TRANSMITEREA ÎNREGISTRĂRII ADEVĂRATE

„Iehova i-a zis lui Moise: Scrie aceasta ca un memorial într-o carte”. Aceasta se întâmpla în anul 1513 î.C. Aceasta este prima poruncă divină de a scrie şi arată scopul lui Iehova de a avea înregistrate chestiunile importante. Memorialul lor nu trebuia să fie încredinţat transmiterii orale predispusă corupţiei, prin memoria umană supusă greşelii. Produsul finit al acestui scop divin este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Cele şaizeci şi şase de cărţi ale ei au o origine comună, fiind inspirate de Dumnezeu; totuşi, ele au fost scrise de mai mult de treizeci şi cinci de oameni, într-o perioadă de mai bine de şaisprezece secole. Moise a început scrierea lor nu mai târziu de anul 1513 î.C., iar apostolul Ioan a încheiat ultima carte în jurul anului 98 A.D. Aceste date istorice ridică două întrebări. De vreme ce Moise a scris în prima carte a Bibliei, Geneza, despre lucrări de creare şi evenimente istorice care s-au întâmplat cu mii de ani înainte de viaţa sa, cum a obţinut el o informaţie demnă de încredere? Şi din moment ce au trecut aproape nouăsprezece secole de când a fost scrisă ultima carte a Bibliei, cum cunoaştem că toate acestea au ajuns la noi într-o formă corectă şi demnă de încredere?

Iehova ar fi putut descoperi informaţia din Geneza lui Moise. Spiritul Său a lucrat la scrierea Bibliei, aşa cum scriitorii însăşi sunt gata să recunoască. David a spus: „Spiritul DOMNULUI vorbeşte prin mine”. Luca a declarat: „El a vorbit prin gura profeţilor Săi sfinţi din vechime”. Petru a adăugat la mărturie: „Nici o profeţie din Scriptură nu provine dintr-o interpretare personală. Căci profeţia n-a fost adusă niciodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, aşa cum au fost purtaţi de spiritul sfânt”. Pavel n-a lăsat loc nici unei îndoieli sau excepţii, atunci când a spus în mod clar: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” (2Sam. 23:2; Luca 1:70; Fap. 1:16; 2Tim. 3:16,17; 1Pet. 1:10,11; 2Pet. 1:20,21, NW).

Descoperirile arheologice moderne din ţările biblice arată că arta scrierii exista înaintea potopului şi ne conduc la concluzia că Moise a alcătuit Geneza din înregistrări scrise mai vechi. La Ur în Caldeea, Sir Leonard Woolley a găsit sigilii aparţinând oamenilor care au trăit înaintea potopului, ce includeau adesea numele proprietarului în scrierea cuneiformă a acelui timp. Au fost găsite mii de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă care au existat în timpul lui Noe. Declaraţiile făcute de Ashurbanipal (numit în Biblie Osnappar) indică scrierea înainte de potop. El a spus: „Am avut bucuria să citesc inscripţii pe piatră din timpul dinaintea potopului”. Întorcându-ne la începutul omenirii şi arătând că Adam a scris sau a posedat înregistrări scrise, noi avem declaraţia din Geneza 5:1: „aceasta este cartea generaţiilor lui Adam”.

Această expresie „generaţiile lui” şi utilizarea ei este foarte importantă. Ea apare prima dată la Geneza 2:4: „Acestea sunt generaţiile cerurilor şi pământului”. Dar este evident că cerurile şi pământul nu produc sau dau naştere la odrasle, iar aceasta arată că este incorect să traducem cu „generaţii” cuvântul original ebraic toledóth. Acesta trebuie să fie tradus „istorie” sau „origini istorice”. Traducerea lui Darby redă cuvântul „istorii” la Geneza 2:4, dar nu şi în apariţii ulterioare. La Geneza 2:4 traducerea lui Moffatt foloseşte cuvântul „istorie” şi An American Translation foloseşte „origini”; dar nici una din ele nu urmează regula în mod consecvent. După Geneza 2:4 şi 5:1, această expresie „generaţii” apare de nouă ori şi în fiecare caz este urmată de un nume propriu sau o desemnare a unor anumiţi individuali, anume, Noe, fiii lui Noe, Sem, Terah, Ismael, Isac, Esau (de două ori) şi Iacob – Gen. 6:9; 10:1; 11:10,27; 25:12,19; 36:1,9; 37:2.

