Marcu nu a fost unul dintre cei 12 apostoli. Nu a fost un însoţitor constant al lui Isus Christos. Nu există nici o indicaţie că el ar fi fost un ucenic al lui Christos, atunci când El a fost pe Pământ. Atunci, cum a putut să fie calificat pentru a scrie o dare de seamă a vieţii lui Isus? Şi cum a fost el în măsură să scrie ceea ce este unanim recunoscut ca fiind cea mai vie şi descriptivă dintre cele patru evanghelii? Marcu s-a născut în Ierusalim şi îl văzuse cu siguranţă pe Isus cu câteva ocazii (Fapte 12:12,25). Se crede, că el a fost cel care l-a urmat pe Isus după trădarea Sa, fugind doar când a fost împresurat de mulţime (Marcu 14:51,52). Dar, aceste puţine şi scurte experienţe cu Isus, nu ar fi procurat sursele necesare compunerii acestei Evanghelii, care priveşte în principal serviciul lui Isus în Galileea şi care le depăşeşte, în general, pe celelalte, în descrierea detaliată. Ea are amprenta surselor unui martor ocular.

    O privire rapidă asupra activităţii lui Marcu în Biserica de început, descoperă aceste surse. „Ioan, zis şi Marcu”, era fiul unei femei numite Maria. Apostolul Petru venea în casa lor şi acolo a mers el după ce a fost eliberat din închisoare de către înger (Fapte 12:5-17). Petru se referă la Marcu astfel: „Marcu, fiul meu”, ceea ce dă de înţeles că Marcu a fost, foarte probabil, convertit la Christos de predica lui Petru. În orice caz, raporturile de prietenie dintre cei doi erau foarte apropiate. Ei au fost împreună în Babilon (1Petru 5:13). Acesta este acelaşi Marcu care a făcut călătorii de predicare cu vărul său Barnaba şi apostolul Pavel şi care a fost mai târziu cu Pavel în timpul primei întemniţări a acestui apostol la Roma (Fapte 12:25; 13:13; 15:36-40; Coloseni 4:10; Filimon 24). Dar, atenţia noastră se concentrează asupra strânsei asocieri cu Petru. Petru fusese un martor ocular al serviciului pământesc al lui Isus şi unul dintre primii ucenici ai lui Christos (Ioan 1:35-42). Papia, scriitor creştin de la începutul celui de-al II-lea secol d.Chr., ne spune că Marcu a fost interpretul (şi probabil secretarul) apostolului Petru. Deci, fără îndoială, Petru a fost martorul ocular de la care provin informaţiile din Evanghelia după Marcu. Evident, ea redă cu precizie ceea ce Petru i-a spus lui Marcu în diferite ocazii, căci o dictare a Evangheliei este puţin probabilă.
Când şi unde a scris Marcu relatarea sa evanghelică? Ca în cazul fiecărei evanghelii, timpul compunerii acesteia nu poate fi precizat cu siguranţă. Probabil că a fost scrisă nu cu multă vreme înainte de Evanghelia după Luca, care precede compunerea „Faptelor” de către Luca, aproximativ în anul 61 d.Chr. În ce priveşte locul în care Evanghelia după Marcu a fost scrisă, o mărturie clară indică Roma. Este posibil că Marcu şi-a scris Evanghelia la Roma, în timpul primei întemniţări a lui Pavel.

    Avea Marcu în vedere unele clase speciale de persoane, atunci când şi-a scris Evanghelia? Matei şi-a scris-o pe a sa, avându-i în vedere pe iudei, referindu-se la numeroase profeţii ale Scripturilor Ebraice şi arătând cum s-au împlinit ele prin sau în Isus Christos, toate acestea pentru a dovedi iudeilor că El era Mesia pe care naţiunea iudaică îl aştepta. Dar, această caracteristică nu este scoasă în evidenţă în Evanghelia după Marcu. El omite, relatarea lui, toate referirile la Scripturile Ebraice, cu excepţia versetelor introductive ale capitolului 1 (15:28 este o adăugire). Este omisă orice referire la legea lui Moise. Singurele citate din Scripturile Ebraice, pe care Marcu le include în cartea sa, sunt cele făcute de către persoane menţionate în relatarea evenimentelor, deci acelea făcute de Isus însuşi sau de cei care i s-au adresat. Aceasta indică nu doar că el nu avea în mod special în minte pe iudei în timp ce scria, ci ne lasă şi să presupunem că punctul lor de vedere a fost pus deoparte în mod intenţionat, căci exista un interes mai mare pentru ne iudei sau neamuri.

