În a doua sa călătorie de predicare, Pavel a făcut o lucrare de pionierat în Grecia. În timpul celor 18 luni de şedere la Corint, el a întemeiat şi a organizat prima grupă creştină din acea cetate. Câţiva ani mai târziu, către anul 55 d.Chr., Pavel se găsea la Efes, în cursul celei de-a treia călătorii de predicare. În acea perioadă a scris prima sa epistolă canonică bisericii din Corint. Se pare că primise o scrisoare de la corinteni, în care ei puneau unele întrebări care necesitau răspuns. De asemenea, Pavel era motivat să le scrie şi pentru că la el ajunseseră unele ştiri neliniştitoare (1Cor. 7:1; 1:11; 5:1, 11:18; 16:17). Se părea că aceste ştiri implicau chestiuni mai urgente decât întrebările conţinute în scrisoarea corintenilor; Pavel s-a ocupat în primul rând de acestea şi nu menţionează deloc scrisoarea lor, până în capitolul şapte. El este foarte preocupat de bunăstarea spirituală a acestei adunări, pe care a format-o prin Harul lui Dumnezeu şi vorbeşte cu mare putere în această primă epistolă, pentru ca ei să fie primiţi şi curaţi în ochii lui Iehova. Cele două versete iniţiale, precizează că Pavel a fost scriitorul şi corintenii destinatarii epistolei.

    Primul punct important pe care Pavel îl ia în considerare este acela al dezbinărilor din adunarea Corintului. Unii deveniseră victime ale închinării creaturii, considerând anumiţi oameni ca fiindu-le învăţători şi conducători. El vorbeşte dur la adresa acestei curse diabolice. Se pare că discursurile lui Pavel nu au fost destul de convingătoare pentru unii; el nu vorbea greaca clasică a filosofilor încrezuţi, trufaşi de propria lor înţelepciune, ci koiné, greaca comună vorbită de omul de rând. Dar, Pavel nu făcea speculaţii cu cuvintel, în stilul înţelepciunii omeneşti; el proclama glorioasa înţelepciune a lui Dumnezeu într-o limbă înţeleasă cu uşurinţă de către toţi. Mai mult, fiind divizaţi în grupuri care urmau oameni, corintenii erau carnali şi nu spirituali, nu erau teocratici. Unul plantează sămânţa adevărului, un altul o udă, dar Dumnezeu o face să crească. Isus Christos şi nu unul dintre predicatorii lor umani, este temelia sigură pe care se zidesc lucrări importante. Adevărul arzător va purifica şi va nimici lucrările zidite pe orice altă temelie. Înţelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu şi nici o persoană consacrată nu ar trebui să se mândrească cu ea. Nimeni să nu slăvească pe oameni, ci pe Dumnezeu şi Christos (1:10-3:23).

    Pavel continuă cu o explicaţie a serviciului său şi vorbeşte, la modul general, despre chinurile pe care le-a suferit ca apostol al neamurilor. Ei au mulţi învăţători în Christos, dar ar trebui să-şi amintească faptul că Pavel a fost cel care a suportat multe pentru a fi primul care le-a predicat şi le-a prezentat Evanghelia. În interesul lor, l-a trimis pe Timotei şi mai târziu va veni el însuşi la ei (4:1-21). În capitolul 5, Pavel vorbeşte despre un caz de curvie de care s-a auzit, acela al unui fiu care a luat soţia tatălui său. El compară această necurăţie morală cu aluatul care strică toată plămădeala; acest aluat imoral trebuie curăţit, pentru păstrarea curăţiei adunării creştine. Un alt subiect este tratat apoi: fraţii corinteni recurg la tribunale lumeşti, pentru a-şi rezolva neînţelegerile dintre ei. Această practică trebuie să înceteze. Sfinţii lui Christos trebuie să judece lumea; de ce, atunci, să supună cazurile lor pentru judecată, lumii? Este mai bine pentru un frate să suporte o pagubă, decât să-şi târască propriul frate înaintea tribunalului necredincioşilor. În toate aceste lucruri, ei trebuie să fie puri, deoarece nu îşi aparţin lor însăşi; au fost răscumpăraţi de Dumnezeu cu un preţ, iar corpul membrelor lui Christos trebuie să fie folosit pentru a-l slăvi pe Dumnezeu (6:1-20).

