„Pavel, rob al lui Isus Christos, chemat să fie apostol (...) către toţi care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi” (Rom. 1:1-7). Aceste versete de salut care încep această minunată epistolă, îi identifică atât pe expeditor, cât şi pe destinatari. Când Pavel a scris această scrisoare adunării creştine din Roma, el dovedise deja că este un zelos „rob al lui Isus Christos” şi desigur, nu era „cu nimic mai prejos decât ceilalţi apostoli”. Pe ce bază se poate spune acest lucru? În baza serviciului său de teren. El dusese la bun sfârşit două lungi călătorii de predicare, pentru „a învăţa toate neamurile” şi atunci când le scrie romanilor, era foarte departe de locuinţa sa din Antiohia Siriei, fiind în a treia sa călătorie. Evident, a scris din Corint, deoarece afirmă că Gaius şi Erast, locuitori ai Corintului, erau cu el (16:23; 1Cor. 1:14; 2Tim. 4:20). El le recomanda şi pe Febe din apropiata Cencrea, de care s-a slujit, foarte probabil, pentru a trimite epistola adunării din Roma (16:1,2). Cea mai bună dovadă disponibilă, indică faptul că Pavel a stat trei luni în cetatea greacă a Corintului, în timpul iernii dintre anii 55-56 d.Chr.; astfel este determinat cu aproximaţie timpul scrierii cărţii către creştinii din Roma (Fapte 20:2,3; 1Cor. 16:6).

    Referitor la destinatarii epistolei, grupul de martori ai lui Iehova din Roma, se poate spune că adunarea lor era alcătuită şi din iudei şi din păgâni (1:13; 2:17-29; 4:1; 7:1; 11:13). În acea vreme, iudeii erau numeroşi la Roma. Către anul 50 d.Chr., fuseseră izgoniţi din cetate de către Claudiu Cezar (Fapte 18:2), dar se întorseseră în perioada epistolei lui Pavel către romani (Rom. 16:3). Câţiva ani mai târziu, când Pavel era prizonier la Roma, iudeii erau şi mai numeroşi (Fapte 28:17). Capitolul 14, pare a avea scopul de a elimina unele neînţelegeri existente între păgânii şi iudeii din adunarea Romei. Tonul scrisorii pare a dori să-i pună pe iudei şi pe păgâni pe o bază de egalitate deplină în faţa lui Dumnezeu. Nu prin lege, ci prin credinţa în Isus Christos şi prin Harul lui Dumnezeu, se obţine îndreptăţirea. Acesta era mesajul scrisorii adresate adunării creştine din Roma.

    În acest punct, apare o întrebare interesantă: cum a ajuns Evanghelia pentru prima dată la Roma şi cum a fost întemeiată o grupă de creştini? Pretenţia arbitrară a ierarhiei catolice că aceasta s-a întâmplat la vizita lui Petru, poate fi eliminată fără probleme; nu există nici cea mai mică dovadă care să susţină o asemenea pretenţie. Este o tradiţie inventată aceea că Petru ar fi fost primul „episcop” al cetăţii şi că succesorii săi există până astăzi. În scrisoarea sa către romani, Pavel nu atribuie lui Petru întemeierea adunării din Roma. Deşi menţionează 35 de nume în scrisoarea sa şi trimite salutări pentru 26 de persoane menţionate cu numele, el nu-l menţionează pe Petru şi nici nu-i trimite salutări (capitolul 16). Biblia relatează totuşi că, atunci când a fost turnat Duhul Sfânt la Cincizecime (anul 33 d.Chr.), printre cei ce ascultau discursul lui Petru şi predicarea Evangheliei în multe limbi, erau unii „vizitatori de la Roma” (Fapte 2:10; Goodspeed). Aceştia, la întoarcerea lor în Roma, ar fi putut cu uşurinţă să întemeieze prima biserică creştină.

