Eclesiastul este titlul cărţii şi înseamnă “predicator”. În Biblia ebraică cartea e numită Qoheleth (se pronunţă cohelet), după al 2-lea cuvânt al versetului iniţial. Qoheleth este cuvântul ebraic pe care înţeleptul împărat Solomon şi l-a aplicat sieşi ca nume şi care înseamnă “eclesiast, congregator, predicator”. (Ecl. 1:1, 2; 12:10) Cartea nu desemnează numele lui Solomon ca fiind scriitorul ei, dar unele pasaje par destul de convingătoare pentru a putea stabili că el a fost scriitorul. Predicatorul este identificat în Eclesiast 1:1, 12 ca fiu al lui David şi împărat al Israelului la Ierusalim. În istoria biblică, Solomon este unicul care corespunde acestor condiţii. Versetele 13-16 din acelaşi capitol arată zelul Predicatorului în căutarea cunoaşterii şi succesul obţinut în această căutare. Aceasta se potriveşte cu Solomon. Eclesiastul 12:11 ne informează că Predicatorul a fost un compozitor de maxime sau sentinţe. Înţeleptul împărat Solomon nu a pronunţat oare 3000 de maxime? - 1 Împăraţi 4:32

    E clar că Predicatorul din Eclesiast şi Solomon sunt una şi aceeaşi persoană, contrar opinei potrivnice a unor “critici” ai Bibliei, care par a avea o plăcere în a tulbura apele clare ale adevărului cu “criticile” lor. Puţinii termeni aramaici care se găsesc în carte ar fi putut fi învăţaţi de Solomon de la unele dintre soţiile sau concubinele sale străine. Siria, în care se vorbea aramaica, făcea parte din domeniile lui Solomon. Se poate spune de asemenea că aceste maxime ale lui Solomon, ca şi proverbele sale, au fost culese în forma lor actuală de către un compilator ulterior; dar această posibilitate nu influenţează deloc faptul că Solomon este scriitorul lor. El a compus probabil această serie de scurte alocuţiuni către sfârşitul celor 40 de ani ai domniei sale (1037 - 997 î.H.), dar înainte de căderea sa în idolatrie şi de pierderea sprijinului şi al sfântului duh de inspiraţie al lui Dumnezeu. Unii iudei şi alţi tradiţionalişti încearcă să-l justifice pe Solomon susţinând că el s-a căit de căderea sa şi că după aceea a scris Eclesiastul; dar nu pot aduce nici cea mai mică dovadă pentru această tradiţie a lor. Mărturia biblică indică clar că Solomon a murit în dispreţul divin. - 1 împăraţi 11:1-43

    Dar când a compus cartea Eclesiastului, Solomon era sub inspiraţia lui Iehova. Esenţa cărţii este: teme-te de Dumnezeu, Judecătorul a toate, şi respectă poruncile Sale; în afara aprobării sale, totul este deşertăciune. Această temă e enunţată explicit în introducere şi reluată în concluzie: “O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesi-astul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.” “Să ascultăm dar în-cheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” - 1:2; 12:10, 15, 16.

    Urmează acum o scurtă schemă generală a conţinutului Eclesiastului. Starea temporară a omului este în contradicţie cu stabilitatea pământului, care durează mereu şi continuităţii ciclurilor sale naturale; împăratul vorbeşte despre fructele faptelor şi ocupaţiilor umane doar pentru a le respinge ca fiind zadarnice, prin acest comentariu: “Şi aceasta e deşertăciune”. El vede stabilit un timp pentru fiecare lucru şi pentru fiecare acţiune; înţelege că omul şi animalul se mişcă în acelaşi fel şi că şi unul, şi celălalt se întorc în ţărâna din care au fost făcuţi. Vorbeşte despre opresiunile provocate de invidie, asuprire, lăcomie, singurătate şi nebunie. Avertizează despre nebunia conducătorilor, de faptul că Dumnezeu ţine cont de toate nedreptăţile şi că roadele pământului sunt pentru toată lumea, şi nu doar pentru cei puţini care adună avuţii mari. Pasajul despre remediile vanităţii e urmat de observaţii asupra înţelepciunii; tuturor li se întâmplă aceleaşi lucruri, iar în mormânt nu există diferenţe; înţelepciunea şi nebunia sunt puse în contrast una cu alta; sunt dictate reguli pentru caritate. Capitolul final, al 12-lea, întăreşte îndemnul de a ne aminti de Creator în zilele tinereţii noastre şi ale puterii noastre, făcând apoi îndemnuri privitoare la păcatele vârstei înaintate, când bătrâneţea ne face să nu ne mai amintim de Creator şi să nu mai fim în serviciul lui cu acelaşi zel.