    La începutul capitolului şapte, Pavel vorbeşte despre anumite întrebări puse de corinteni, în scrisoarea lor. El vorbeşte despre căsătorie, despre persoanele căsătorite, necăsătorite, văduve şi despre celibatari. Tendinţa celui căsătorit este de a căuta să placă soţului său, în timp ce celibatarul încearcă să placă doar Domnului. Deci, Pavel crede că cel care se căsătoreşte face bine, dar cel care nu se căsătoreşte, face şi mai bine. Referitor la hrana oferită idolilor, Pavel arată că un idol nu poate pângări hrana şi că a o mânca sau a te abţine de la ea, nu afectează poziţia creştinului înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, dacă mâncând o anumită carne, creştinul l-ar face să se poticnească pe un frate slab, este mai bine să nu mănânce înaintea lui. De aici, Pavel trece la argumentaţia sa de a demonstra că el nu vrea să ofenseze în nici un fel. Cu toate că este dreptul legitim al misionarului de a fi susţinut în lucrarea sa de cei pe care îi slujeşte, Pavel nu s-a folosit de acest drept. El este slujitorul tuturor şi face orice pentru toţi, pentru ca nimeni să nu se poticnească din cauza lui (7:1- 9:27).

    El avertizează poporul lui Dumnezeu împotriva păcatului, amintind efectele dezastruoase abătute asupra Israelului, în timpul călătoriei către Ţara Făgăduinţei, exemple tipice care au fost scrise pentru învăţătura noastră. Declară din nou că este permis să se mănânce carne vândută la piaţă, chiar dacă sângele ei a fost oferit unui idol. Dar, din nou, el sfătuieşte că nu este bine să ofensezi un frate mai slab, făcând aceasta. Dă unele instrucţiuni asupra conduitei de urmat referitor la închinarea în adunare, îi mustră din nou pe corinteni pentru dezbinarea lor, pentru lipsa de respect şi dezordinea în care celebrează comemorarea şi le arată cum trebuie să evite o participare nedemnă (10:1-11:34).

    Apoi, urmează o tratare a darurilor spirituale în această scrisoare, alcătuită printr-o dispunere pe subiecte. Capitolele 12-14, respectă strict această dispunere, arătând diferitele daruri spirituale şi diferitele numiri de serviciu în adunarea lui Dumnezeu; el compară funcţionarea adunării cu aceea a membrelor corpului uman. Arată că darul profeţiei este preferabil aceluia al vorbirii în limbi, dar că iubirea este cea mai mare dintre daruri. El arată cum trebuie să fie folosite aceste daruri spirituale, mai ales acela al vorbirii în limbi.
Apoi, urmează o discuţie viguroasă, care stabileşte siguranţa unei învieri din moarte. Nu toate membrele corpului lui Christos adorm în moarte; la sunetul ultimei trâmbiţe, cei vii din rămăşiţă vor fi schimbaţi instantaneu, din muritori în nemuritori. Ce victorie asupra morţii! Cu această perspectivă glorioasă, există toate motivele de a rămâne fermi şi neclintiţi în integritate şi de a progresa în lucrarea Domnului (15:1-58). Concluzionând, Pavel sfătuieşte grupa din Corint în legătură cu contribuţiile pentru fraţii săraci, îi informează despre intenţia sa de a-i vizita, după ce va sta la Efes până la Cincizecime. Le cere să-l primească cordial pe Timotei şi spune că Apolo va veni când va avea ocazia. După alte câteva sfaturi şi saluturi din partea fraţilor din Efes şi din întreaga Asie, el încheie cu un salut scris de propria sa mână (16:1-24).