Apostolii, ale căror fapte sunt înregistrate în această carte a Bibliei, sunt în principal Petru şi Pavel. Valoarea „Faptelor” constă în furnizarea unei istorii clare despre cum a fost împlinită promisiunea Duhului Sfânt făcută de Christos, cum sub îndrumarea Sa, Evanghelia s-a răspândit şi chiar neamurile au fost favorizate, cum persecuţia cea mai violentă nu a reuşit să zdrobească adevărul Împărăţiei. „Faptele” descoperă şi împrejurările în care Pavel îşi scrie epistolele. Fără acest minunat fond istoric cu privire la acestea, ele şi-ar pierde mult din forţa lor. Luca a scris Faptele, după cum se poate constata comparând Luca 1:1-4 cu Fapte 1:1. El a asigurat continuitatea între evanghelia sa şi cartea „Faptelor”, repetând, în introducerea Faptelor, evenimentul final al evangheliei sale, adică înălţarea (Luca 24:49-53; Fapte 1:4-12). Fixând această verigă de legătură, Luca prezintă un lanţ de evenimente care se petrec de-a lungul a 28 de ani. Să le urmărim, verigă cu verigă.

    După ce au tras la sorţi pentru a-l înlocui pe Iuda, se ajunge la acea primă Cincizecime, după înălţarea lui Christos! Spiritul Sfânt promis, a fost turnat; predicarea în multe limbi curge de pe buzele unşilor. Petru se ridică şi cu un discurs revelator, foloseşte prima dintre „cheile” încredinţate pentru deschiderea tainei Împărăţiei (Mat. 16:19). Trei mii de persoane au fost botezate! Ucenicii şi-au pus toate bunurile în comun, în interesul lucrării de mărturie, iar Iehova a adăugat în fiecare zi noi persoane Bisericii (1:15-2:47; 4:31-5:11). Prin puterea Duhului Sfânt, lucrarea de mărturie avansează rapid! Fariseii şi saducheii sunt disperaţi! Ei l-au ucis pe Isus pentru a reduce la tăcere acest mesaj tăios şi iată rezultatul! Numărul ucenicilor trece de la trei la cinci mii, iar un ultimatum religios de a „nu vorbi şi a nu învăţa în numele lui Isus” este respins de Petru şi Ioan. Înainte cu lucrarea! Cu creşterea numărului de vindecări miraculoase, creşte şi ura religioşilor. Întemniţaţi de saduchei, apostolii sunt eliberaţi de un înger. Ameninţărilor conciliului religios, ei le dau acest răspuns: „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”! Şi s-au dus să mărturisească din casă în casă! (3:1-4:30; 5:12-42).

    Focul persecuţiei se înteţeşte! Acesta izbucneşte cu violenţă, în timp ce Ştefan este ucis cu pietre. Dar, din nefericire pentru religionişti, campania lor se întoarce împotriva lor. Creştinii care „fuseseră împrăştiaţi, au mers din loc în loc, propovăduind Cuvântul”. Filip evanghelistul, a întreprins serviciul de pionierat în Samaria, iar Petru şi Ioan l-au urmat, vizitându-i pe cei interesaţi. Apoi, are loc un eveniment straniu şi neaşteptat: Saul din Tars, instigatorul persecuţiilor duşmane, este convertit de Christos însuşi şi pus în serviciul de apostol, în locul lui Iuda. Saul devine apostolul Pavel, predică în Damasc şi simte focului persecuţiei pe care el îl instigase mai înainte. Scăpând de planurile criminale ale iudeilor, stând ascuns în timpul nopţii în afara zidurilor cetăţii, într-o coşniţă, noul apostol se alătură celorlalţi apostoli la Ierusalim pentru o vreme, înainte de a merge în Cezareea şi Tars (6:1-9:31).

    Dacă această convertire a lui Pavel a creat agitaţie, ea nu a fost nimic în comparaţie cu ceea ce urma să se întâmple: folosirea de către Petru a celei de-a doua „chei a Împărăţiei cerurilor”. Prin predica ţinută păgânilor, el le-a deschis poarta de intrare în Împărăţie. Acest act al său, este confirmat de altul, prin turnarea Spiritului Sfânt asupra centurionului păgân Corneliu şi asupra rudelor sale, în Cezareea (10:1-48). Petru istoriseşte acest lucru apostolilor în Ierusalim (11:1-18). Astfel, se încheie cele „şaptezeci de săptămâni” ale profeţiei lui Daniel şi ajungem în anul 36 d.Chr. (Dan. 9:24).

