La porunca lui Iehova, Moise a început compunerea Scripturilor Ebraice cu cartea „Geneza”. Cu aproximativ unsprezece secole mai târziu, prin inspiraţie, Maleahi a încheiat canonul ebraic cu cartea profetică ce-i poartă numele. „Maleahi” (prescurtare de la Malachijah), înseamnă „trimis al lui Iah”. Unii cred că Maleahi nu este numele personal al scriitorului, ci un nume care i-a fost dat datorită însărcinării sale profetice. Există, de asemenea, unii care susţin că termenul „Maleahi”, nu se referă la un om, ci a fost doar titlul cărţii. Dar, din versetul iniţial rezultă clar faptul că Maleahi a fost un om şi că, în armonie cu procedura obişnuită referitoare la cărţile profetice, cartea pe care el a fost inspirat să o scrie, a adoptat numele scriitorului: „proorocia, Cuvântul DOMNULUI către Israel, prin Maleahi” (Mal. 1:1).
Nu există nici un document referitor la istoria personală a lui Maleahi şi nici o indicaţie directă asupra perioadei de timp în care a profeţit. Deci, nu se poate afirma cu siguranţă când a fost compusă această ultimă carte a Scripturilor Ebraice. Totuşi, părerea general acceptată, bazată pe evidenţa internă a cărţii, este următoarea:

    Maleahi vorbeşte despre iudeii aflaţi sub administraţia civilă a unui guvernator, ceea ce plasează cartea, în mod clar, după captivitate, aceasta fiind unica perioadă în care iudeii au fost sub guvernatori. Templul a fost reclădit şi este de aşteptat ca serviciile din Templu să fi fost îndeplinite. Nu este făcută nici o menţiune despre reconstruirea Templului, deci acesta trebuie să fi fost terminat cu ceva vreme în urmă. Aceste fapte exclud administrarea guvernatorului Zorobabel. Nicăieri nu este menţionată reconstrucţia zidului, ceea ce pare a exclude prima parte a guvernării lui Neemia. Totuşi, se argumentează că această carte a fost scrisă în ultima parte a administraţiei lui Neemia, probabil după cel de al treizeci şi doilea an al lui Artaxerxe al III-lea (443 î.Chr.) şi întoarcerea lui Neemia din palatul persan de la Susa. De ce astfel? Pentru că Neemia a fost ultimul dintre guvernatorii civili iudei, iar profeţia lui Maleahi vorbeşte de un astfel de guvernator (1:8). Printre altele, Maleahi denunţă chiar condiţiile care existau atunci când Neemia s-a întors din Persia, adică: iudeii îşi luaseră soţii păgâne (Mal. 2:11,12; Neem. 13:23-26); zeciuiala nu se dădea pentru a susţine serviciul în Templu (Mal. 3:8-10; Neem. 13:10-12); legământul preoţiei, cu leviţii, fusese pângărit (Mal. 2:4-8; Neem. 13:11,29); alte puncte ale legii erau încălcate cu bună ştiinţă (Mal. 2:8; Neem. 13:15). Aceste dovezi interne, nu determină cu siguranţă timpul profeţiei lui Maleahi, dar arată cu o oarecare certitudine, ultima parte a guvernării lui Neemia.

    Esenţa profeţiei lui Maleahi este starea necurată a preoţiei şi venirea iminentă a judecăţii. Stilul său nu este plin de figuri retorice, ca acela al altor profeţi; nu are frumuseţea exprimării, nici dicţia poetică ce îi distinge pe alţi profeţi, dar exprimarea este clară şi viguroasă. Raţionează, face comparaţii, iar frecventele întrebări, o fac animată. Un fiu îşi onorează tatăl, iar un rob stăpânul său, dar în ce fel preoţii lui Israel îl onorează pe Tatăl şi Stăpânul lor, Iehova? Întrebările ulterioare, pun în evidenţă adevărata stare de lucruri referitoare la serviciul Templului; preoţii spun că masa Domnului este de dispreţuit, prin oferirea de animale şchioape, bolnave şi oarbe. Ei nu vor să îndeplinească nici un serviciu pe gratis, nici cel mai uşor serviciu (1:2-14).

