Deşi îi poartă numele, această a zecea carte a Bibliei nu are nimic de a face cu Samuel, numele lui nefiind de fapt menţionat niciunde în această carte. Ea a fost scrisă de profeţii Nathan şi Gad, contemporani cu împăratul David (1Cron. 29:29). Cele douăzeci şi patru de capitole din „2Samuel”, reiau prezentarea istoriei lui Israel, de la moartea împăratului Saul şi până aproape de sfârşitul celor patruzeci de ani de domnie ai lui David. Aceasta acoperă o perioadă de aproximativ 40 de ani. Este o istorie care conţine multe războaie şi evenimente sângeroase, completată cu prezentarea dificultăţilor familiaLe, slăbiciunilor umane şi păcatelor lui David împotriva Domnului. Lucrul cel mai important este că prin aceste războaie, marginile Teocraţiei tipice au fost extinse până la limitele hotărâte de către Iehova Dumnezeu.

    După ce a plâns moartea primului împărat al Israelului şi a prietenului său iubit, Ionatan, David a cerut sfat Domnului: „să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” „Da.” „Unde să mă sui?” „La Hebron”. David a ascultat, iar „bărbaţii lui Iuda au venit şi l-au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda” (2:1-4). El însă, nu a fost acceptat de întregul Israel. Abia după un lung şi sângeros război civil între casa lui David şi casa lui Saul, „toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat în Hebron, iar împăratul David a făcut cu ei legământ la Hebron, înaintea Domnului. Şi au uns pe David împărat peste Israel”. După şapte ani şi jumătate de război civil, a fost stabilită în Israel unitatea naţională. Iebusiţii au fost rapid alungaţi din fortăreaţa Sion, din Ierusalim, iar David şi-a stabilit sediul în acest oraş, de unde a domnit peste tot Israelul, următorii 33 de ani (3:1; 5:1-7).

    Aproape imediat după încetarea războiului intern, naţiunea israelită a fost constrânsă să se implice într-un conflict internaţional. Vecinii filisteni, au venit să înfrângă noua putere unificată a Israelului; s-a văzut că puterea lor militară era o pură imaginaţie, ei fiind bătuţi şi puşi pe fugă, mai întâi în bătălia de la Baal-Peraţim, apoi în cea de la Gabaon (5:17-25). Relatarea divină întrerupe aici pentru două capitole (6 şi 7) descrierile sale de război, pentru a arăta zelul lui David pentru închinarea adevărată a lui Iehova, care a avut ca rezultat legământul pentru împărăţie încheiat cu el; cum a dus el chivotul Domnului la Ierusalim (către al şaselea an al domniei sale la Ierusalim), de la Chiriat-Iearim, unde stătuse mai mult de 70d de ani şi cum a dorit el să construiască pentru Domnul un templu în care să fie aşezat chivotul. Dar Iehova a poruncit ca acest privilegiu din urmă să fie dat lui Solomon. Capitolul opt, reia descrierea bătăliilor victorioase ale lui David. Filistenii sunt împrăştiaţi, Moabul este supus, Siria distrusă, iar Edomul ocupat de către împăratul David.

    După ce a descris bunăvoinţa lui David faţă de Mefiboşet, fiul olog al lui Ionatan, din dragoste faţă de tatăl său (9:1-13), cartea reia descrierea războaielor. Împăratul Hanun al amoniţilor, atribuie scopuri ascunse unui act de bunăvoinţă al lui David şi îi umileşte pe slujitorii lui. Prevăzând furia împăratului israelit, Hanun adună mai multe mii de soldaţi sirieni. Mercenarii îl ajută foarte puţin; armatele aliate ale amoniţilor şi ale Siriei sunt puse pe fugă. Un al doilea atac din partea Siriei duce la un deznodământ atât de dezastruos pentru ea, încât o face să ceară o pace separată cu Israelul (10:1-19). Continuarea războiului cu amoniţii deschide capitolul unsprezece, dar este brusc întreruptă de prezentarea în faţa cititorului a păcatului lui David cu Batşeba şi a morţii premeditate, în bătălie, a soţului ei, Urie. Gravitatea păcatului şi a vinii lui David, este pusă în evidenţă de o parabolă a profetului Nathan. Copilul născut din actul păcatului moare, dar după aceea, Batşeba i-l naşte lui David pe Solomon. Ultimele versete ale capitolului doisprezece, prezintă cititorului conflictul cu Amonul şi arată asaltul final şi victorios al lui David împotriva cetăţii asediate a Rabei, precum şi supunerea amoniţilor sub dominaţie israelită.

    Începând din acest punct, cu excepţia prezentării unui război cu filistenii şi cu uriaşii lor monstruoşi (21:15-22), „2Samuel” vorbeşte despre dificultăţile familiale ale lui David şi despre lupta internă din Israel. Amnon, fiul lui David, se îndrăgosteşte de sora sa Tamar, o necinsteşte şi apoi o urăşte. Fratele ei Absalom, aşteaptă vremea potrivită, după doi ani îl ucide pe Amnon şi fuge la bunicul său în Gheşur. După trei ani se întoarce la Ierusalim şi se împacă cu David (13:1-14:33).