O altă concepţie greşită despre această expresie, pe care o au majoritatea învăţaţilor în Biblie este că ea face o introducere la ceea ce urmează, pe când de fapt ea trage concluzia la ceea ce o precede. De aceea, An American Translation greşeşte atunci când inserează cuvântul „următor” în traducerea ei din Geneza 2:4: „Următoarele sunt originile cerurilor şi pământului”. Aceasta este evident o greşeală, deoarece istoria originilor a precedat acest verset. Moffatt a recunoscut acest lucru, aşa că el a scos versetul din Geneza 2:4 de la locul lui şi l-a pus înainte de Geneza 1:1. Dar aceasta este o violare inutilă a stilului scrierii din acel timp. În zilele lui Moise şi în secolele dinaintea lui, stilul literar era ca un document istoric să fie încheiat cu cuvintele „acestea sunt generaţiile” sau mai bine tradus „aceasta este istoria” lui cutare sau cutare, iar în felul acesta indica cine era scriitorul sau proprietarul documentului. Într-o carte modernă această informaţie apare la început, pe prima pagină; în zilele lui Moise şi înainte de el, aceasta era pusă la sfârşit. Arheologia modernă a stabilit cu fermitate aceste fapte.

Moise însuşi a folosit acest stil de concluzie pentru anumite secţiuni din propriile sale scrieri. Ultimul verset din Levitic spune: „Acestea sunt poruncile pe care DOMNUL le-a poruncit lui Moise pentru copiii lui Israel, pe Muntele Sinai”. El a încheiat evident instrucţiunile date la muntele Sinai şi n-a introdus relatarea călătoriilor din cartea Numeri, care urma. El a încheiat cartea Numeri cu cuvintele: „Acestea sunt poruncile şi legile pe care le-a dat DOMNUL prin mâna lui Moise copiilor lui Israel, în câmpiile Moabului, lângă Iordan, aproape de Ierihon”. Aceste cuvinte n-au introdus cartea Deuteronom, care urma. De aceea, în ambele versete de mai sus, An American Translation redă: „Acestea AU FOST poruncile”.

Din toate cele spuse mai înainte, este clar că Moise a compilat materialul pentru Geneza, până la capitolul 37 versetul 2, din unsprezece documente scrise mai înainte. Fără îndoială că Adam l-a scris pe primul despre creaţie, el este identificat ca scriitorul celui de-al doilea, iar scriitorul sau proprietarul celor rămase este identificat, în fiecare caz, prin concluzie. Inserând aceste concluzii sau note, aşa cum sunt ele numite, Moise a păstrat stilul scrierii acelui timp şi a arătat sursele sale scrise, stabilind ca autentică compilaţia sa din Geneza. De la Geneza 37:3 înainte, nu mai apare expresia „acestea sunt generaţiile”, indicând faptul că Moise însuşi a compus restul Genezei şi Pentateucului (primele cinci cărţi ale Bibliei). Pentru acest scop, el a putut aduna informaţie despre evenimentele dinaintea vieţii sale prin tatăl său Amram de la fratele lui Iosif, Levi.

După moartea lui Moise, alţi evrei credincioşi au scris sub inspiraţie, până când a fost scrisă de Maleahi, în jurul anului 442 î.C., ultima dintre cele 39 de cărţi ale Scripturilor Ebraice, la mai mult de o mie de ani mai târziu. S-au scurs aproape cinci secole fără să fie scrisă, în continuare, Biblia. Cristos a venit, a propovăduit, a murit şi a urcat la cer, pentru ca mai târziu să toarne spiritul sfânt peste urmaşii Săi. Spiritul a acţionat încă o dată asupra evreilor credincioşi pentru a scrie. Matei şi-a scris istoria despre Isus Cristos, probabil între anii 41 şi 50 (A.D.). Alţi scriitori evrei au adăugat cărţile şi epistolele lor, până când apostolul Ioan a scris ultima din cele 27 de cărţi ale Scripturilor Greceşti Creştine, în jurul anului 98 A.D. – Ioan 14:26; Rom. 3:1,2.

