Omul condamnat şi soţia lui şi-au început existenţa în afara locuinţei lor de până acum din Paradis. Lumea liberă, pe care o cunoscuseră, dispăruse. Ei trăiau într-o lume coruptă. Şarpelui celui vechi, Diavolului, i-a fost permis de către Dumnezeu să rămână la putere. Prin urmare, el încă era conducătorul nevăzut al lor, dar unul nedrept. Ei erau în ghearele lui, în robie, de partea lui în marea controversă pe care o ridicase împotriva lui Iehova Dumnezeu. Ei nu mai erau copiii liberi ai lui Dumnezeu, ci erau servii celui al cărui cuvânt îl preferaseră în locul cuvântului adevărat al lui Dumnezeu. Ei sfidaseră legea Sa, care este o lege a libertăţii de a face bine, şi erau, de aici înainte, sclavii legii păcatului şi a morţii. Ei nu mai erau liberi de slăbiciunea omenească, de pasiune şi de egoism. Nemaiavând acces la fructele susţinătoare de viaţă din grădina Edenului, ei au început să degenereze de la perfecţiunea corpului şi a minţii. Întrucât au acceptat religia din gura acelui Şarpe vechi, Iehova Dumnezeu le-a permis să aibă libertatea religiei, dar nu le-a mai dat nici un adevăr. Pentru ce le-ar fi dat, când în Eden ei puseseră la îndoială şi dispreţuiseră cuvântul divin al adevărului? Pământul nu le mai era supus în vreo parte, ci ei erau supuşi stărilor pământeşti. Aratul şi cultivarea solului nu erau o parte a mandatului de „a-l supune”, ci pentru a acoperi lipsurile şi a lupta pentru existenţă.

Nici copiii nu vor fi născuţi perfecţi, ci într-o stare muribundă, şi vor fi păcătoşi din cauza greşelii părinţilor lor. Legea firii nu putea fi înlăturată, lege care este expusă la Romani 5:12: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toţi au păcătuit”.

„Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Cain. Şi a spus: Am căpătat un om cu ajutorul lui Iehova.” (Geneza 4:1, A.R.V.)

După Cain, milioane de copii au fost născuţi, toţi păcătoşi, toţi bolnavi, mulţi schilozi, mulţi debili mintal, mulţi orbi şi mulţi născuţi morţi. Poate Dumnezeul Cel Drept să fie făcut răspunzător pe drept pentru naşterea acestor copilaşi? Este religia adevărată şi dă onoare lui Dumnezeu, când susţine că, în momentul ieşirii lor din pântece, Dumnezeu a implantat un suflet nemuritor în corpurile acestor copilaşi pentru a-i face vii? Numai Diavolul, autorul religiei, ar putea să inventeze astfel de acuze false, pentru a umple de ocară numele lui Iehova şi să creeze amărăciune în inimile umane împotriva Dumnezeului perfecţiunii şi vieţii.

Nici unul dintre aceşti copii nu a fost născut în conformitate cu mandatul divin emis în Eden şi, de aceea, nici unul dintre aceştia nu a fost născut în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu le-a permis să se nască, nu-L face responsabil pentru popularea acestui pământ cu bolnavi, debili mintal, degeneraţi, imorali şi muribunzi. Toţi aceştia s-au născut după voinţa sau pasiunea părinţilor lor păcătoşi, iar responsabilitatea pentru întreaga situaţie aparţine acelui dumnezeu imitator, Satan Diavolul, care încearcă să arunce blamă asupra lui Iehova Dumnezeu.

Diavolul a făcut-o pe Eva să creadă că ea era „femeia” amintită în profeţia lui Iehova de la Geneza 3:15 şi că, prin urmare, ea ar fi favorizată de Iehova cu naşterea fiului sau „seminţei”, care trebuie să calce pe capul şarpelui. De fapt, Diavolul însuşi veghea împotriva acelei posibilităţi. Sub această iluzie, era posibil ca Eva să creadă că fiul ei întâi născut era un dar de la Iehova şi că acest fiu era „sămânţa” promisă. Cu această idee în minte, ea a pretins că Iehova i-a ajutat la naşterea băiatului şi i-a pus numele „Cain”, ceea ce înseamnă „dobândit; căpătat”. „A mai născut şi pe fratele său, Abel”. (Geneza 4:2, A.R.V.)

