Călugăria sau monahismul este o practică întâlnită în toate religiile mari ale lumii. Viața de călugăr nu este pentru oricine, iar credincioșii care doresc să urmeze o astfel de cale au o serie de reguli stricte de urmat, stabilite de Biserică.

Mulți consideră că oamenii care se călugăresc vor fi în mod sigur mântuiți pentru că fac mari sacrificii spre a fi aprobați de Dumnezeu. Se lipsesc de multe lucruri, unele chiar esențiale vieții, se roagă mult și duc o viață bazată pe reguli stricte.

Viaţa monahală este apreciată de mulți oameni. Aceste persoane îi plasează pe călugări pe un piedestal şi îi admiră din cauza abnegației și ascetismul lor, adică a vieții austere și retrase pe care aceștia o duc.

Unele ordine monahale se remarcă prin reguli de conduită extrem de severe. Ordinul monarhal catolic cunoscut sub denumirea de ordin trapist, are ca temă sau fundamentală  „respectarea strictă", sau austeritatea. În primul rând, există cerinţa tăcerii. „Tăcerea este straiul pe care aceşti oameni îl poartă pentru a se concentra mai bine asupra lui Dumnezeu." „Regula tăcerii este o penitenţă pe care aceşti călugări şi-o impun ca mortificare pentru păcatele lor şi păcatele lumii." Cu excepţia serviciilor religioase şi a comunicării necesare cu superiorii lor sau cu cei din exterior, din cauza relaţiilor de afaceri, ei nu vorbesc. Ei comunică între ei folosind doar limbajul semnelor. Austeritatea este, de asemenea, subliniată şi în orele pentru rugăciune. Zilele încep la ora 2 dimineaţa, cu patru ore de rugăciune, şi, în total, şapte ore sunt petrecute în fiecare zi în devoţiuni religioase. Pentru ei, creştinismul este „o ascultare totală a poruncii lui Christos din grădina Ghetsimani să `vegheze şi să se roage' ". „Pentru ei nu există niciun serviciu mai mare adus umanităţii decât rugăciunea", ei recunoscând că „rugăciunea fierbinte este cea mai puternică armă pentru mântuirea lor". Austeritatea este arătată şi în meniul lor. Fără carne, peşte sau ouă, cu excepţia cazurilor de boală, mesele constând mai ales din legume, supe, băuturi şi pâine simplă. Austeritatea este prezentă, de asemenea, şi în locurile lor de dormit. Fiecare are o chilie individuală, mobilată cu mobilă nefinisată şi un crucifix „simplu". Patul constă din scânduri cu o saltea de paie. Fiecare poartă aceeaşi haină pentru muncă, închinare, relaxare şi somn, noaptea dându-şi jos numai încălţămintea. Comunicarea cu prietenii şi rudele este păstrată la minim, iar vizitele personale nu sunt permise. Cele mai multe dintre momentele zilei sunt dedicate muncii agricole, deşi mai este timp pentru relaxare şi hobby-uri, cum ar fi colecţionarea de timbre, astronomie de amatori, scrierea de romane etc. Referitor la toată această austeritate ni se spune că aceşti călugării trapişti „cred cu evlavie că o austeritate riguroasă scoate tot ce e mai bun din caracterul omului şi că, prin viaţa lor austeră şi prin sacrificiu de sine, aduc omenirea mai aproape de Dumnezeu", aceste lucruri fiind „indicatoare către mântuire". In fiecare sâmbătă seara, doi trapişti spală picioarele celorlalţi, sperând astfel să se purifice. În plus faţă de jurămintele de sărăcie, castitate şi ascultare cerute de toate ordinele catolice, trapiştii jură, de asemenea, să rămână trapişti tot restul vieţii şi să se perfecţioneze.

Care este originea vieţii monahale? Acest tip de viaţă are susţinere în Biblie? Se regăsește în exemplul lui Isus Christos?

ORIGINEA MĂNĂSTIRILOR

De fapt, viaţa monahală este la fel de veche ca religia păgână în sine. Înregistrările scrise, datate cu aproximativ 2000 de ani înainte de Cristos, vorbesc despre cei care îşi petreceau nopţile în rugăciune şi zilele postind.

Cu „aproape 600 de ani înainte de Cristos, peşteri artificiale din India erau ocupate de călugări budişti şi există dovezi concludente că serveau brahmanii pentru un scop asemănător, cu mult înainte de asta." — Encyclopaedia lui McClintock şi Strong, Volumul VI, pagina 459.

Viața monarhală poate fi încadrată printre multele caracteristici ale religiei romano-catolice pe care cardinalul Newman le amintește în opera sa, Eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine, ca avându-şi originea în păgânism. De fapt, el include şi obiceiul monastic al tonsurii, o tunsoare circulară specifică unor călugări.