Astăzi nu se cunoaşte a exista nici una din scrierile originale ale Bibliei, dar mesajul lor a fost păstrat prin facerea multor copii. Evreii păstrau manuscrisele Scripturii împreună cu chivotul legământului, la locul lor central de închinare (Deut. 31:26; 2Regi 22:8). Atunci când a fost distrus primul templu de către babilonieni, în anul 607 î.C., manuscrisele Bibliei au fost păstrate; Daniel le-a studiat în timp ce se găsea în captivitate (Dan. 9:2). După întoarcerea din captivitate, Ezra este găsit citind poporului Legea, ceea ce demonstrează păstrarea manuscriselor Bibliei în timpul acelei perioade periculoase (Neem. 8:1-3). Se crede că Ezra a compilat şi a pus în forma finală canonul Scripturilor Ebraice, cu excepţia cărţilor lui Neemia şi Maleahi. Apoi a urmat o perioadă de activitate intensă în executarea multor copii manuscrise ale Scripturilor Ebraice, căci nu toţi iudeii s-au întors la Ierusalim după eliberarea din captivitate. Mulţi au rămas acolo unde se găseau şi şi-au înfiinţat acolo sinagogi pentru închinare, iar aceste sinagogi răspândite peste tot, trebuiau să fie aprovizionate cu copii ale Scripturilor. Astăzi există aproape 1.700 de manuscrise vechi ale Scripturilor Ebraice.

Scribii evrei profesionişti au dat cea mai ireproşabilă atenţie copierii acestor manuscrise. Ei n-au calculat numai cuvintele, ci şi literele. Scrierea unui singur cuvânt din memorie era considerat un mare păcat. Înainte şi în timpul lui Cristos, aceşti copişti evrei erau numiţi scribi sau soferími şi în timp ce evitau greşelile, ei îşi luau libertatea de a face schimbări ale textului, ca de pildă înlocuirea de multe ori a cuvântului „Iehova” cu „Dumnezeu” sau „Domn”. Dar după ei au venit învăţaţi iudei instruiţi, numiţi „masoreţi”, iar ei au exercitat o mare grijă şi fidelitate în copierea manuscriselor, nefăcând absolut nici o schimbare, ci au compilat observaţiile care atrăgeau atenţia la schimbările făcute de soferimi. Ei au produs ceea ce este cunoscut astăzi ca textul masoretic, pe care se bazează copiile şi traducerile noastre prezente ale Scripturilor Ebraice. Cea mai veche copie datată a textului masoretic este Codex Babilonicus Petropolitanus din anul 916 A.D.

O descoperire recentă a unui manuscris al Bibliei a confirmat în mod izbitor acurateţea textului masoretic. În anul 1947 a fost descoperit faimosul Sul de la Marea Moartă al lui Isaia şi se crede că el a fost scris în secolul al II-lea î.C. sau cu mai mult de o mie de ani înainte de cea mai veche copie datată a textului masoretic. Cu toate acestea, savanţii au fost uimiţi să descopere că, fără câteva diferenţe minore de exprimare acceptate, acest sul al lui Isaia este identic cu textul masoretic acceptat. O mie de ani de copiere fără nici o schimbare însemnată! Remarcabilă mărturie despre păstrarea Bibliei!
Ca şi în cazul manuscriselor Scripturilor Ebraice, a fost necesar să se facă numeroase copii ale scrierilor Scripturilor Greceşti originale, mai întâi pentru a răspândi mesajul repede şi la distanţă şi mai târziu pentru a-l păstra împotriva uzării şi ravagiilor timpului. Astăzi există vreo 4.000 de copii manuscrise ale Scripturilor Greceşti în limba originală (plus 8.000 în limba latină şi 1.000 în alte limbi).

