La fel precum cărţile lui Samuel şi cărţile Împăraţilor, cele două cărţi ale Cronicilor au fost la origine o singură carte. Tot traducătorii versiunii Settanta au făcut această împărţeală. Traducătorii, presupunând că aceste cărţi ar fi adăugiri la Samuel sau la Împăraţi sau la întreaga Biblie a acelor timpuri, le-au numit Paraleipomenon, care înseamnă “lucruri care au fost omise”. Numele nu este foarte potrivit; aici sunt multe repetiţii şi, în afară de multele detalii, sunt adăugate foarte puţine lucruri într adevăr noi. Numele “Cronici” este mai nimerit. El derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă “istoria timpurilor”. Evreii numesc Cronicile “Diberey Hayyamim”, care vrea să zică “cuvintele zilelor”, adică istoria zilelor sau a timpurilor.

    Ca şi cărţile Împăraţilor, cele două Cronici sunt un text alcătuit din cele mai vechi registre al istoriei iudaice. Aceste vechi registre erau ţinute de către profeţii de atunci, de către istoriografi şi scriitori oficiali ai registrelor publice. Unii dintre aceşti oameni sunt menţionaţi cu numele, cum este Iosafat, fiul lui Ahilud, Samuel, Natan, Gad, Ahia, Ido, Scemaia, Iehu, Isaia şi un profet numit Hozai. (1 Cron. 18:15; 29:29; 2 Cron. 9:29; 12:15; 13:22; 20:34; 26:22; 32:32; 33:19) Au fost folosite ca surse de informaţie următoarele scrieri antice: “Cronicile împăratului David” (1 Cron. 27:24), “Memoriile Cărţii Împăraţilor” (2 Cron. 24:27), “Cartea împăraţilor lui Iuda şi ai Israelului” (2 Cron. 16:11; 25:26; 27:7: 28:26; 35:27; 36:8; a se vedea şi 20:34 şi 33:18, care se referă la aceleaşi anale). “Cartea împăraţilor lui Iuda şi ai Israelului” nu se referă la cele două cărţi biblice ale împăraţilor, deoarece povestirea Cronicilor, uneori, pentru unele informaţii speciale, îl trimit pe cititor la această povestire mai veche, iar actualele cărţi canonice ale împăraţilor au mai puţine informaţii decât povestirea Cronicilor.

    Desigur, cei care au alcătuit Cronicile, la fel cu cei care cu alcătuit Împăraţii, se referă la “cărţile cronicilor împăraţilor lui Iuda şi ai Israelului”, la vechile povestiri menţionate de atâtea ori în Împăraţi şi nu trebuie să fie confundate cu cărţile canonice ale Cronicilor, despre care vorbim acum. În sfârşit, cei care au scris Cronicile s-au servit, desigur, de cărţile biblice ale lui Samuel şi ale Împăraţilor. De ce să nu se fi servit de ele? O dovadă convingătoare că ei le cunoşteau şi le-au folosit este existenţa a aproximativ patruzeci de paralele între Cronici şi aceste prime cărţi biblice, aproape cuvânt cu cuvânt. Aceste secţiuni paralele nu pot fi justificate spunând că scriitorii au foslosit aceleaşi povestiri antice, deoarece în multe locuri scrierile sunt identice.

    Dovezile interne ale Cronicilor, expresiile şi limba lor, stabilesc definitiv că ele au fost scrise după cei şaptezeci de ani de distrugere ai Ierusalimului. Forme caldeene, rare în Împăraţi, sunt numeroase în Cronici. Desigur, limba ebraică era coruptă, pe vremea sfârşitului robiei. Expresiile sale se potriveau cu opere ulterioare robiei, intitulate Ezra, Neemia şi Estera. Aceasta ne ajută să identificăm scriitorul. Cronicile şi Ezra au fost scrise cam în acelaşi timp, expresiile şi stilul sunt identice; ambele relevă elementul levitic. Unele expresii nu se mai regăsesc în nici o altă carte a Bibliei; ele provin, cu siguranţă, de la acelaşi scriitor. După cum se ştie, cartea lui Ezra a fost scrisă de un om numit Ezra. El era preot, deci încerca să dea răspuns întrebărilor din vremea sa. Elementul profetic, pus în evidenţă în Împăraţi, este aici subordonat elementului sacerdotal, care predomină. Faptul că 2 Cronici se sfârşeşte la mijlocul unei fraze care este terminată în Ezra 1:3 şi că cele două versete finale din Cronici sunt identice cu cele două versete iniţiale din Ezra indică cu tărie acelaşi scriitor, care îşi repetă cuvintele pentru a lega continuarea povestirii sale. Rezultă că Ezra este cel care a alcătuit Cronicile.