Deşi printre evrei, în ultimele două secole înainte de distrugerea lor, în anul 70 A.D., a existat o sectă monastică cunoscută sub numele de esenieni. Dar se pare că nu aceştia, ci călugării păgâni egipteni au fost predecesorii ai aşa-numiţilor călugări creştini.

Începând ca o formă de ascetism, practicanţii acesteia nu s-au separat de la început de semenii lor, ci se amestecau printre ei în ocupaţiile lor de zi cu zi, în timp ce îşi refuzau vinul, carnea şi alimentele plăcute, iar unii dintre ei practicau şi celibatul. Pe măsură ce timpul trecea, ei s-au retras către deşert pentru meditare, unde erau vizitaţi de mulţi pentru a fi veneraţi sau pentru a le oferi sfaturi. Apoi, ei au devenit cunoscuţi sub numele de anahoreţi, adică cei care retrag; ca monahi sau călugări, adică cei care locuiesc singuri şi pustnici, pentru că trăiau în deşert. Anahoreţii erau cei mai austeri, expunându-se rigorilor vremii, fără îmbrăcăminte suficientă, mâncând rar şi doar mâncare de proastă calitate, purtând lanţuri grele şi inele de fier, unii chiar adoptând poziţii dureroase pe parcursul mai multor ani. Un exemplu în acestă privință ar fi Simeon Stâlpnicul, din secolul al şaselea, despre care se susţine că şi-ar fi petrecut atât zilele cât şi nopţile într-o poziţie verticală în vârful unui stâlp, timp de treizeci de ani şi care a postit pe o durată de patruzeci de zile. Până în secolul al doisprezecelea a avut multi imitatori, toţi aceştia au fost cunoscuţi sub numele de „Sfinţii stâlpilor". Pe măsură ce numărul anahoreţilor, pustnicilor şi monahilor a crescut, s-au format comunităţi şi apoi au devenit cunoscuţi sub numele de cenobiţi, de la termenul grecesc care înseamnă viaţa în comun sau colectiv. La început, fiecare călugăr era liber să facă ce voia, dar, pe măsură ce a trecut timpul, aceste comunităţi au elaborat o serie de reguli, iar în secolul al cincilea, sărăcia, castitatea şi supunerea au devenit cele trei cerinţe de bază ale vieţii monahale. Cu toate acestea, fiecare mănăstire s-a dezvoltat independent de celelalte până în aproximativ secolul al XI-lea, atunci când au început să se formeze diverse „ordine" şi mănăstirile s-au alăturat unuia sau altuia dintre acestea. Următoarele două secole au dus la formarea celor mai mari şi mai populare ordine romano-catolice, printre care s-au numărat mendicanţii, acei călugări care cerşeau. Istoria arată că monahismul a evoluat de la o extremă la alta, de la ascetism la cel mai rău fel de imoralitate; de la sărăcie la asemenea bogăţii încât „averea mănăstirilor era tentantă şi cei importanţi, atât din Biserică cât şi din Stat, au pus stăpânire asupra lor." (Catholic Encyclopedia, V olumul X, pagina 475) De fapt, la un moment dat, jumătate din Europa deţinea mănăstiri şi alte instituţii bisericeşti. Una dintri mănăstiri, cea din Monte Casino, a avut un venit de peste un milion de dolari anual. În timp ce depuneau jurăminte de supunere, stareţii lor deveneau duci şi prinţi suverani, şi în Marea Britanie deveneau baroni în Parlament, băteau monede ca baroni feudali, trăiau în condiţii luxoase şi demnitate, unul dintre stareţii de la Sfântul Gall intrând odată în Strasbourg cu o mie de călăreţi în suita lui.

FĂRĂ NICIO BAZĂ ÎN SCRIPTURI

Întreaga filosofie a monahismului este străină de Scripturi. Aceasta îşi găseşte fundamentul în gnosticism şi în religiile păgâne, fiind fondat pe învăţături cum ar fi: nemurirea sufletului, chinul veşnic şi purgatoriul. Două erori mari ale monahismului sunt: că tot ce are legătură cu carnea este rău şi, prin urmare, carnea trebuie să fie maltratată cât mai mult posibil, şi că prin intermediul acestei maltratări, fapte personale şi rugăciune omul se poate perfecţiona, câştigând mântuirea atât pentru sine cât şi pentru alţii. Monahismul este o adevărată antiteză a creştinismului. Isus a avertizat să nu se facă publice rugăciunile şi posturile, ci doar Dumnezeu să ştie de aceste lucruri. (Matei 6:5-8, 16-18)

Ce înseamnă atunci întregul sistem monahal? Retragerea la mănăstire, purtarea unor robe negre, părul tăiat cu totul sau într-un un anumit fel, aderarea la reguli stricte de tăcere, abstinenţa de la anumite alimente şi ore petrecute în rugăciune, făcând atât de multă publicitate cucerniciei, nu sunt deoc valoroase în ochii lui Dumnezeu?

