În anul 1117 î.Chr., a intervenit o schimbare majoră în organizarea naţiunii Israel. Stilul de viaţă al poporului pe care Iehova îl eliberase din sclavia egipteană cu trei sute nouăzeci şi şase de ani înainte, nu a fost niciodată dezorganizat, nici vorbă de acest lucru. Dar schimbarea din 1117 î.Chr. este infinit mai importantă decât urcuşurile şi coborâşurile anterioare. Este începutul unei noi epoci şi anume, sfârşitul epocii judecătorilor şi începutul epocii împăraţilor umani. Iehova Dumnezeu a prevăzut aceasta şi a prevestit-o (Deut. 17:14,15; 28:36); totuşi, a fost o lovitură grozavă pentru credinciosul Samuel. În această perioadă s-au întâmplat principalele evenimente ale unei cărţi a Bibliei, care poartă numele acestui profet-judecător, adică „Întâia Carte a lui Samuel”. Să retrăim aceste evenimente prin intermediul paginilor acestei relatări divine.

    Capitolul întâi, arată faptul că Samuel s-a născut ca urmare a rugăciunii unei femei. Numele lui înseamnă „auzit de Dumnezeu”, „ales de Dumnezeu”, „numit de Dumnezeu”. Stearpa Ana s-a rugat cu putere să aibă un copil, ea promiţând că întreaga viaţă a acestui copil va fi consacrată Domnului. Copilul Samuel a fost astfel, răspunsul acestei rugăciuni. Când copilul a fost înţărcat, a fost adus în Casa Domnului, la Şilo, pentru a-L sluji pe Iehova, după cum se promisese. Eli, mare preot în acea vreme, nu era prea zelos pentru Iehova. Într-adevăr, zelul întregului Israel pentru Iehova, scăzuse foarte mult. Eli şi fiii săi, se slăveau pe ei înşişi, în loc de a da slavă Domnului şi puneau mâna pe cele mai bune daruri, întocmai ca şi clerul de astăzi. Mesajele divine împotriva lui Eli şi casei lui, au culminat printr-un sever mesaj de condamnare pronunţat de Iehova prin gura tânărului Samuel (2:12-3:21). Anii trec şi împlinirea mesajului divin vine. În bătălie, izraeliţii religioşi folosesc chivotul lui Dumnezeu într-un mod superstiţios, ca talisman religios, transportându-l pe câmpul de bătaie şi scoţându-l din locul său sfânt. Ceremonia religioasă nu are succes, izraeliţii fug, treizeci de mii de oameni sunt ucişi, fiii lui Eli pier, iar chivotul legământului este capturat. Distrugerile se succed rapid, una mai gravă decât cealaltă, până la dezastrul final. Îngrozitoarea ştire loveşte cu putere urechea înfricoşată a lui Eli, provocând sfârşitul tragic al vieţii sale (4:1-18).

    Rămânerea chivotului în cetatea filistenilor este, însă, de scurtă durată. Pus în templul lui Dagon, el face ca idolul păgân să se rostogolească, făcându-se ţăndări. Locuitorii din Asdod sunt loviţi de hemoroizi, ei mută chivotul la Gat; cei din Gat au fost loviţi de aceeaşi urgie; astfel chivotul ajunge la Ecron; mulţi locuitori din Ecron mor, iar cei rămaşi sunt loviţi şi aici de hemoroizi. Ţara este invadată de acest flagel, iar după şapte luni de urgie, filistenii trimit chivotul înapoi, izraeliţilor. Şaptezeci de izraeliţi mor înainte ca el să fie depus la Chiriat-Iearim (5:1-7:1; 6:19).

    După câţiva ani, izraeliţii se întorc la Domnul. Ei urmează cererea lui Samuel de a abandona dumnezeii păgâni şi de a se întoarce la închinarea lui Iehova şi răspund chemării de a se aduna la Miţpa. Din fanatism religios, păgânii din acele locuri se opun acestui act de închinare liberă şi se strâng pentru a porni bătălia. Ca răspuns la rugăciune, Iehova îi distruge din ceruri pe filistenii opresori, iar Israelul ia parte la lupta victorioasă, lovindu-i pe inamicii confuzi şi terorizaţi, pedeapsa fiind îngrozitoare. Duşmanul este înfrânt, încearcă să fugă, însă imediat are loc o campanie de eliberare a cetăţilor israelite. Soarta Israelului se schimbă în bine, iar judecătorul Samuel serveşte cu zel şi fără odihnă pentru a-i ţine pe toţi în cunoştinţa aranjamentului teocratic (7:2-17).

    Anii trec şi iată-ne ajunşi în anul 1117 î.Chr., în curgerea timpului. Toţi bătrânii lui Israel se reunesc la Rama, în faţa bătrânului Samuel. Evenimente dramatice sunt pe punctul de a izbucni. Bătrânii sunt nemulţumiţi că fiii lui Samuel, ridicaţi la rangul de judecători, pervertesc judecata şi vând „dreptatea”, acceptând daruri (Deuteronomul 16:18-20). Samuel este bătrân, iar fiii săi nu erau nişte succesori potriviţi. Bătrânii cer: „pune un împărat peste noi, să ne judece, cum au toate neamurile”. Ceea ce cer ei, este cu adevărat o schimbare radicală! Ei preferă monarhia în locul Teocraţiei! Întristat, Samuel acţionează numai după instrucţiunile lui Iehova: „ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei”. Avertismentul inspirat al lui Samuel, descrie pierderea libertăţii pentru izraeliţi, înregimentarea şi supunerea lor la taxe înrobitoare şi chinuri amare şi în cele din urmă se vor plânge Domnului din cauza împăratului. Dar, acest lucru nu-i întoarce pe izraeliţi de la hotărârea lor de a se conforma unei guvernări naţionale, după modelul naţiunilor păgâne învecinate (8:1-22). Capitolele nouă şi zece, descoperă întâlnirea lui Samuel cu Saul, când îl unge ca împărat şi prezentarea împăratului în faţa poporului.