    Această viziune este susţinută de ceea ce urmează: modul de scriere abrupt şi concis este pe gustul unui public roman. Pentru a da un aer de familiaritate cititorilor, au fost introduse numeroase latinisme. Cuvintele sau frazele care nu ar fi fost înţelese de cititorii păgâni, au fost interpretate pentru ei (a se vedea 3:17; 5:41; 7:11, 34; 14:36; 15:34). Este de notat, de asemenea, că Marcu nu include în relatarea sa, genealogia lui Isus. Aceasta era de o importanţă vitală pentru iudeii care-l aşteptau pe Mesia prin linia lui Iuda şi regele David, dar nu era un punct de interes sau de importanţă esenţială pentru creştinii proveniţi dintre neamuri.

    A doua dintre evanghelii, are alte caracteristici care o disting de celelalte. Este evanghelia cea mai scurtă şi totuşi descrie scenele şi evenimentele mai viu decât celelalte. Scurtimea ei este atribuită nu descrierii mai sărace şi nici puţinului material istoric, ci omiterii sau condensării discursurilor lui Isus Christos. Inserarea acestor discursuri ar fi diminuat rapiditatea acţiunii, întrerupând mereu relatarea evenimentelor; absenţa lor apropie evenimentele mai mult şi imprimă relatării o vitalitate animată, neîntâlnită în celelalte evanghelii. În Evanghelia după Marcu, îl vedem pe Isus Christos ca un serv zelos, om de acţiune, a cărui misiune este redată mai mult de prezentarea faptelor, decât de repetarea cuvintelor Sale.

    Deja din al 14-lea verset al evangheliei sale, Marcu îl transpune pe cititor direct în vremea serviciului lui Isus în Galileea. Serviciul lui Ioan Botezătorul ca precursor, a fost deja descris; botezul lui Isus a fost relatat; ispitirea în deşert a fost expusă concis. Apoi, versetul 14 îl arată pe Ioan întemniţat şi apoi pe Isus în Galileea. Din capitolul 1, versetul 14, până la începutul capitolului 10, miracolele lui Isus şi călătoriile de predicare în Galileea, trec înaintea ochilor cititorului ca o derulare rapidă a unor imagini în mişcare. Acţiune! Pentru a prinde acest val crescând de activităţi, scriitorul Evangheliei sacrifică multe discursuri şi parabole pline de însemnătate, dar această lipsă este acoperită de celelalte două evanghelii sinoptice ale lui Matei şi Luca. De ce? Pentru că Marcu este hotărât în a acoperi evenimentele într-un ritm rapid, încât nu are timp să menţioneze frumoasa predică de pe munte pronunţată de Isus şi nici să indice măcar câteva dintre punctele sale esenţiale! Asemenea omisiuni de instruire vitală, argumentează cu putere că învăţătura fusese deja dată şi nu mai era necesar să fie repetată. Aceasta, pe lângă faptul că Evanghelia după Marcu a fost alcătuită special pentru neamuri şi nu pentru iudei, confirmă părerea dreaptă că Evanghelia după Matei, o precedase.

    Încheind relatarea campaniei din Galileea cu versetul 50 al capitolului 9, Marcu, la fel ca Matei, trasează în întregime serviciul de mai târziu al lui Isus în Iudeea, plecând de la sărbătoarea corturilor din anul 32 d.Chr., până la sărbătoarea înnoirii templului din acelaşi an. El omite şi o mare parte din serviciul ulterior din Perea, reluând doar partea ei finală, din Galileea în Ierusalim. Îşi încheie istorisirea cu ultimele evenimente care au avut loc la Ierusalim, dar îşi sfârşeşte relatarea destul de brusc, cu capitolul 16, versetul 8. Evident, pentru a îndulci bruscheţea acestui sfârşit, o altă mână a adăugat mai târziu versetele 9-20.