La origine, în canonul ebraic, prima şi a doua carte ale împăraţilor formau o singură carte, numită “Cartea împăraţilor”. Împărţirea ei actuală a fost făcută de traducătorii Versiunii Settanta, iar cele două cărţi formate astfel au fost numite a treia şi a patra carte a domniilor (prima şi a doua sunt cele pe care Versiunea Revăzută le numeşte 1 şi 2 Samuel). Deoarece 1 şi 2 Împăraţi au fost scrise la origine ca o singură carte, ceea ce se va spune acum despre cuprins, alcătuire şi scriitorul probabil se referă la ambele, 1 şi 2 Împăraţi, aşa cum se găsesc ele în Biblia actuală.

    Aceste două cărţi reiau firul naraţiunii istorice de acolo de unde l-a lăsat 2 Samuel şi îl urmează într-un mod interesant, vorbind de cei 431 de ani care urmează de la urcarea lui Solomon pe tron până la sfârşitul domniei Israelului, în vremea căderii lui Zedechia. Patru versete finale suplimentare ne conduc, pentru 26 de ani, în perioada captivităţii babiloniene, şi apoi până la sfârşitul zilelor lui Ioiachin. Povestea nu a fost scrisă de un şir de scriitori care au trăit în acea vreme, care şi-ar fi adăugat fiecare propria naraţiune, fiind la curent cu ce se întâmpla în vremea sa, ci se crede în general că ea este o povestire alcătuită din relatări mai vechi. Sunt menţionate trei izvoare explicit: “cartea faptelor lui Solomon”, “cartea cronicilor împăraţilor Israelului” şi “cartea cronicilor împăraţilor lui Iuda”. - 1 Împ. 11:41; 14:19,29

    Aceste “cronici” sau anale nu trebuie confundate cu cărţile canonice ale Bibliei scrise după captivitate şi numite 1 şi 2 Cronici. Faptele la care se referă cel care a alcătuit cartea erau desigur cronici oficiale relatate de contemporanii evenimentelor descrise. S-a făcut o înregistrare a evenimentelor din regatul nordic al celor zece triburi, cunoscută drept cronica Israelului, şi o înregistrare pentru cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin. Nu există astăzi nici un document original sau copie a acestor anale antice. Faptele esenţiale sunt păstrate în cărţile inspirate ale Bibliei, ale Împăraţilor şi ale Cronicilor. În cele două cărţi ale Împăraţilor se găsesc 18 referiri la “cartea cronicilor împăraţilor lui Israel” şi 40 de referiri la “cartea cronicilor împăraţilor lui Iuda”.

    Se reţine în general că alcătuirea împăraţilor a fost opera unei singure persoane, dar nu există consens în ce priveşte identificarea ei. Cei doi oameni indicaţi mai des sunt Ieremia şi Ezra. Aceleaşi motive (vor fi expuse într-o lecţie viitoare) care îl desemnează pe Ezra ca scriitor al 1 şi 2 Cronici îl elimină ca scriitor al împăraţilor. Nu este probabil ca acelaşi om să fi scris două povestiri istorice separate care se referă la aceeaşi perioadă de timp şi care privesc aceeaşi naţiune şi pe aceiaşi împăraţi. Scriitorul nu poate fi desemnat cu certitudine, dar următoarele argumente îl indică pe Ieremia:

    Opera îi e atribuită lui Ieremia din tradiţia antică. Talmudul se referă la Ieremia ca scriitor, iar părerea comună a evreilor susţine aceasta. Stilul şi limbajul din Împăraţi seamănă cu cele din scrierile recunoscute ca fiind ale lui Ieremia. Şi în acele scrieri, şi în împăraţi se găsesc cuvinte şi expresii care nu sunt în nici un alt loc al Bibliei. E adevărat că în împăraţi se găsesc forme caldeene, dar sunt puţine. Acest fapt i-a făcut pe mulţi să susţină că cel care a alcătuit cărţile a fost deportat în Babilon, lucru care nu i s-a întâmplat lui Ieremia. Dacă formele caldeene ar fi fost frecvente, ca în Cronici, acest argument ar fi fost valabil; dar slaba lor reprezentare în împăraţi poate fi pusă pe seama învecinării cu Siria, cu Asiria şi cu Babilonul şi numeroaselor legături cu acestea prin comerţ sau invazii militare. Scrierile recunoscute ale lui Ieremia conţin forme aramaice. Unele părţi din Împăraţi şi din Ieremia sunt aproape identice. (2 Împ. 24:18-25:30; Ier. 39:1-10; 40:7-41:10; 52:1-34) Ieremia ar fi putut supravieţui cu uşurinţă până la sfârşitul evenimentelor narate în ultimele patru versete din Împăraţi, adăugân¬du le, dar e posibil şi ca ele să fi fost adăugate ulterior de o altă mână.

    E posibil ca Împăraţi să fie opera unui profet, deoarece povestea se referă mereu la profeţi, la serviciul lor şi la relaţiile lor cu împăratul în cursul anilor. Ei sunt citaţi cu numele şi sunt narate cuvintele lor şi faptele lor. E notată influenţa asupra împăraţilor care domneau. De asemenea, nu este ciudat oare că numele profetului Ieremia din Anatot nu e menţionat niciodată în cărţile împăraţilor? El a fost unul din cei mai activi, a fost implicat în luptele politice ale vremii şi a trăit şi a profetizat în timpul domniei ultimilor cinci împăraţi ai lui Iuda până la epilogul critic al istoriei Israelului ca teocraţie tipică. Nu se poate vorbi de o neglijenţă a scriitorului; singura explicaţie logică pare a fi aceea că scriitorul a fost acelaşi Ieremia.