În conformitate cu speranţele ei, Eva i-a spus lui Cain despre promisiunea profetică făcută în Eden, cu privire la „sămânţa” femeii şi la misiunea divină a acelei „seminţe”. Cain a crescut crezându-se a fi un „om al sorţii”. Conducătorul nevăzut, Satan Diavolul, a avut grijă să formeze un astfel de gând în mintea lui Cain, iar mama sa, luându-şi răspunderea să facă o interpretare privată a profeţiei divine, va fi cea potrivită pentru a concepe acest gând în mintea fiului ei. Cain se închipuia zdrobind şarpele, câştigând prin acest fapt îndatorarea lui Abel şi a tuturor celorlalţi fraţi şi surori ale sale, precum şi a părinţilor săi, devenind astfel figura conducătoare pe pământ, capabil să exercite stăpânire mondială. Aceasta era o ambiţie politică egoistă a lui Cain. Deoarece Iehova Dumnezeu prezisese „sămânţa” şi misiunea ei, Cain, în ambiţia lui, căuta cooperarea şi sprijinul Său. El a început să aducă daruri de ardere de tot lui Dumnezeu, întocmai cum conducătorii religioşi fac rugăciuni în legătură cu funcţiile politice în camerele legislative de astăzi. Cain urma falsa interpretare religioasă a Diavolului cu privire la „sămânţă” şi de aceea forma sa de închinare era religioasă şi neprimită de Dumnezeu.

„Abel era păstor, iar Cain era plugar. După un timp, Cain I-a adus lui Iehova o ofrandă din roadele pământului. Abel a adus şi el din întâii născuţi ai turmei lui şi din grăsimea lor. Iehova a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui n-a privit cu plăcere”. (Geneza 4:2-5, A.R.V.)

Și Abel ştia despre promisiunea cu privire la sămânţa femeii. El avea credinţă în ridicarea seminţei, dar nu-şi asuma în mod ambiţios a fi el sămânţa. El se mărturisea a fi un păcătos înaintea lui Dumnezeu. El a văzut necesitatea unei astfel de acoperiri pentru sine însuşi şi a priceput că aceasta trebuie să aibă loc prin vărsarea sângelui sau jertfirea vieţii unui animal. În ilustraţia acesteia, Abel a oferit un miel junghiat, unul dintre întâii născuţi ai turmei sale. Prin aceasta, el îşi mărturisea credinţa şi era un martor cu privire la adevărata cale de apropiere de Iehova Dumnezeu. Închinarea lui la Dumnezeu nu era din motive egoiste, ci drept recunoştinţă pentru promisiunea „seminţei” eliberării. Închinarea lui la Dumnezeu nu era religioasă, ci era din credinţă şi adorare, în conformitate cu adevărul. De aceea, Dumnezeu a primit-o.

Cain a văzut dovada aprobării lui Abel de Dumnezeu şi l-a privit ca pe un obstacol în calea lui de a deveni sămânţa promisă. Fără să se căiască şi fără să imite modul corect şi acceptat de închinare la Dumnezeu, Cain l-a prins pe Abel singur la câmp, unde dovada crimei nu putea fi descoperită, şi atunci l-a lovit pe fratele său credincios. „Nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi l-a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte.” (1 Ioan 3:12) În acest mod, primul martor uman al lui Iehova de pe pământ fusese înlăturat din cale, pentru a furniza libertatea religiei, fără să existe cineva care să o critice sau să o demaşte.

Nici chiar prin crimă nu putea fi suprimat martorul pentru adevărul lui Dumnezeu. Martiriul martorului credincios al lui Iehova stătea ca o mărturie a integrităţii faţă de Dumnezeu şi pentru o justificare a numelui Său. „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a primit el mărturia că era drept, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort”. (Evrei 11:4, A.R.V.) Nu doar că simpla pată de sânge mărturiseşte crima datorată religiei, ci ea strigă la Dumnezeu pentru răzbunarea Sa împotriva criminalilor religioşi; şi acest strigăt al sângelui vărsat, de la Abel încoace, nu va rămâne neauzit de Iehova.