Nicăieri, nici în Scripturile Greceşti nici în cele Ebraice, nu găsim nicio bază pentru ascetism, ca şi cum dacă ne refuzăm confortul necesar vieţii, i-am aduce favoare lui Dumnezeu. Nu pedeapsa autoflagelării (chinuirea fizică aplicată de cineva lui însuși pentru ispășirea unui păcat), ci faptele de îndurare faţă de semeni sunt ceea ce ne porunceşte Dumnezeu să facem. — Isaia 58:1-7. Observaţi că apostolul Pavel condamnă toate aceste lucruri: „Dacă aţi murit împreună cu Christos faţă de lucrurile elementare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: `Nu lua, nu gusta, nu atinge', referitor la lucrurile care sunt destinate toate distrugerii, fiind consumate până la capăt, după porunci şi învăţături omeneşti? Acele lucruri au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o formă de închinare autoimpusă, o smerenie falsă, un tratament aspru al corpului, dar nu sunt de nici o valoare să combată satisfacerea cărnii." — Coloseni 2:20-23, NW.

E adevărat, Isus Christos a suferit, apostolii şi discipolii Săi au suferit, aşa cum au suferit şi servii credincioşi ai lui Iehova de la Abel la Ioan Botezătorul, dar nu citim că ei şi-au atras suferinţa de dragul ei. Ei au fost dispuşi să sufere, mai degrabă decât să facă un compromis, dar dacă ar fi putut evita suferinţa fără a face compromisuri, ar fi făcut acest lucru. Nicăieri nu ni se spune că astfel de suferinţe autoimpuse sunt calea spre salvare. Dimpotrivă, ni se spune că sângele lui Christos, împreună cu credinţa noastră în el, sunt cele care ne curăţă de toate păcatele. — Romani 5:1; 1 Ioan 1:7. Nu există nicio justificare pentru retragerea din mijlocul oamenilor.

Conform Enciclopediei Catolice, creştinii, pentru a da atenţie cuvintelor lui Ioan: „Feriţi-vă de idoli", înseamnă că au trebuit să se despartă de lume, pentru că lumea era plină de idolatrie. Dar unde citim în Biblie că vreunul dintre primii creştini a făcut asta? Ar mai fi fost vreo persecuţie dacă urmau această cale de acţiune? Faptul că primii creștini au fost persecutaţi dovedeşte că aceştia nu s-au separat literal de lume.

Călugării trapişti au făcut un jurământ de tăcere. Dar unde ne spun Scripturile să ne abţinem de la utilizarea limbii? Dimpotrivă, ni se spune să-i mângâiem pe cei care au nevoie de acest lucru și să transmitem adevărul aproapelui nostru. Fiecare creştin trebuie să facă discipoli din oamenii tuturor naţiunilor. Cei din adunarea creştină timpurie, când au fost împrăştiaţi din cauza persecuţiilor, nu au tăcut, ci au mers pretutindeni, predicând Cuvântul. Vorbirea este un dar, Dumnezeu ni-l dă să-l folosim, dar, desigur, să nu abuzăm de el sau să-1 folosim în mod greşit. Isus Christos s-a rugat mult. Odată Şi-a petrecut toată noaptea în rugăciune, chiar înainte să Îi aleagă cei doisprezece apostoli. (Luca 6:12-16) În noaptea în care a fost trădat, El s-a rugat mult şi Şi-a sfătuit apostolii să „vegheze şi să se roage." (Matei 26:41) Dar a vrut să spună prin aceasta că noi ar trebui să petrecem de la patru la şapte ore, zilnic, în rugăciune? Nu prea, din moment ce El a avertizat împotriva repetării nejustificate în rugăciune. (Matei 6:5-8) Isus a fost un om ocupat. El a avut o vastă lucrare de predicare de înfăptuit. La fel au făcut şi Pavel şi toţi ceilalţi creştini timpurii. Ei trebuiau, de asemenea, să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să se echipeze corespunzător pentru predicare.

Ni se porunceşte să-L iubim pe Dumnezeu. Cel mai bun mod în care putem face asta este să-L lăudăm, dar nu între zidurile unei mănăstiri, ci în locuri în care şi alţii să audă despre El, astfel încât aceştia să se poată alătura laudei aduse lui Dumnezeu.

Ni se spune să ne iubim pe noi şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Noi nu arătăm dragoste faţă de noi înşine chinuindu-ne trupul, refuzându-i hrana şi odihna necesare, şi nu ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine dacă ne despărţim de el. Noi arătam dragostea faţă de aproapele nostru când Îi vorbim despre Iehova Dumnezeu, despre scopurile Sale şi împărăţia Sa. (Marcu 12:28-34) Aceasta este esenţa creştinismului, dar nu poate fi realizată într-o mănăstire. Prin urmare, viaţa în mănăstire nu este creştină.