    Apoi, iudeii s-au răspândit în tot Imperiul Roman; unii dintre ei deveniseră creştini şi ar fi putut propovădui ulterior în Roma. Doi iudei, cărora Pavel le predicase în Corint şi care crezuseră, s-au întors mai târziu la Roma şi fără îndoială au transmis adunării romane mesajul lui Pavel (Fapte 18:2; Rom. 16:3). Se pare că Pavel cunoştea personal 26 de membri ai adunării din Roma; ei au transmis cuvintele apostolului, creştinilor de acolo. Astfel, probabil, a fost întemeiată şi crescută adunarea din capitala celei de-a şasea puteri mondiale. Pavel, nu Petru, a fost „apostolul neamurilor”; Pavel, nu Petru, a fost cel căruia Christos Isus i-a spus că trebuie să meargă la Roma pentru a duce mărturia; Pavel, nu Petru, a fost cel care a scris epistola către romani pentru a le întări credinţa şi a-i păzi de pericolul de a cădea în sclavia unui jug religios. Pavel, nu Petru, a fost cel care a simţit că e responsabil să le scrie (Fapte 23:11; Rom. 15:14-16).

    Pavel a îndeplinit această responsabilitate scriind, prin mâna lui Terţiu, una dintre cele mai frumoase epistole ale Scripturilor Greceşti. După o prezentare a sa şi a apostolatului său şi după un salut adresat celor „chemaţi să fie sfinţi” în Roma, Pavel îşi exprimă viul interes pentru biserica din Roma şi dorinţa sa arzătoare de a o vizita. Necredinţa oamenilor este condamnată ca fiind de nescuzat, deoarece, deşi invizibile oamenilor, puterea, veşnicia şi suveranitatea lui Dumnezeu se pot vedea cu claritate în lucrările Sale puternice ale creaţiei. În loc să se închine Creatorului, oamenii trufaşi, îşi fac dumnezei din lucruri create, scufundându-se tot mai mult în degradare şi păcat. Moartea îi aşteaptă (1:9-32). Dar, dacă păgânii fac aceste lucruri, iudeii nu trebuie să-i judece şi să-i declare nedemni de a asculta Evanghelia. O cercetare proprie ar putea descoperi păcate similare la înşişi severii judecători. Să avem în minte că Dumnezeu nu este părtinitor, atât iudeii cât şi păgânii sunt răsplătiţi după faptele lor. Iudeii, care caută să vorbească de lege, trebuie să-şi aducă aminte că nu ascultătorii legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci împlinitorii ei (2:1-29).

    Toată omenirea este cuprinsă în citatul lui Pavel: „nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”. Rezumatul şi substanţa chestiunii este că nimeni nu poate fi justificat prin faptele legii, că dreptatea şi îndreptăţirea vin doar prin Harul obţinut prin credinţa în Isus Christos, că a fi îndreptăţit prin faptele legii este exclus şi că atât iudeii, cât şi păgânii sunt îndreptăţiţi prin credinţă (3:1-31). Apostolul îşi susţine argumentaţia cu istoria, citând cazul lui Avraam. Îndreptăţirea i-a fost dată sau creditată pentru faptul că avea o poziţie de favoare în faţa lui Dumnezeu, dar acea poziţie nu o avea prin lege sau prin fapte. El a fost considerat drept pentru credinţa sa, o credinţă exemplară (4:1-25).

    Capitolul 5 dezvăluie împăcarea prin Christos. „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Moartea a domnit de la Adam până la Moise. Când a fost dată legea, moartea a continuat să domnească şi păcatul s-a înmulţit. Dar, când păcatul s-a înmulţit, Harul lui Dumnezeu a crescut şi mai mult, trimiţându-L pe Isus Christos. Prin păcatul lui Adam, moartea a venit asupra tuturor oamenilor, dar prin intermediul dreptăţii desăvârşitului Isus, toţi credincioşii, fie ei iudei ori păgâni, primesc îndreptăţirea pentru viaţă. Dar, pentru ca nimeni să nu răsucească argumentul său, pentru a da permisiune păcatului voluntar, Pavel demonstrează în capitolul următor, că cei care sunt botezaţi în Isus Christos sunt morţi faţă de păcat, nu trebuie să trăiască în păcat, ci trebuie să meargă pe calea vieţii, să trăiască pentru Dumnezeu. Fiind eliberaţi de păcat, ei nu trebuie să mai slujească păcatul sau să mai fie sclavii acestuia. „Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu, este viaţa veşnică în Isus Christos, Domnul nostru”.