După demascarea criminalului religios şi a crimei lui, Iehova nu l-a omorât pe Cain, nici nu a numit pe cineva din familia lui Adam ca să acţioneze ca un răzbunător al sângelui şi să servească lui Dumnezeu ca executor. Nimeni nu era demn să reprezinte pe Dumnezeu în această calitate. Răzbunarea este a lui Dumnezeu şi El a rezervat pentru Sine executarea ei asupra ucigaşului martorului Său. Deşi i-a permis lui Cain să rămână în viaţă şi să crească urmaşi, Dumnezeu avea un alt mod de a nimici generaţia lui Cain şi a-i şterge din existentă pe urmaşii săi, la sfârşitul acelei lumi vechi nelegiuite.

„Adam s-a împreunat iarăşi cu soţia lui; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; căci, a spus ea, Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”. (Geneza 4:25) Abel era începutul a ceea ce Evrei 12:1 numeşte „un nor aşa de mare de martori”, dar nu există nici o înregistrare care să arate că Set ar fi ieşit în evidenţă ca un om al credinţei şi un martor al lui Iehova.

De abia la trei sute optzeci şi şapte de ani după naşterea lui Enos, s-a născut un om care a primit aprobarea lui Dumnezeu, întrucât arăta o credinţă plăcută înaintea lui Dumnezeu şi I se închina în adevăr. „La vârsta de o sută şaizeci şi doi de ani, lui Iared i s-a născut Enoh. La vârsta de şaizeci şi cinci de ani, lui Enoh i s-a născut Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; i s-au născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”. - Geneza 5:18, 21-24.

Numele „Enoh” înseamnă „instruit; consacrat”. Calea sa dovedeşte că era pe deplin consacrat lui Dumnezeu prin credinţa lui în Iehova. Umblarea lui cu Dumnezeu însemna că avea o relaţie cu Dumnezeu prin adevărul pe care Dumnezeu i-l descoperise şi prin aceea că mergea pe calea dreptăţii, în armonie cu acest adevăr. El nu era din acea lume veche, nelegiuită, ci privea înainte prin credinţă spre o lume nouă, în care „sămânţa femeii” lui Dumnezeu va stăpâni pământul, după ce-l va fi judecat pe Şarpele cel vechi şi pe sămânţa lui şi după ce va fi zdrobit capul Şarpelui.

În linia descendenţei, Enoh era al şaptelea de la Adam. Iehova l-a făcut pe credinciosul Enoh martorul şi profetul Său, pentru a prezice acea zi de judecată la sfârşitul domniei neîntrerupte a Diavolului. Este scris: „Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a spus: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi”. Profeţia lui Enoh dovedeşte că lumea în care trăia el era nelegiuită, în ciuda faptului că oamenii chemau numele lui Iehova. Această profeţie a făcut ca viaţa lui Enoh să fie pusă în pericol de elementele violente ale „seminţei” Şarpelui. - Iuda 14, 15.

Înregistrarea despre martorii lui Iehova, de la Evrei, capitolul unsprezece, sună: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturie că este plăcut lui Dumnezeu. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută”. - Versetele 5, 6.

Enoh a primit o bună mărturie de la Dumnezeu pentru credinţa şi loialitatea sa. El a ţinut ferm la integritate sub probă, a onorat şi a susţinut numele lui Iehova în mijlocul lumii nelegiuite şi în faţa vrăjmăşiei seminţei Şarpelui. Când Iehova a hotărât că Enoh îşi terminase lucrarea de mărturie, Dumnezeu i-a dat o ultimă viziune despre lumea nouă viitoare, în care moartea va fi ştearsă din existenţă de puterea lui Dumnezeu prin Sămânţa „femeii” Sale.

Astfel l-a mutat Dumnezeu pe Enoh, adică Dumnezeu a lăsat ca viaţa lui Enoh să se stingă paşnic. El nu a simţit durerile morţii, nu a văzut sau nu şi-a dat seama că murea.

Astfel, Enoh „a murit în credinţă” şi duşmanii săi nu au fost în stare să-i găsească corpul niciodată pentru a-l folosi în vreun scop. Enoh a murit în timp ce atenţia îi era concentrată pe viziunea lumii noi. Când Dumnezeu îl va aduce în realitate la viaţă din nou, la porţile lumii noi, acea viziune va fi primul gând al minţii sale, iar ochii lui vor privi înainte pentru a vedea realizarea acestei viziuni pe pământ.