    Ceea ce s-a spus aici se referă şi la 1 Cronici, şi la 2 Cronici, dar cuprinsul acestei lecţii se referă doar la 1 Cronici. Primele nouă capitole conţin ample genealogii, de la primul om, Adam, până la a şasea sau a şaptea generaţie după Zorobabel, în al patrulea secol înaintea lui Hristos. (1:1; 3:19-24) Generaţiile lui Zorobabel au fost adăugate de o altă mână, după Ezra. Aceste genealogii au fost importante în mod special pentru evrei în timpul întoarcerii loc în Palestina, pentru a se putea stabili în ţară după ereditatea lor de neam, pentru ca genealogiile sacredoţilor şi ale leviţilor, în parte pierdute, să poată fi determinate şi ele, asigurându-se astfel ca adorarea în templu să fie condusă doar de cei care aveau dreptul să o facă şi pentru ca linia lui Iuda şi a lui David, din care trebuia să vină Mesia, să poată rezulta cu claritate. (Num. 3:10; Ezra 2:62, 63) Multe dintre aceste genealogii fuseseră încurcate după căderea regatului lui Iuda, când poporul fusese răspândit şi deportat. Unele părţi ale genealogiilor ar putea părea contradictorii faţă de altele, dar să ne amintim că unele persoane au fost noatate cu diferite nume şi că unele nume se poate să fi fost modificate cu trecerea timpului şi cu mutaţiile limbii. Printr-un studiu atent, aproape toate dificultăţile discpar. Apropo, acest fapt arată de ce Cronicile tratează cu mare importanţă datoriile preoţeşti şi serviciul în templu; era vremea în care iudeii se întorceau la Ierusalim pentru a relua adorarea lui Iehova.

    Dacă luăm ca bază a calculului nostru aceste genealogii, întrerupte din când în când de scurte fapte istorice şi geografice şi de alte evenimente, 1 Cronici cuprinde o perioadă de 37 de secole, de la Adm până la generaţiile de după Zorobabel. Oricum, naraţiunea istorică în cel mai strict sens al ei începe în capitolul 10, cu povestirea morţii lui Saul, şi se termină în al 29-lea şi ultim capitol, cu povestirea morţii împăratului david. Deci naraţiunea istorică se referă la cei 40 de ani de domnie ai lui David.

    1 Cronici îl arată pe David ca om de război. Povestirile referitoare la el încep cu recunoaşterea sa ca împărat deasupra întregului Israel, la Hebron. El invadează Iebusul (Ierusalimul), îl cucereşte şi domneşte din fortăreaţa Sionului: găsim o enumerare a oamenilor săi de valoare şi sunt povestite unele dintre impresiile lor; filistenii suferă o înfrângere la Baal-Peratsim; se întorc din nou şi sunt iarăşi înfrânţi în bătălia de la Gabaon; filistenii sunt înfrânţi şi Gatul este luat; la atacul forţelor avansate ale lui David, moabiţii cedează, sirienii sunt învinşi, edomiţii sunt bătuţi, iar ţara lor e ocupată de trupele lui David. Toate ştirile de război sunt ştiri bune, anunţând victoria. Dar o dată David a fost ameninţat de un război pe care nu putea spera că-l va câştiga. Când? şi de ce? A fost atunci când a păcătuit împotriva lui Dumnezeu numărând poporul lui Israel. Judecata Domnului a fost una dintre aceste trei condamnări: trei ani de foamete, trei luni de înfrângeri în lupte sau trei zile de ciumă date de Iehova. David a evitat trei luni de înfrângeri militare, încrezându-se în mila Domnului şi acceptând ciuma. - Capitolele 11, 12, 14, 18-21.

    Şi capitolele 13, 15-17, 22-29 se referă la adorare: chivotul Domnului, construcţia templului, serviciul leviţilor, celelalte servicii din templu. Prima acţiune a lui David în această sferă de activitate a fost aceea de a duce chivotul de acolo de unde stătea el de 70 de ani, de la Abinadab, la Ierusalim. Din cauza unui act nepotrivit referitor la atingerea chivotului, încercarea a eşuat, iar chivotul a fost dus în casa lui Obed-Edom. După trei luni, leviţii sfinţiţi au dus chivotul pe umeri şi l-au pus în Ierusalim, în bucuria generală; serviciul este organizat şi este proclamat noul psalm de mulţumire al lui David: “Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul! Să se spună printre neamuri că Domnul împărăţeşte!” Aici, teocraţia tipică regală se prezintă în fidelă asemănare cu viitorul guvern teocratic al lui Mesia. - 16:31; 29:23.

    Deşi David avea ambiţia de a construi un templu pentru Dumnezeu, Iehova Dumnezeu, prin intermediul lui Natan, răspunde că templul îl va construi Solomon; David face pregătiri ample şi adună materiale de construcţie; el îl instruieşte pe fiul său Solomon în legătură cu această misiune şi cere ajutorul căpeteniilor lui Israel; serviciul leviţilor nepreoţi este reorganizat; serviciul preoţesc al urmaşilor lui Aron este împărţit în 24 de cete, printre care cea a preoţilor din templu şi cea a leviţilor şi cântăreţilor; desemnarea păzitorilor porţilor şi a altor servicii a completat organizarea specială a adorării lui Iehova. După ce a descris organizarea guvernului (27:1-34), povestirea primei cronici se termină cu citate din cuvântările lui David făcute poporului şi lui Solomon referitoare la supunere, la construirea şi la serviciul templului, cu contribuţii materiale şi cu oferirea de voluntari din partea poporului, mulţumirea şi ruga lui David către Dumnezeu şi cu moartea sa. Pentru a doua oară Solomon a fost uns rege şi “a şezut pe scaunul de domnie al Domnului ca împărat în locul tatălui său David.” - 23:1, 29:22, 23.