„Judecători”, este traducerea denumirii ebraice Shofetim, care derivă din shahfat, care înseamnă „a judeca”, „a justifica”, „a pedepsi” sau „a guverna”. Se aplică guvernatorilor sau judecătorilor vizibili ai Teocraţiei tipice, care au trăit din vremea lui Moise până la domnia lui Saul. Ei nu au primit însărcinarea prin alegeri, ci au fost numiţi de Iehova. Însărcinarea nu era transmisă urmaşilor, cum a fost transmis dreptul regal. Judecătorii nu primeau nici o plată, nu trăiau cu mare pompă. Erau servi ai lui Iehova şi administrau în interesul poporului.

    Cine a fost scriitorul cărţii? Răspunsul nu poate fi dat cu siguranţă, dar cele mai multe evidenţe îl indică pe Samuel. Unii îi atribuie cartea lui Ezechia, alţii cred că a fost scrisă de Ezra, iar alţii cred că a fost lucrarea lui Fineas. Timpul alcătuirii cărţii pare a limita câmpul posibilităţilor la un singur om, anume Samuel. Fraza repetată „cutare sau cutare eveniment, a avut loc când „nu era rege în Israel”, indică în mod clar că era un rege atunci când a fost scrisă relatarea (17:6; 18:1; 19:1; 21:25). Mai mult, în timpul scrierii, iebusiţii erau încă în Ierusalim: „fiii lui Beniamin n-au izgonit pe iebusiţii care locuiau în Ierusalim şi iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi (în care a fost scrisă cartea)” (1:21). Dar la începutul domniei regelui David, iebusiţii au fost supuşi (2Sam. 5:5,7). Deci, relatarea trebuie că a fost a fost scrisă în timpul domniei primului rege al Israelului, Saul. Fineas a trăit mult înainte de acest timp, iar Ezechia şi Ezra mult după. Dovezile aduse, indică faptul că scriitorul a fost Samuel.

    Numărul total al anilor în care judecătorii au condus Israelul, nu poate fi stabilit cu siguranţă, deoarece anumite perioade în care unii judecători aveau această însărcinare se suprapun şi pentru că alte dificultăţi cronologice complică datele referitoare la durata acestei perioade. Dar se pare, cu destulă siguranţă, că vremea judecătorilor, de la Iosua până la urcarea pe tron a primului rege israelit, a fost de aproximativ 356 de ani. La această cifră se ajunge astfel: după 1Împăraţi 6:1, Solomon a început să construiască templul în al patrusuteoptzeci-lea an după exod. Aceasta a fost în al patrulea an al domniei sale. David domnise înaintea lui timp de patruzeci de ani, iar Saul înainte de David timp de alţi patruzeci de ani. Adăugând acestor optzeci şi patru de ani cei patruzeci de ani petrecuţi în deşert, care s-au terminat cu începutul serviciului lui Iosua, obţinem o sută douăzeci şi patru de ani. Scăzându-i din patru sute optzeci, rămân 356 de ani. Aproximând cu această cifră rotundă, de trei sute cincizeci de ani, ca fiind perioada judecătorilor, nu contrazicem declaraţia din Fapte 13:19,20, cum ar părea la prima vedere. Traducerile făcute după datele oferite de manuscrise mai bune, disponibile acum, rezolvă această dificultate ( vezi A.S.V., Rotherham, Weymouth şi A.A.T.).

    Perioada judecătorilor a fost una dintre cele mai tulburi din istoria Israelului. A fost marcată de urcuşuri şi coborâşuri, în funcţie de ascultarea şi neascultarea lor. Purtând război împotriva păgânilor nelegiuiţi din ţara făgăduită, israeliţii au ajuns la apogeul puterii lor. Dar ei nu i-au izgonit pe închinătorii la demoni, ci i-au luat robi. Adevărat a fost avertismentul lui Dumnezeu, acest lucru i-a dus pe israeliţi în cursa religiei (Deuteronomul 7:16). Ei au făcut compromisuri şi au încheiat alianţe cu locuitorii ţării, ei au eşuat în dezrădăcinarea şi distrugerea religiei demonilor, iar mai târziu au căzut în robia ei. De aceea, Iehova a spus: „nu-i voi izgoni dinaintea voastră, ci vă vor sta ca spinii în coaste şi dumnezeii lor vor fi o cursă pentru voi” (2:3). Permiţând ca ei să cadă în cursa religiei, „mânia DOMNULUI s-a aprins împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Cu toate acestea, DOMNUL a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau (...) Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou” (2:14-19). Domnul a lăsat acele populaţii păgâne în ţară pentru a se dovedi dacă Israel va umbla pe calea închinării adevărate sau pe cea a religiei demonilor (2:20-23).

