rogi, intră în camera ta şi, după ce închizi uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns. Atunci Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.”

Să analizăm puțin aceste cuvinte. Aici ni se spune că fiecare trebuie să se roage individual, nu să își încredințeze rugăciunea altuia. Se precizează și motivul. Isus nu dorește ca servitorii săi să fie ipocriți, să facă lucruile în public pentru ca alții să le vadă pioșenia. Sinagogile din vremea lui Isus corespund bisericilor de acum. Cine sunt cei care adresează acum rugăciuni în biserici, în public, stând în picioare? Întrebarea primește răspuns de la sine. Isus i-a mustrat pe cei care făceau rugăciuni publice cu scopul de a fi văzuți de oameni. Cine sunt, în ziua de azi, cei care sunt chemați să binecuvânteze fiecare ocazie socială cu rugăciuni în public pentru invocarea binecuvântării lui Dumnezeu peste guverne, armate sau cu orice alt prilej? Din nou, întrebarea primește răspuns de la sine.

Isus pare să sugereze că aceia care se roagă stând în picioare în sinagogi și în locuri publice o fac din motive egoiste (pentru câștig). Ei ar putea să fie priviți cu admirație în comunitatea lor, datorită pioșeniei lor (prefăcute) și rugăciunilor lor elocvente (adică frumoase, convingătoare). Nu există nici o dovadă în Scriptură care să indice faptul că rugăciunile lor au un impact deosebit și în locul în care rugăciunile contează, adică în ceruri.

Isus a avut o predică pe acest subiect, relatată în Luca 18:9-14: “Dar unora care erau convinşi în sinea lor că erau drepţi şi care îi considerau pe ceilalţi un nimic, le-a mai spus următoarea ilustrare: "Doi oameni au urcat la templu să se roage: unul era fariseu şi celălalt încasa de impozite. Fariseul stătea în picioare şi se ruga în sinea lui astfel: "O, Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni - nedrepţi, adulteri - , nici chiar ca acest o care încasează  impozite. Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ce câştig." Dar cel care încasa impozite, care stătea în picioare la distanţă, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci se bătea în piept, zicând: "O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" Vă spun: Omul acesta a coborât la casa lui dovedind că este mai drept decât celălalt, pentru că cine se înalţă va fi umilit, dar cine se umileşte va fi înălţat".”

În acest caz, amândoi se rugau într-un loc public, unde ceilalți îi puteau auzi.  Totuși, lucrul interesant pe care Isus îl scoate în evidență aici este că cel care se simțea cel mai sigur pe sine și care credea că este în relații bune cu Dumnezeu (postea, dădea zeciuială și respecta poruncile lui Moise), era în cea mai rea stare.

De aici putem deduce că, deși cineva aparține bisericii, fiind poate membrul cel mai proeminent al ei, totuși poate să nu fie deloc în relații bune cu Dumnezeu. De ce?

Să urmărim în continuare relatarea biblică, care ne va răspunde la această întrebare:

“Fariseul stătea în picioare şi se ruga în sinea lui astfel”. Să analizăm acum rugăciunea pe care a rostit-o: "O, Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni - nedrepţi, adulteri - , nici chiar ca acest o care încasează  impozite. Eu postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din tot ce câştig."

Putem observa că rugăciunea lui era egoistă, îngâmfată; el chiar se lăuda pe sine însuși în ceea ce privește presupusa lui credincioșie. Rugăciunea lui nu era pentru Dumnezeu. De aceea nu a fost ascultată.

În schimb, Dumnezeu l-a ascultat pe cel umil, pe auto-denunțatul păcătos și nevrednicul încasator de impozite. ”Cel care încasa impozite, care stătea în picioare la distanţă, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci se bătea în piept, zicând: "O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!"”

Acest lucru este în armonie cu ceea ce este scris în Scriptură: “Jertfele pentru Dumnezeu sunt un spirit frânt; o, Dumnezeule, tu nu vei dispreţui o inimă frântă şi zdrobită!” “Domnul este lângă cei cu inima frântă şi îi salvează pe cei cu spiritul zdrobit.” (Ps. 51:17, 34:18)

Să ne întoarcem la textul pe care deja l-am menționat mai sus: “Dar tu, când te rogi, intră în odaia ta şi, după ce închizi uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.” De aici reies două lucruri importante. Primul, că ne putem ruga direct Tatălui. Cristos nu menționează în acest pasaj că trebuie să ne rugăm mamei sale sau sfinților, și nu face nici cea mai mică mențiune despre nevoia de a cere oricărei alte ființe umane să se roage pentru noi. O putem face noi înșine. Al doilea lucru este că locul de rugăciune menționat de Învățător poate fi în orice casă. Cristos nu spune: “Atunci când te rogi, du-te la templu sau la sinagogă, sau la biserică, sau la un altar sau în orice alt loc sfânt.” Ci spune: “Dar tu, când te rogi, intră în camera ta şi, după ce închizi uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.”

Lecția oferită aici arată că Dumnezeu este mai ușor de găsit în sanctuarul liniștit al casei noastre decât în palatele care au fost înălțate în numele său, așa-numitele locuri de rugăciune.

În profeția lui Isaia, capitolul 66, versetele 1-3, găsim o declarație de la Tatăl nostru ceresc cu privire la templele și casele de închinare, precum și la ceremoniile ce au loc în acele temple (lucru care ar trebui să ne facă să ne gândim la adevărata valoare a formalităților exterioare și a acestor clădiri impozante).

“Iată ce a spus Iehova: "Cerurile sunt tronul meu şi pământul este așternutul picioarelor mele. Ce casă aţi putea voi să-mi construiţi şi unde este locul care mi-ar putea fi loc de odihnă?"

"Mâna mea a făcut toate aceste lucruri, astfel că toate au venit în existenţă", zice Iehova. "Iată deci spre cine voi privi: spre cel năpăstuit şi cu spiritul zdrobit, care tremură la cuvântul meu. Cine înjunghie un taur ca jertfă nu este mai bun decât acela care omoară un om. Cine jertfeşte o oaie este ca acela care frânge gâtul unui câine. Cine oferă un dar de mâncare este ca acela care oferă sângele unui porc. Cine oferă tămâie albă ca aducere-aminte este ca acela care spune o binecuvântare rostind cuvinte magice.” Această exprimare este printre cele mai puternice și mai înverșunate deoarece transmite tuturor oamenilor de pe pământ că structurile eclesiastice (bisericile) nu înseamnă nimic pentru marele și adevăratul Dumnezeu al Universului, Iehova.