    Binecuvântările preoţilor vor fi blestemate, urmaşii lor vor fi nimiciţi, iar feţele lor umplute de balega animalelor sacrificate la sărbătorile lor. După legământul cu leviţii, referitor la preoţie, „buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al DOMNULUI oştirilor”. Dar, în vremea lui Maleahi, preoţii încălcau legământul lui Levi, neînvăţând poporul despre lege, arătau părtinire şi perfidie, ei înşişi nu respectau căile lui Iehova şi făceau din lege un prilej de cădere pentru mulţi. Ei îşi lăsaseră soţiile iudee, pe care şi le luaseră în tinereţea lor, pentru a se uni cu femei străine, soţii păgâne. Cuvintele lor păcătoase, l-au obosit pe Iehova Dumnezeu (2:1-17).

    Capitolul trei, începe cu profeţia solului lui Iehova, pregătind calea înaintea Domnului şi anunţă apariţia acestui „Sol al legământului” la Templu, pentru judecată. El va şedea pentru a topi, a curăţi, a lămuri preoţii, fiii lui Levi, pentru ca aceştia să aducă lui Iehova daruri în neprihănire şi curăţie. Atunci, serviciul lor va fi plăcut, deoarece Dumnezeul cel Atotputernic care nu se schimbă, prin intermediul Solului Său din Templu, va curăţi afară pe toţi descântătorii, preacurvarii, pe toţi cei ce jură strâmb, pe cei ce asupresc şi pe cei ce „nedreptăţesc pe străin” (3:1-6). Restul capitolului arată că aceia care înşeală pe Dumnezeu cu zeciuiala şi cu darurile de mâncare, vor primi, după căinţa lor, belşug de binecuvântări. Ţara va înflori. Atunci, deşi unii vor crede că l-au servit în zadar pe Iehova, mulţi vor crede în Domnul şi Iehova îşi va aminti de ei (3:7-18).

    În bibliile de limbă ebraică, profeţia lui Maleahi are doar trei capitole, capitolul trei având douăzeci şi patru de versete. Versiunile clasice însă, încheie capitolul trei la versetul optsprezece şi din cele şase versete rămase, fac un al patrulea capitol. Aceste versete, prevestesc o zi viitoare, în care cei trufaşi şi cei răi vor arde în foc ca miriştea, iar din ei nu va rămâne nici rădăcină, nici ramuri. Dar, asupra celor care se tem de Dumnezeu, se va ridica soarele neprihănirii şi tămăduirii şi ei vor călca în picioare pe cei răi. Versetul 4, le cere izraeliţilor să-şi amintească legea lui Moise. Versetul 5, prezice că Iehova îl va trimite pe profetul Ilie, înaintea zilei mari şi înfricoşate a Domnului. Versetul 6, prezice lucrarea acestui profet: „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”

    În Biblia ebraică, profeţia lui Maleahi este ultima din „profeţii ulteriori”, deci este poziţionată imediat înainte de „hagiografii” sau „scrierile sfinte”, Kethubim. Maleahi a fost ultimul dintre profeţii de dinaintea erei creştine. Cuvintele sale, consemnate în capitolul 4:4,5, au această semnificaţie. El nu le spune izraeliţilor să aştepte o succesiune de profeţi, ca în timpurile trecute, ci le spune să respecte legea lui Moise şi să-l aştepte pe profetul Ilie, înaintea venirii lui Mesia. Respectarea legii era recomandată pentru a le permite să rămână pe calea cea dreaptă, până la venirea lui Mesia şi nu viitori profeţi. Ce concluzie potrivită a Scripturilor Ebraice este acest îndemn la respectarea legii! Primul scriitor al Bibliei, Moise, a fost însărcinat să dea această lege Israelului, atunci când Israelul a fost constituit iniţial ca popor sfânt al lui Iehova. Respectând-o, ea urma să îi ţină pe calea dreaptă şi strâmtă a închinării adevărate, departe de calea largă şi uşoară a închinării la demoni şi a religiei. Acum, cel care încheie canonul ebraic, Maleahi, o indică încă o dată drept ghidul lor în timpul puţinelor secole care rămân până la atingerea scopului ei prin Mesia, Christosul.

    Canonicitatea acestei cărţi care încheie canonul ebraic, nu a fost niciodată contestată. Este citată adesea în Scripturile Greceşti, unde sunt notate împlinirile în mic a profeţiilor sale. Referitor la aceasta, comparaţi Maleahi 3:1 şi 4:5,6 cu următoarele versete ale Scripturilor Greceşti: Matei 11:10-15; 17:10-12; Marcu 1:2,3; 9:11-13; Luca 1:15-17,76; 7:27; Ioan 1:6-8,15; comparaţi Maleahi 1:2,3 cu Romani 9:13. În aceste zile din urmă au avut loc împliniri majore, arătând prin fapte fizice indiscutabile, autenticitatea şi caracterul divin al ultimei cărţi a canonului ebraic.