    Din capitolul 12, Petru iese din relatare, iar Pavel intră în prim plan. Este descrisă persecuţia bisericii din partea lui Irod Antipa, uciderea lui Iacob şi întemniţarea lui Petru, apoi, eliberarea lui Petru şi moartea lui Irod, prin mâna lui Dumnezeu. Aproximativ în acest timp, Barnaba şi Pavel, acum împreună în serviciu, merg din Antiohia în Ierusalim cu ajutoare pentru fraţii din Iudeea (9:27,30; 11:22-30). Sfârşitul capitolului îi vede întorcându-se în Antiohia, în Siria, însoţiţi de Ioan şi Marcu.

    Din Antiohia, Pavel, cu Barnaba şi Marcu, îşi începe prima călătorie misionară. (Pentru creşterea interesului şi a aprecierii, urmăriţi călătoriile lui Pavel pe harta geografică). Prima oprire are loc în împrejurimile Seleuciei; apoi, altele, în cetăţile cipriote Salamina şi Pafo, precum şi în Perga, în Pamfilia. De aici, Ioan Marcu se întoarce la Ierusalim; Pavel şi Barnaba merg până în Antiohia, în Pisidia. Apoi, intră în Galatia şi în provincia limitrofă Licaoniei şi în cetăţile sale Iconia, Listra (aici religioniştii furioşi l-au lovit cu pietre pe Pavel, scoţându-l afară din cetate ca mort) şi Derbe. Din Derbe au pornit să traverseze Listra, Iconia, Pisidia, Antiohia şi apoi au ajuns din nou în provincia Pamfilia, în cetatea Perga. După o oprire în Atalia, cei doi martori zeloşi s-au întors la punctul lor de plecare, Antiohia, în Siria. Astfel se încheie prima călătorie de predicare a lui Pavel (13:1-14:28). Ea a avut loc puţin după călătoria sa la Ierusalim cu ajutoare, care s-a întâmplat în anul 44 d.Chr.

    O lungă perioadă de mărturie în Antiohia, întreruptă de o călătorie la Ierusalim pentru a rezolva o dispută privitoare la circumcizie, intervine înainte ca Pavel să plece în a doua sa călătorie. Apoi, el porneşte din nou la drum, ca serv de vizite pentru fraţi, „întărind bisericile”; dar, de această dată este însoţit de Sila, în locul lui Barnaba (15:1-40). Pavel şi Sila merg de-a lungul Siriei şi Ciliciei, prin cetăţile Derbe şi Listra (unde sunt ajunşi de Timotei), şi de-a lungul regiunilor Frigia şi Galatia. Depăşind provinciile romane din Asia prin conducerea Spiritului, traversează Misia şi ajung la Troas. Aici, istorisirea începe să fie făcută la persoana întâi plural, indicând că Luca, povestitorul, i-a ajuns acum pe călători (16:10). Conduşi de Duhul Sfânt, merg în Macedonia. Traversând ceea ce astăzi este Marea Egee, ei se opresc pe insula Samotrace, iar a doua zi debarcă la Neapoli, în Macedonia. Sunt relatate experienţe entuziasmante care au avut loc la următoarea lor oprire, Filipi. Se pare că Luca a rămas în această cetate, în timp ce Pavel şi cei doi însoţitori ai săi au mers către Anfipoli, Apolonia, Tesalonic şi Berea. De aici, Pavel pleacă mai departe singur, intră în cetăţile greceşti Atena şi Corint. În această ultimă cetate este ajuns de Sila şi de Timotei şi rămâne aici pentru a predica, pentru 18 luni (50, 51 d.Chr.). În timp ce era la Corint, Pavel a scris primele sale epistole canonice, cele două epistole către tesaloniceni. Despărţindu-se de Sila şi Timotei, Pavel merge la Efes, de aici se îmbarcă pentru Cezareea, apoi merge pe jos la Ierusalim. Mergând către locul care se pare că era locuinţa sa stabilă, Pavel revine în Antiohia Siriei şi astfel se încheie a doua sa călătorie lungă (15:41-18:22). Ea cuprinde probabil anii 49-51. Aproximativ în acea vreme a scris Pavel epistola sa către galateni.