    1 Împăraţi începe cu povestirea încercării unuia dintre fiii lui David, Adonia, de a uzurpa tronul. Scopurile sale murdare sunt zădărnicite de acţiunea promptă a bătrânului David; Solomon este uns împărat. (1:1-53) Următoarele zece capitole descriu glorioasa domnie a lui Solomon. Arată înţelepciunea sa inspirată de divinitate, pacea şi bunăstarea din regatul său, acţiunile în care este dovedită cunoaşterea lui, construcţia incomparabilului templu al Domnului de la Ierusalim, dedicarea sa acelui templu şi slavei Domnului care locuieşte edificiul, celelalte activităţi constructive ale sale şi partea împăratului Hiram în toată această operă de construire, activităţile sale comerciale şi bogăţiile mari ale regatului său, importanta vizită a reginei din Seba ca o consecinţă a faimei crescânde a lui Solomon şi, în sfârşit, căderea sa în religia demonică din cauza multelor sale soţii păgâne. După o domnie de 40 de ani, Solomon a murit privat de favoarea lui Iehova.

    De atunci, Israelul a devenit o naţiune divizată. Când Roboam, fiul lui Solomon, urcă pe tron, are loc o revoltă. Zece seminţii se separă urmându-l pe Ieroboam, care domneşte asupra lor de la Sihem la muntele lui Efraim; două seminţii, a lui Iuda şi a lui Beniamin, împreună cu leviţii, au rămas cu Roboam şi guvernul său la Ierusalim. Din acest punct povestirea din 1 Împăraţi merge de la împăratul Israelului (regatul celor zece seminţii) la împăratul lui Iuda, relatând în paralel dublele anale istorice ale naţiunii divizate. Succesul şi căderea guvernului fiecăruia depindeau de un singur lucru: făcuseră ei ceea ce era rău înaintea Domnului sau ceea ce era bine? Aproape totul are legătură cu această chestiune vitală.

    În povestirea din 1 Împăraţi se succed patru împăraţi ai lui Iuda: Roboam, Abiam, Asa şi Iosafat. La sfârşitul povestirii domneşte Ioram, fiul lui Iosafat. Din cei cinci, doar Asa şi Iosafat acţionează corect pentru Iehova. Din când în când, în linia de succesiune apar împăraţi fideli, care încearcă să stăvilească marea crescândă a religiei demonice care inundă naţiunea. Iehova Dumnezeu îi inspiră pe mulţi profeţi să pronunţe importante avertismente pentru greşelile lui Israel şi ale lui Iuda. Acest lucru este clar mai ales în 1 Împăraţi în cazul domniei asupra celor zece seminţii. Nouă oameni diferiţi au ocupat tronul Israelului în această perioadă tulbure: Ieroboam, Nadab, Baasa, Ela, Zimri, Tibni şi Omri împreună, Omri singur, Ahab şi Ahazia. Toţi aceşti nouă împăraţi au făcut rău înaintea Domnului, fără excepţie.

    Ei erau victimele religiei demonice. Ieroboam a primit din partea lui Dumnezeu asigurarea că dacă evită păcatul religiei apostate regatul său va fi în siguranţă; dar el nu a făcut-o. L-a supărat pe Domnul, ridicând viţei de aur la Betel şi la Dan şi oprind poporul să meargă la Ierusalim pentru a i se închina lui Iehova. (11:26-38; 12:26-33) Israel a avut un început păcătos şi nu s-a mai putut ridica. Al şaptelea împărat, Omri, a construit cetatea Samariei şi a mutat capitala de la Sihem la Samaria, pentru ca aceasta să devină simbolul împărăţiei celor zece seminţii ale Israelului şi a fost ridicată ca o rivală a Ierusalimului. Ahab, fiul lui Omri, i-a depăşit pe toţi împăraţii de dinaintea lui prin răutate. El s-a căsătorit cu păgâna Izabela şi a stabilit adorarea lui Baal în Israel; Ilie a prezis trei ani şi jumătate de secetă; Ilie i-a înfruntat pe cei 450 de preoţi ai lui Baal; aceştia nu reuşesc să primească un răspuns de la Baal, în timp ce Iehova mistuie în mod miraculos jertfa lui Ilie, iar poporul recunoaşte pe Iehova ca Dumnezeu, ucigându-i pe cei 450 de profeţi ai lui Baal; Ilie fuge de ameninţările lui Izabela refugiindu-se pe muntele Horeb şi este apoi trimis de Iehova pentru a-l unge pe Elisei ca prooroc, dându-i mantia; sirienii asediază Samaria şi suferă o înfrângere; Izabela instigă la asasinarea lui Nabot, când Ahab nu obţine via acestuia, iar Ilie pronunţă judecata lui Iehova asupra casei lui Ahab şi Izabela. (17:1 - 21:29) Ultimul capitol din 1 Împăraţi povesteşte cum moare împăratul Ahab într-o campanie condusă împreună cu Iosafat împotriva lui Ramot din Galaad şi cum Ahazia, fiul lui Ahab, a urcat pe tronul Israelului şi Ioram, fiul lui Iosafat, urcă pe tronul lui Iuda. Au fost astfel naraţi cam 125 de ani de istorie ebraică.