Aşa cum descoperirea sulului foarte vechi al lui Isaia a confirmat încrederea în textul masoretic al Scripturilor Ebraice, tot aşa, recentele descoperiri de manuscrise pe papirus ale Scripturilor Greceşti, scrise în secolul al II-lea şi al III-lea, stabilesc, peste orice îndoială, acurateţea acestei părţi a Bibliei. Observaţi concluzia remarcabilului învăţat englez, Sir Frederic Kenyon: „Intervalul dintre data compoziţiei originale şi data celei mai vechi dovezi existente devine atât de mic, încât este de fapt neglijabil, iar ultima bază a oricărei îndoieli că Scripturile au ajuns până la noi în forma reală, aşa cum au fost scrise, este acum îndepărtată” – Biblia şi arheologia, paginile 288,289.

Există unii care au încercat să păstreze, ca o parte a Bibliei inspirate, anumite cărţi cunoscute ca „Apocrife”. Cum ştim noi că aceste cărţi nu aparţin Bibliei? Pentru că în primele patru secole ale erei creştine nici una dintre ele nu se găsea în cataloagele cărţilor inspirate acceptate de adunările creştine. Pentru că nici una dintre ele n-a fost citată vreodată de Cristos sau de urmaşii Săi. Şi pentru că nici una dintre ele n-a fost inclusă de iudei în traducerea lor Septuaginta Grecească, aşa cum a apărut ea pentru prima dată. Cărţile apocrife şi-au făcut apariţia în Septuaginta doar în copiile de mai târziu. Cărţile canonice inspirate ale Scripturilor Ebraice au fost expuse deschis pentru informare pe rafturile bibliotecii scribilor iudei, dar celelalte cărţi neinspirate de Dumnezeu au fost ascunse de public şi au ajuns să fie numite „Apocrife”, care înseamnă „ascuns”.
Menţiunea despre Septuaginta aduce în discuţie traducerea Bibliei. Traducerea Bibliei a fost necesară pentru a păstra mesajul Bibliei. După întoarcerea din captivitatea babiloniană, atunci când scribii citeau din Scripturile Ebraice, ei trebuiau să parafrazeze înţelesul în aramaică (Neem. 8:8). Ebraica devenise o limbă moartă. Curând, greaca koiné sau comună a devenit o limbă internaţională. Traducerea Septuaginta a fost făcută pentru iudeii vorbitori de limba greacă din Egipt. Aceasta a început în jurul anului 280 î.C. şi în cele din urmă conţinea toate Scripturile Ebraice în limba greacă. După moartea lui Isus, când trebuia făcută mai multă activitate de scriere a Scripturii, spiritul lui Iehova a făcut ca aceasta să fie înregistrată în limba cea mai înţeleasă în acel timp, greaca koiné. El n-a venerat şi n-a socotit sfântă limba ebraică moartă, aşa cum face astăzi Biserica Romano-Catolică cu limba latină moartă. Iehova a păstrat Biblia pentru a fi citită şi înţeleasă de toţi, nu numai de o ierarhie religioasă.

Nu numai că traducerea Bibliei este necesară pentru a o păstra într-o limbă vie, ci acest lucru este vital pentru a o face disponibilă în atâtea limbi cât este posibil, pentru a facilita citirea şi propovăduirea ei în toate naţiunile (Mat. 28:19,20; Fap. 1:8). Încă de timpuriu, în ceea ce priveşte existenţa lor, Scripturile Greceşti au fost traduse în latină şi alte limbi. Remarcabilă a fost Latina Vulgata produsă de Jerome (Girolamo) între anii 382-404. Această versiune conţinea întreaga Biblie tradusă în latină din limbile originale, ebraică şi greacă. Ea a devenit baza cercetării biblice timp de o mie de ani. Astăzi traducerea Bibliei a înaintat cu rapiditate, până acolo că există versiuni ale Bibliei, întregi sau parţiale, în mai mult de 1.125 de limbi.