    A treia călătorie a lui Pavel cuprinde o perioadă de aproximativ patru ani (52-56 d.Chr.) şi reia, în mare parte, a doua călătorie, numai că de data aceasta provincia Asiei primeşte o bună mărturie. Plecând din Antiohia singur, Pavel se îndreaptă către nord şi vest, intră în Galatia şi Frigia, făcând vizite ulterioare, extinzând lucrarea. Apoi, se îndreaptă către coasta Efesului, regiune în care rămâne cam trei ani (20:31). Aici, predica sa ridică opoziţie, dar întreaga Asie aude Evanghelia. Către sfârşitul popasului său la Efes, el a scris prima epistolă corintenilor, către anul 55 d.Chr. El trece în Macedonia (unde scrie a doua epistolă către creştinii din Corint) şi coboară din nou în Grecia. În timpul iernii, le scrie romanilor. Porneşte de-a lungul Macedoniei, este ajuns de povestitorul Luca (20:5) şi apoi pleacă la Troas. Însoţitorii săi în serviciu se îmbarcă pentru Assos, dar Pavel traversează ţara pe jos, îi întâlneşte din nou şi continuă călătoria alături de ei, prin Mitilene, Chios, Samos, Troghilion, Milet, Cos, Rodos, Patara, iar apoi, traversează albastra Mediterană, pentru a intra în sfârşit în portul Tir. În drum către Ierusalim, Pavel se opreşte la Ptolemaida şi în Cezareea. Intră în Ierusalim şi aici se încheie a treia sa călătorie de predicare (18:23-21:15).

    Relatarea ajunge la punctul culminant, odată cu istorisirea arestării lui Pavel la Ierusalim, procesele sale, apelul său către Cezar, călătoria la Roma şi predica sa de aici. Toate acestea se întâmplă cu repeziciune. În templul din Ierusalim izbucneşte o răscoală împotriva lui Pavel; el mărturiseşte în faţa unor furioşi şi fanatici religioşi; ajunge în faţa principalilor preoţi şi a conciliului; este evitat un complot pentru uciderea lui Pavel, prin transferarea sa la Felix, în Cezareea, sub protecţia întunericului şi a unei escorte de soldaţi. Înaintea lui Felix, Pavel respinge acuzaţiile false de trădare; timp de doi ani, Pavel este ţinut în lanţuri, vreme în care Felix speră să primească mită, care nu va veni niciodată; apoi, Festus cercetează cazul lui Pavel, iar predarea lui Pavel iudeilor este oprită de apelul făcut de Pavel către Cezar; dar înainte ca Pavel să fie trimis la Roma, el are ocazia să rostească o apărare viguroasă în faţa împăratului Agripa, oaspete al lui Festus (21:17-26:32).

    O emoţionantă aventură domină cele două capitole finale. Pavel prizonier, împreună cu Luca, merg către Italia, către anul 58 d.Chr. După o oprire la Sidon, nava merge de-a lungul coastei Ciliciei şi Pamfiliei şi aruncă ancora la Mira, cetate a Liciei. Aici, se îmbarcă pe o altă corabie şi continuă mersul de-a lungul coastei sudice a Asiei Mici. Ajunşi la Cnid, sunt constrânşi de vânt să treacă pe sub Creta şi în timp ce fac ocolul acestei insule şi ajung la un loc numit „limanuri bune”, pericolul creşte până în punctul în care Pavel prevede iminenţa naufragiului. Dar, centurionul are încredere în judecata căpitanului navei şi călătoria continuă. Trec două săptămâni şi nava naufragiază pe insula Malta, la sud de Sicilia. Trei luni mai târziu, o navă care oprise în apropierea insulei îi duce către nord, la Siracuza, în Sicilia, apoi la Reggio, în Italia şi în sfârşit la Puzole. De aici, sunt parcurse etapele finale ale călătoriei, prin Forul lui Appiu şi cele Trei Taverne, iar Pavel ajunge la Roma, către anul 59 d.Chr. Faptele se încheie cu informaţia că Pavel, sub paza unui soldat, a locuit aici şi a predicat Împărăţia lui Dumnezeu timp de cel puţin doi ani (27:1-28:31). În timpul primei sale întemniţări în Roma, Pavel a scris epistolele către efeseni, filipeni, coloseni şi una către Filimon.

    Rămâne de rezolvat o chestiune: când a scris Luca „Faptele Apostolilor”? Opinia generală este că spre sfârşitul acestei perioade de doi ani la Roma, către anul 61 d.Chr. Deoarece relatarea ajunge până la acel moment, ea nu putea fi scrisă înainte, iar faptul că ea nu continuă după acest moment, lăsându-l pe Pavel în acest loc şi cazul său nerezolvat, indică faptul că ea nu a fost scrisă la multă vreme după aceea. Desigur, Luca a fost mânat de Spiritul lui Iehova pentru a scrie în cartea „Faptelor”, adevărurile şi experienţele care contribuie atât de mult la aprecierea şi înţelegerea noastră a Scripturilor Greceşti.