    Problemele lui David cu Absalom însă, erau abia la început. Acest al treilea fiu al său, aspira la tronul Israelului şi nu avea scrupule în atingerea acestui scop. Întâi, prin vorbiri frumoase, „câştiga inima oamenilor lui Israel” (15:2-6), semănând discordia între fraţii izraeliţi. Încuraja capriciile şi meschinăria, semăna sămânţa suspiciunii şi a nemulţumirii şi cultiva ranchiuna. A ridicat îndoieli împotriva dreptăţii în administraţia lui David şi s-a numit reparator al nedreptăţilor. Pe scurt, l-a criticat şi l-a hulit pe David, credinciosul serv al lui Dumnezeu, îndreptând privirile multor izraeliţi spre el. După lucrarea sa subterană, ce a pregătit astfel terenul, fiul trădător a început a doua fază a răzvrătirii lui, mergând la Hebron pentru a-şi concretiza acţiunile lui complotiste. Aici, conspiraţia a dus la a treia fază, acţiunea militară. Răscoala a fost atât de violentă, încât David a fost obligat să fugă din Ierusalim. Forţele lui Absalom au ocupat cetatea (15:7-37).

    Orgoliosul uzurpator, a primit sfaturi bune de la Ahitofel: profită de victorie, urmăreşte-l pe David şi ucide-l! Dar prin Huşai, Domnul a îndepărtat aceste sfaturi şi a făcut ca Absalom să ezite şi să aştepte până va aduna o armată mai mare. De frică, Ahitofel a abandonat periculoasa tabără a lui Absalom şi s-a spânzurat. Ulterior, cauza lui Absalom a căzut şi el odată cu ea. Oştirile sale l-au urmărit pe David dincolo de Iordan şi în ţara Galaad. În pădurea Efraim, puternicele armate s-au ciocnit. Douăzeci de mii de rebeli au murit; terenul împădurit nu permitea manevre de retragere, iar izraeliţii au fost bătuţi de iudei şi au fugit fiecare la seminţia sa. În fugă, bogata podoabă capilară a lui Absalom, s-a prins în ramurile unui pin, rămânând atârnat acolo, iar în această stare neajutorată şi nedemnă, Ioab l-a ucis. Aceasta a fost o violare a poruncii explicite a împăratului David de a fi cruţată viaţa lui Absalom şi din această cauză Amasa a fost făcut căpitan al armatei în locul lui Ioab (17:1-14,22-26; 18:1-17; 19:13).

    Înainte ca a doua carte a lui Samuel să se încheie, o altă răscoală întrerupe pacea internă a Israelului. Şeba, un beniamit, un om al lui Belial, atrage Israelul după el în răzvrătire. Puternica seminţie a lui Iuda se strânge în jurul lui David şi războinicii seminţiei îl urmăresc pe Şeba şi armata sa. În timpul urmăririi, oportunistul Ioab îl ucide pe rivalul şi urmaşul său Amasa şi preia comanda. Curând, Şeba este încercuit în cetatea lui Abel, iar pentru a-şi salva pielea, locuitorii cetăţii asediate îi taie capul lui Şeba şi îl aruncă lui Ioab peste ziduri. Astfel ia sfârşit, într-un mod tragic, o altă revoltă îndreptată împotriva împăratului David (20:1-26).

    Ultimele capitole, vorbesc despre cele două pedepse ale Domnului. Ţara Israelului este greu lovită de foamete timp de trei ani consecutivi. David, mereu atent la lucrările lui Iehova, a văzut că nu este o simplă coincidenţă foametea de trei ani consecutivi şi a dat dreptate Domnului, uciderea câtorva gabaoniţi, păcat al lui Saul şi al casei sale sângeroase, fiind de fapt cauza acestei plăgi. Dreptul acestor străini în Israel, nu fusese respectat sau menţinut, iar ispăşirea s-a făcut prin uciderea a şapte descendenţi ai lui Saul. A doua plagă a fost dată de Domnul pentru un păcat al lui David. El a numărat poporul, fără a primi autoritate divină. Deoarece el a cerut ispăşire pentru păcatul lui, i s-a permis să aleagă dintre trei pedepse: trei ani de foamete pe lângă cei trecuţi deja, trei luni de fugă dinaintea duşmanilor sau trei zile de ciumă trimisă de Iehova. „Mai bine să cădem în mâinile DOMNULUI, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor!” (24:13,14). Ciuma a luat viaţa a şaptezeci de mii de oameni, înainte de a se opri în faţa porţilor Ierusalimului.

    În ciuda dureroaselor necazuri şi dificultăţi, perioada cuprinsă în a doua carte a lui Samuel, a fost o perioadă de victorii glorioase împotriva duşmanilor, închinători la demoni. A fost cucerită întreaga ţară a Canaanului, promisă izraeliţilor de Proprietarul Pământului şi al Universului, Iehova Dumnezeu. Teocraţia tipică şi-a extins în sfârşit posesiunile până a completat marginile hotărâte de Marele Teocrat, iar legământul pentru împărăţie fusese făcut cu casa lui David.