Cu toate acestea, această lucrare de traducere a Bibliei, pentru a o păstra în limbi vii şi pentru a o face înţeleasă oamenilor obişnuiţi din multe naţiuni, n-a progresat fără opoziţie. Istoria accentuează că adversarul principal a fost Ierarhia Romano-Catolică, în ciuda pretenţiilor ei că este păstrătoarea Bibliei. Ea intenţiona să o păstreze numai într-o limbă moartă, pentru ca oamenii de rând să nu o poată înţelege. După producerea Latinei Vulgata, Ierarhia Romano-Catolică a ajuns la o putere imensă. Ei nu-i plăcea ca oamenii să fie capabili să citească Biblia în propria lor limbă şi s-a bucurat atunci când latina a încetat să fie înţeleasă de oameni în general. În secolul al unsprezecelea, Papa Grigore al VII-lea a mulţumit lui Dumnezeu pentru această împrejurare. Dar el n-a putut ţine Biblia în linţoliul întunecat al unei limbi moarte. Primul care a completat Biblia în limba engleză a fost John Wycliffe şi asociaţii săi, către sfârşitul secolului al XIV-lea. Pe măsură ce Ierarhia fierbea şi persecuta, au urmat alte traduceri. Înregistrările cu privire la ierarhie, despre modul cum vâna ea pe posesorii Bibliei în limba comună, ca şi cum aceştia erau fiare sălbatice, îi ardea pe rug împreună cu Bibliile lor atârnate de gât, alcătuiesc câteva din cele mai sângeroase pagini ale istoriei.

Prin secolul al XV-lea şi mai cu seamă secolul al XVI-lea, Ierarhia şi-a slobozit furia împotriva tipăririi Bibliei în limbajul obişnuit, dar în final a devenit vizibil că pierduse lupta. Nemaiputând să oprească acest lucru, s-a gândit să-l contracareze. Ea a făcut aceasta scoţând cu întârziere o traducere proprie în limba engleză, cunoscută ca Versiunea Douay. Ea a publicat parţial Scripturile Greceşti în anul 1582, iar Scripturile Ebraice nu le-a publicat până în anul 1610. Această versiune a fost una dificilă, cu o traducere stângace, ce folosea multe cuvinte neclare; Enciclopedia Catolică spune că s-a procedat aşa, pentru ca atunci când „un cititor de rând găsea cuvântul neclar, să se oprească şi să pună întrebări despre însemnătatea lui”. Desigur, bunul catolic punea întrebări preotului, care putea să dea textului întorsătura dorită.

Probabil cel mai valoros manuscris al Bibliei este Vatican 1209. Acesta a fost scris în secolul al IV-lea. Nici acest manuscris, nici alte manuscrise vechi, într-adevăr valoroase, n-au fost găsite pe teritoriile aflate sub dominaţia Ierarhiei. Ea a intrat în posesia manuscrisului Vatican 1209 în secolul al XV-lea. Cine l-a păstrat până la acea dată târzie? Nu Ierarhia. Când a pus mâna pe el, ea n-a lăsat pe nici unul din învăţaţii ne-catolici să-l examineze cu atenţie. Numai după ce un alt manuscris faimos din secolul al IV-lea a fost descoperit în secolul al XIX-lea, Codex Sinaiticus, Ierarhia a publicat copii facsimil ale manuscrisului ei, pentru a preveni eclipsarea acestuia.

Dar, în ciuda împotrivirii, cuvântul lui Dumnezeu va ţine în veci şi acesta va permite ca El să fie găsit adevărat. El este păstrătorul lui. Copiştii şi teologii romano-catolici au strecurat pasaje contrafăcute în el, dar învăţaţii moderni le demască. Un exemplu important este textul falsificat trinitarian din 1Ioan 5:7. Traducerile moderne au beneficiat de cunoştinţa avansată a limbilor originale în care a fost scrisă Biblia şi de descoperiri recente de manuscrise mai vechi, aducându-ne mai aproape de însemnătatea adevărată a originalelor. Acum este covârşitoare dovada că înregistrarea care ne-a fost transmisă din zilele lui Adam este Înregistrarea adevărată – Isa. 40:8; 1Pet. 1:25.

Folosim fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experienţă mai bună online și pentru a îmbunătăți acest site. Continuând să utilizați acest site, vă dați consimțământul asupra utilizării cookie-urilor.
Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies, inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.