    Cu ilustrarea unui cuplu de iudei căsătoriţi şi a libertăţii obţinute prin moartea unui soţ, Pavel demonstrează cum urmaşii creştini ai Împărăţiei sunt eliberaţi de vechiul legământ al legii. Ei sunt morţi faţă de lege şi liberi de a se căsători cu altcineva, adică cu Christos. Păcatul locuieşte în corpurile carnale imperfecte, iar legea face cunoscut acest păcat şi a condamnat pe păcătoşi la moarte. Toate bunele intenţii din lume, nu ar putea face corpurile păcătoase apte să împlinească legea dreaptă şi perfectă a lui Dumnezeu, ci eliberarea de legea păcatului, care există în membrele noastre, vine prin harul divin, prin Isus Christos (7:1-25). Sub lege, carnea nu merită altceva decât moartea, dar cei ce sunt în Christos nu umblă după carne, ci după Spirit. Astfel sunt conduşi de Spirit şi făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Christos. Spiritul îl ajută pe creştin să depăşească slăbiciunile, iar la sfârşit, Dumnezeu este Cel care-l îndreptăţeşte. Cu un asemenea ajutor divin, „cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Christos?” Nimeni; noi suntem „mai mult decât biruitori” (8:1-39).

    În capitolul 9, Pavel îşi exprimă durerea pentru iudei, dar arată că Israelul după carne nu este Israelul lui Dumnezeu. Nu copiii după carne sau după lege, ci copiii după făgăduinţă sunt cei care constituie adevărata sămânţă, împreună cu Mesia sau Christos. Doar o rămăşiţă a Israelului după carne obţine aceasta, iar numărul predestinat al membrilor Seminţei este completat prin chemarea adresată neamurilor. Poticnindu-se din cauza lui Mesia sau Christos şi căutând cu încăpăţânare să-şi stabilească propria dreptate prin faptele legii, majoritatea iudeilor nu sunt mântuiţi (9:1-33). Ei refuză să vadă în Christos sfârşitul vechiului legământ al legii. Acum, mântuirea trebuia să fie deschisă tuturor prin Christos; acum, diferenţa între iudei şi păgâni era abolită. Mântuirea se obţine prin mărturisire şi chemarea Numelui Domnului. Pentru a da tuturor creaturilor umane posibilitatea de a-L chema pe Domnul şi pentru a întări credinţa, predicatorii adevărului sunt trimişi în mijlocul tuturor naţiunilor (10:1-21).

    Deşi o rămăşiţă a Israelului a trecut la Christos, majoritatea a rămas prizoniera propriului concept de neprihănire, prin fapte şi tradiţie. Prin căderea iudeilor, ocazia de a fi creştin este extinsă la neamuri, dar acestea nu trebuie să se fălească, deoarece, dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile naturale ale Israelului, el nu va cruţa desigur nici ramurile altoite ale neamurilor, dacă ele se încăpăţânează şi păcătuiesc (11:1-36). După acest sfat, Pavel face diferite îndemnuri. Prezentaţi-vă corpurile voastre ca jertfă vie şi aceasta va fi un serviciu înţelept! Nu vă conformaţi acestei lumi rele, ci transformaţi-vă, înnoindu-vă mintea prin studierea voinţei lui Dumnezeu! Nu aveţi o părere prea înaltă despre voi înşivă, deoarece cu toţii suntem membre ale unicului corp al lui Christos, cu diferite misiuni de îndeplinit! Daţi-vă întâietate unii altora; slujiţi-L pe Domnul, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în încercări, fiţi ospitalieri, nu vă socotiţi singuri înţelepţi şi nu încercaţi să vă răzbunaţi. Mai presus de orice, fiţi supuşi Stăpânirilor Cele Mai Înalte, Iehova Dumnezeu şi Christos, Regele Său. Nu judecaţi pe robul altuia; dacă unul stă în picioare sau cade, este un lucru care-l priveşte pe stăpânul său (12:1-14:23).
Pavel îşi încheie epistola vorbind despre apostolatul său printre neamuri, despre conduita sa în predicare, despre dorinţa sa de a vedea adunarea din Roma atunci când va merge în Spania, dar, precizează că acest lucru trebuie amânat, deoarece avea de dus în Ierusalim un ajutor pentru săracii Domnului din Iudeea şi încheie cu o serie de salutări pentru cunoscuţii din Roma (15:1-16:27). Această scrisoare către romani, este cea mai cuprinzătoare expunere a mesajului sau Evangheliei predicate de Pavel.