    „Ţi-am dat un împărat în mânia Mea şi ţi-l iau în urgia Mea!” (Osea 13:11). Aceste cuvinte ale lui Iehova, rezumă cariera lui Saul ca împărat. Mânia lui Iehova se manifestă atunci când pedeapsa, anunţată de Samuel izraeliţilor care-şi aleseseră un împărat, este confirmată divin, din cer, cu miraculoase tunete şi ploi pe toată perioada recoltării grânelor (12:16-19). Saul câştigă multe bătălii, dar acţionează întotdeauna din mândrie, cu trufie, făcând alegeri nepotrivite şi violând instrucţiunile teocratice. Poziţia sa înaltă, îi corupe spiritul şi după numai doi ani de guvernare, trufia sa face ca el şi urmaşii săi, să piardă dreptul de a domni. Terorizat de gândul unui asalt necruţător al filistenilor şi nerăbdător să mai aştepte sosirea levitului Samuel pentru a aduce jertfa, beniamitul Saul, uzurpă însărcinarea levitică de preot, aducând o ardere de tot. Judecata divină îl ajunge: „tu ai lucrat ca un nebun (...) domnia ta nu va dăinui” (13:1-14).

    Îndepărtat în urgie! Motivele acestei condamnări se înmulţesc mereu în următorii treizeci şi opt de ani de domnie ai lui Saul (Fapte 13:21). Odată, el a cruţat pe regele amalecit Agag, oile şi vitele amaleciţilor, contrar instrucţiunilor teocratice. Încercarea sa de a face ca vina să cadă asupra poporului, dă greş; nu există nici o scuză pentru împăratul neascultător! „Ascultarea face mai mult decât jertfele”, spune judecata şi încă o dată se declară că Saul este îndepărtat de pe tronul împărătesc (15:1-35). Apoi, David este uns împărat, iar Duhul lui Dumnezeu îl abandonează pe Saul, moment în care decăderea primului împărat merge din rău în mai rău. Demonii pun stăpânire pe mintea sa şi pe corpul său. Uciderea lui Goliat de către David şi numeroasele sale victorii asupra filistenilor, îl irită şi mai mult pe invidiosul Saul. De mai multe ori ura se transformă în furie, astfel încât încearcă să-l ucidă pe David. Odată, distruge o întreagă cetate de preoţi, pentru că au dat ajutor tânărului păstor, constrâns acum să trăiască asemenea unui nelegiuit în Israel (21:1-6; 22:18,19). La sfârşit, Saul ajunge pe mâna spiritelor demonice, pe ale căror instrumente umane le distrusese cu un timp în urmă. Samuel murise deja (25:1), iar la En-Dor, religiosul Saul a încercat să vorbească cu profetul mort, un demon personificându-l pe Samuel. Tristul şi speriatul Saul, nu a avut nici o mângâiere din această acţiune, ci a căzut îngrozit la pământ. El a murit, sinucigându-se în bătălia de pe Muntele Ghilboa (28:3-25; 31:1-6).

    David, este tocmai opusul lui Saul. Zelul şi curajul său pentru Teocraţie l-au făcut să găsească mulţi prieteni şi susţinători, inclusiv pe Ionatan, fiul lui Saul (18:1; 20:16,17,42; 23:18; 22:1,2). El a avut multe ocazii de a-l ucide pe Saul, care îl persecuta, dar a refuzat întotdeauna să ridice mâna împotriva unsului Domnului. Răzbunarea aparţine lui Iehova, după acest principiu ghidându-se David (24:1-15; 26:5-11). Către sfârşitul domniei lui Saul, David se refugiază pentru şaisprezece luni în teritoriul filistean şi aceasta pentru a evita o bătălie decisivă cu împăratul demonizat (27:1-7). El rămâne în exil până la moartea lui Saul, continuând să lupte împotriva duşmanilor lui Iehova şi ai poporului său (30:1-31).

    În manuscrisele ebraice originale, întâia şi a doua carte a lui Samuel, constituiau o singură carte sau volum. Actuala împărţire a fost făcută pentru prima dată în Septuaginta, iar cărţile s-au numit „Întâia Carte a Împăraţilor” şi „A Doua Carte a Împăraţilor”. „Vulgata” şi apoi versiunea catolică Douay de azi, au adoptat aceste nume. Versiunea Regele Iacob le recunoaşte indirect, dându-le titluri alternative. Cartea originală este redactată de către Samuel, Nathan şi Gad împreună, cei doi din urmă fiind contemporani cu împăratul David. „Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel, văzătorul şi în cartea proorocului Nathan şi în cartea proorocului Gad”. Se reţine, în general, faptul că primele douăzeci şi patru de capitole din „1Samuel”, au fost scrise de Samuel însuşi; restul din „1Samuel” şi întreaga carte „2Samuel”, sunt atribuite penei lui Natan şi a lui Gad (1Samuel 10:25; 25:1; 1Cronici 29:29). Desfăşurarea evenimentelor prezente în prima carte a lui Samuel, începe cu puţin înainte de naşterea sa şi continuă până la sfârşitul domniei primului împărat al Israelului. Samuel a murit cu aproximativ cinci ani înaintea lui Saul, la vârsta de aproape 110 ani. De aceea, prima carte a lui Samuel cuprinde o perioadă de peste 115 ani.