Titlul celei de-a doua cărţi a Pentateuc-ului, este luat din versiunea greacă a Septuagintei, în care este numit „Exodos”, termen care înseamnă „ieşire” sau „plecare” din Egipt. „Exod”, este forma românească a grecescului „Exodos”. Acest titlu este semnificativ, mai ales pentru prima parte a cărţii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru titlul ebraic al acestei cărţi. În Biblia ebraică, ea este numită Ve-Elleh Shemoth, adică, „acestea sunt numele”, fiind de fapt cuvintele cu care începe cartea. Prescurtat, cartea este numită simplu „Shemoth”, adică „numele” primilor izraeliţi în Egipt.

    Că Moise a scris această carte şi că ea a fost concepută şi redactată în timpul călătoriei prin deşert, sunt fapte deja stabilite în studiul despre cartea „Genesa”, în care s-a demonstrat că întregul Pentateuc este o însemnare divină, scrisă de mâna lui Moise. Isus a citat din cartea „Exodul” şi o numeşte „cartea lui Moise” (Ex. 17:14; Mar. 12:26). Cartea conţine istoria evenimentelor verificate din timpul celor o sută patruzeci şi cinci de ani de la moartea lui Iosif, în anul 1657 î.Chr. şi până în anul 1512 î.Chr., anul ridicării Tabernacolului în deşert, la poalele Muntelui Sinai.

    În cartea „Exodul”, Moise relatează despre venirea unui nou faraon, care, invidios pe prosperitatea poporului lui Dumnezeu, începe o puternică campanie antisemitică. El îi asupreşte sub jugul statului, înregimentântu-i în programul său de lucrări publice. Amara opresiune şi scalvie nu-şi atinge însă scopul, evreii continuând să se înmulţească. Este emis decretul de se ucide toţi nou-născuţii evrei de parte băbătească, dar Moise scapă de această acţiune, fiind ascuns şi apoi crescut de fiica faraonului (1:1-2:10).

    Ajuns adult, Moise îşi apără fraţii, ucigând un egiptean care îi asuprea. El fuge în Madian, unde se căsătoreşte cu Sefora, fiica lui Reuel. Fuga sa s-a produs la vârsta de patruzeci de ani; acum, după alţi patruzeci de ani, el se întoarce din nou în Egipt, primind o poruncă divină în acest sens: în timp ce păştea turma socrului său, Ietro, la poalele Muntelui Sinai, Moise este lovit brusc de lumina unui rug care ardea, fără însă a se mistui. Dumnezeu i-a vorbit din rug. Cel Atotputernic ştia de chinul prin care trecea Israelul în Egipt şi i-a declarat lui Moise scopul Său de a-i elibera, descoperindu-i astfel însemnătatea Numelui Său „Iehova”. Moise a fost numit pentru a-i aduna pe pe Izraeliţi pentru a se închina lui Dumnezeu şi pentru a cere lui faraon să fie eliberaţi şi astfel să devină liberi (2:11-4:28).

    Însoţit de fratele său Aaron, în calitate de purtător de cuvânt, Moise i-a convins pe izraeliţi de autenticitatea însărcinării primite de la Dumnezeu, făcând minuni. Apoi s-a dus la faraonul Egiptului, rezultatul fiind binecunoscut. Nici o libertate de închinare, aceasta a fost decizia faraonului! Numai muncă şi iar muncă în interesul statului, iată răspunsul! Moise a făcut minuni, pe care vrăjitorii faraonului au reuşit să le reproducă numai până la un anumit punct; ei au fost repede învinşi şi au recunoscut aceasta. Cu efecte devastatoare, plăgile lovesc ţara: apele fluviilor se transformă în sânge, braştele invadează ţara, păduchii sunt peste tot precum pulberea şi muştele se înmulţesc foarte mult, animalele mor, grindina distruge totul, apoi urmează invazia lăcustelor şi întunericul, iar izraeliţii sunt cruţaţi începând cu a patra plagă. Toate aceste lucruri au servit numai la împietrirea inimii lui faraon. Urmează îngrozitoarea plagă a zecea! Întâii născuţii egiptenilor sunt ucişi! Înainte de aceasta însă, a fost instituit printre izraeliţi sărbătoarea Paştelui, pe data de 14 Nissan; după aceasta, faraon a fost nerăbdător să-i lase să plece din Egipt. Ei au mărşăluit ca o naţiune liberă (4:29-13:22).

    Însă, izraeliţii nu văzuseră încă sfârşitul împietritului faraon. Într-un ultim act de urmărire a poporului lui Dumnezeu, însoţit de războinicii armatei sale, el ajunge la Marea Roşie. Moise îşi întinde toiagul deasupra apelor. În mod miraculos, printre ape se deschide un coridor salvator pentru izraeliţi, dar care se va transforma într-o capcană a morţii pentru oştile lui faraon ce-i urmăreau nebuneşte. Marea despărţită s-a închis cu furie la loc şi a îngropat armata lui faraon într-un mormânt de apă. În timp ce marea spumegând, pune capăt carierei lui faraon, izraeliţii eliberaţi înalţă o cântare de victorie pe ţărm (14:1-14:21).

    Încep aici diferitele experienţe trăite în timpul călătoriei prin deşert. Iehova trimite mană pentru a-i hrăni; luptă pentru ei, învingându-l pe Amalec. Moise se reuneşte cu familia, făcând o vizită lui Ietro, socrul său. La trei luni după exod, ei îşi stabilesc tabăra la Sinai. Acolo este inaugurat legământul legii, încheiat între Dumnezeu şi Israel în Egipt. Iehova, prin intermediul lui Moise, dă legea, în toate amănuntele ei, lege după care ei trebuiau să se călăuzească. Legea este rezumată în cele zece porunci. Ea trebuie să-i călăuzească în închinarea pentru care au fost eliberaţi. În pofida legii date lui Moise, izraeliţii se întorc la închinarea idolatră a viţelului.

    Dumnezeu emite o poruncă specială referitoare la construcţia tabernacolului. Izraeliţii contribuie liber la aceasta, iar meşteşugari pricepuţi, călăuziţi de Spiritul lui Iehova, duc lucrarea la îndeplinire. Acesta este înălţat, iar clasa preoţească, având în frunte pe Aaron, este instalată în serviciu, în prima zi a lunii Nissan, a celui de al doilea an după exodul lor din Egipt. Totul este aprobat de Dumnezeu, printr-un nor protector deasupra cortului şi prin slava care îl umple. Ultimele versete ale acesti cărţi, arată că atât timp cât norul rămânea deasupra cortului, izraeliţii nu călătoreau; când acesta se ridica, ei plecau mai departe. Norul din timpul zilei şi focul din timpul nopţii, erau o manifestare încurajatoare a prezenţei şi puterii lui Iehova. Marele Teocrat conducea Teocraţia Sa tipică (15:22-40:38).

    „Exodul”, este descrierea naşterii şi organizării noii naţiuni tipice a lui Dumnezeu şi a istoriei constituţionale a Teocraţiei tipice a lui Iehova. Sunt relatate evenimente care arată cum a fost cruţat şi eliberat Israel, pentru a fi „o comoară deosebită între toate popoarele, un popor de preoţi şi o naţiune sfântă”. Aceasta este adevărata esenţă a cărţii.

    Canonicitatea acestei cărţi, este stabilită în mod deplin, de faptul că mai mult de patruzeci de versete sunt citate de Cristos şi de apostolii Săi, fie cuvânt cu cuvânt, fie ca sens. Profeţiile împlinite, fie la scară mică, fie complet, demonstrează pe deplin inspiraţia cărţii „Exodul”.