    După relatarea faptelor expuse în primele două capitole, prin faţa ochilor cititorului trec cu rapiditate urcuşurile şi coborâşurile acelor secole. Israeliţii decad în închinarea lui Baal, suferă sub regele Mesopotamiei, strigă către Domnul şi sunt eliberaţi de El prin judecătorul Otniel, întorcându-se la închinarea adevărată (3:5-11). Trec patruzeci de ani şi ei cad din nou în religie. De data aceasta, lama ascuţită a sabiei judecătorului Ehud, este înfiptă în pântecele gras al lui Eglon, pentru ca israeliţii să fie din nou eliberaţi (3:12-30). Dar după fiecare eliberare şi după fiecare înălţare la închinarea adevărată a lui Iehova, israeliţii încep repede, din nou, să se împrietenească cu închinătorii lumeşti la demoni ai ţarii Canaanului. Aceste asocieri păcătoase corup moralitatea şi închinarea dreaptă şi încă o dată, nestatornicul Israel cade în religie şi îşi culege roadele necazurilor divine. În cartea „Judecători”, se verifică mereu această succesiune de evenimente în perioade regulate, istoria repetându-se deseori.

    Iehova, ca Dumnezeu al dreptăţii, îi face să plătească pentru căderile lor în religie, dar ca Dumnezeu al milei, El este întotdeauna pregătit să asculte rugăciunile lor sincere de căinţă. Astfel eliberarea vine şi odată cu ea, o demonstraţie a puterii divine şi un act de justificare. Miraculoasă a fost eliberarea din timpul judecătorului Barac, când oştirile lui Iabin, comandate de căpetenia Sisera, care îşi etalau puterea lor, au fost spulberate de mica ceată a lui Barac, tocmai când victoria părea sigură şi uşoară. În momentul crucial, ferestrele cerurilor au părut că se deschid şi a izbucnit o furtună neobişnuită, fulgerele şi potopul slăbind puterea opresorilor canaaniţi (4:1-5:31). A urmat apoi vremea în care Ghedeon a fost făcut judecător şi cu un grup de trei sute de oameni, a pus pe fugă întinsa tabără a madianiţilor, printr-o strategie dirijată de Dumnezeu (6:1-8:35). Amintiţi-vă cum războinicul Iefta şi-a condus luptătorii la o victorie nestăvilită împotriva amoniţilor, slăbindu-le puterea asupra Israelului şi cum, în dorinţa sa de a primi ajutor divin, a făcut un jurământ bine chibzuit care a fost împlinit cum se cuvine prin serviciul fiicei sale fecioare la templul din Şilo (11:1-40). Dar, poate cel mai cunoscut dintre judecători, a fost puternicul Samson. El a ucis un leu cu mâinile goale, a pus foc câmpiilor filistene, după ce a legat cozile a trei sute de vulpi (şacali), două câte două şi punându-le câte o făclie la fiecare pereche de vulpi, le-a trimis în mijlocul lanurilor de grâu; a ucis o mie de închinători la demoni cu o falcă de măgar; a smuls poarta grea a cetăţii Gaza, iar la moartea sa, a ucis mai mulţi duşmani păgâni decât ucisese în timpul vieţii, făcând să cadă peste capul său, templul lui Dagon, care era plin de închinători la demoni (13:1-16:31).

    Capitolele şaptesprezece şi optsprezece, notează idolatria unui om din Efraim, numit Mica, ce a încercat să stabilească o formă proprie de închinare şi nu a ţinut cont de închinarea stabilită de Domnul, la tabernacolul din Şilo. Dezastruoasele consecinţe ale acestei atitudini, sunt un avertisment împotriva contrafacerilor religioase. Ultimele trei capitole din cartea „Judecători”, conţin îngrozitoarea experienţă a unui levit din Efraim. În timp ce se întorcea acasă dintr-o călătorie, oamenii din Ghibea (o cetate beniamită), au abuzat de ţiitoarea lui într-un mod atât de crunt şi bestial, încât ea a murit. El i-a tăiat atunci corpul în douăsprezece bucăţi şi a trimis câte o bucată fiecărei seminţii, arătând astfel oribilele fapte ale celor din Ghibea, tuturor seminţiilor, fapt care a şi determinat adunarea tuturor seminţiilor. Beniamiţii au refuzat să-i predea pe făptaşii din Ghibea, iar din această cauză, aproape întregul lor neam a fost şters din Israel. Ultimul capitol, arată stratagema prin care a fost păstrată seminţia lui Beniamin. Aceste ultime cinci capitole, nu sunt prezentate într-o ordine cronologică. Evenimentele descrise în ele, se verifică cu fapte reale care au avut loc către începutul perioadei judecătorilor, dar sunt adăugate la sfârşitul cărţii, ca un fel de anexă.

    Autenticitatea cărţii „Judecători”, este demonstrată de numeroasele citate şi referiri care se fac în alte părţi ale Scripturilor Ebraice şi ale Scripturilor Greceşti. Capitolul al unsprezecelea din „Evrei”, este doar un exemplu. Cartea nu onorează oameni, nici chiar pe judecătorii folosiţi ca eliberatori. Curajul lor a venit de la Dumnezeu. Lucrurile scoase în evidenţă sunt justiţia şi mila lui Iehova şi îndelunga răbdare.