Atunci când savanţii sunt întrebaţi: „Ce este omul?”, majoritatea vor răspunde că el este numai cea din urmă şi cea mai dezvoltată formă de viaţă în procesul evoluţiei vieţii, care a început cu multe milioane de ani în urmă cu o celulă microscopică vie, venită în existenţă spontan. Şi mulţi dintre ascultătorii lor îi vor crede. De ce? Din cauza dovezii oferite? Nu; ascultătorii vor accepta răspunsul, deoarece savanţii au realizat multe în anumite domenii şi pentru că ei îi privesc pe savanţi ca pe cei ce elaborează teorii bazate numai pe fapte experimentale şi logică rece, neinfluenţate de emoţie sau prejudecată personală şi bineînţeles nealterate prin înşelăciune în cântărirea dovezii. Dar această încredere oarbă în ei nu este justificată prin lucrările lor în legătură cu evoluţia. Dacă, după metoda ştiinţifică, noi punem la o parte speculaţiile şi afirmaţiile lor şi lăsăm numai faptele în balanţă, argumentul evoluţiei este lipsit de valoare, iar Dumnezeu este găsit încă o dată adevărat şi relatarea Sa despre crearea omului rămâne justificată – Rom. 3:4.

Asemănarea şi înrudirea nu sunt acelaşi lucru; totuşi, una dintre presupunerile de seamă ale savanţilor evoluţionişti este că ele înseamnă acelaşi lucru. Asta se întâmplă când presupunerea le convine. Atunci când există o asemănare care nu ajută teoria lor, ei o întorc, spunând că au existat linii paralele ale evoluţiei, ce au produs organisme care seamănă, dar care nu sunt înrudite. Astfel, ei îşi lasă mână liberă pentru a alege şi a respinge după pofta lor. Aşadar, ei aliniază capete şi schelete de la peşte la om, fiecare semănând într-o anumită măsură cu vecinii săi din linie şi argumentează că asemănarea dovedeşte evoluţia. Dar ei admit că animalele din această linie sunt numai ilustrative, că aceste animale particulare nu sunt strămoşii înrudiţi ai omului. Mai întâi ei argumentează că asemănarea dovedeşte evoluţia, apoi ne spun că animalele din lanţul asemănării ales de ei nu sunt înrudite. În această aliniere, alături de om ei pun maimuţa, dar devin indignaţi dacă cineva spune că ei învaţă că noi ne tragem din maimuţe. Aceasta este ca şi cum ai lua verigi de multe forme şi mărimi, le-ai alinia după asemănare şi ai spune că la origine ele au alcătuit un singur lanţ. Acest lucru se aseamănă cu un şir de trepte, omul fiind treapta de sus, iar toate celelalte trepte de jos sunt imaginare. Aceasta este filozofie deşartă, nu ştiinţă serioasă.

Adeseori, aceşti filozofi ştiinţifici cedează înşelăciunii în încercarea disperată de a-şi salva teoria care este gata să se prăbuşească. Ernst Haeckel a fost un evoluţionist faimos şi a folosit diagrame peste tot, pentru a dovedi asemănarea dintre embrionul uman şi embrionul altor animale şi de asemenea asemănările scheletice dintre om şi alte animale. Odată, un doctor numit Brass i-a furnizat lui Haeckel diagrame exacte, dar Haeckel le-a falsificat înaintea publicării. Mai târziu el a mărturisit: „Încep imediat cu mărturisirea plină de căinţă că un număr dintre diagramele mele sunt într-adevăr falsuri. Sute dintre cei mai buni zoologi se află sub aceeaşi acuzaţie” (Müncher Allgemeine Zeitung, ianuarie 1909). Aparenţele sunt înşelătoare; evoluţioniştii înşelători le folosesc.

Aşa numitele „verigi lipsă” dintre oameni şi maimuţe au înşelat pe mulţi. Un studiu amănunţit al lor, descoperă, spre uimirea unora, lipsa totală a dovezilor şi tendinţa de a deforma dovada, pentru a se potrivi cu argumentul evoluţiei. Omul Piltdown este un fragment al craniului uman unit cu o falcă de cimpanzeu. Atunci când evoluţioniştii găsesc o fosilă de om care nu-i ajută, ci le stânjeneşte teoria, ce fac? Ei ascund dovada, aşa cum recunoaşte evoluţionistul Hooton: „Fosile de oameni eretice şi neconcordante au fost surghiunite în negura dulapurilor muzeului, uitate sau chiar distruse” (Maimuţe, Oameni şi Creștini).

Evoluţioniştii lasă publicul să creadă că urmele geologice ale rocilor dovedesc evoluţia, că în straturile rocilor se găsesc fosile care urmăresc lanţul ascendent al vieţii. Nici aceasta nu este adevărat. Astăzi există nenumărate fosile ale formelor recente sau ale formelor dispărute, dar care nu sunt forme de tranziţie de la o familie de animale la alta. Dar nu există nici un lanţ care să demonstreze tranziţia de la o familie la alta, în ciuda pretenţiilor înşelătoare ale evoluţioniştilor. Darwin însuşi a recunoscut acest lucru în cartea sa Originea speciilor: „Geologia nu dezvăluie vreun astfel de lanţ organic gradat cu precizie; şi acesta poate este cel mai serios şi evident obstacol împotriva teoriei”. Realitatea este că viaţa apare deodată în forma fosilei, în straturile rocii, într-o mare diversitate de forme şi familii. Apariţia nu este treptată, cu o varietate crescândă, aşa cum ar cere evoluţia. Mai în adânc, straturile rocii nu au fosile; aici viaţa n-a început. Apoi, dintr-o dată apar o mulţime de fosile în următoarele straturi, deasupra acestor spaţii goale. Aceasta înseamnă creaţie, bruscă şi diversă, nu evoluţie. Urmele rocilor dovedesc pe Dumnezeu adevărat şi evoluţia falsă.

Ascultaţi aceasta din gurile evoluţioniştilor şi convingeţi-vă. Biologul Institutului Smithsonian, Austin Clark, a spus: „În ceea ce priveşte grupurile majore de animale, cei care susţin creaţia par să aibă cel mai bun argument. Nu există nici cea mai mică dovadă că cineva din grupele majore a apărut dintr-o altă grupă. Fiecare este un complex special de animale, mai strâns înrudite cu restul şi apărând prin urmare ca o creaţie specială şi distinctă”. Despre om el adaugă: „El a apărut dintr-odată şi în aceeaşi formă cum este astăzi” (Literary Digest, 16 Februarie 1929). Evoluţionistul Lecomte du Nouy a mărturisit: „Fiecare grup, ordin sau familie par să fie născute dintr-odată şi cu greu vom găsi vreodată forme care le leagă de o rasă precedentă. Atunci când le descoperim, ele sunt deja complet diferenţiate. Nu numai că noi nu găsim practic nici un fel de forme tranziţionale, ci în general este imposibil să facem o legătură autentică între un grup nou şi unul vechi”. Despre păsări el s-a plâns că toate au „caracteristicile nesatisfăcătoare ale creaţiei absolute” – Destinul Uman.

Noua cunoştinţă forţează retragerea evoluţioniştilor

Evoluţioniştii susţineau odată, şi unii încă mai susţin, că viaţa a luat naştere de la sine în mod spontan, cu milioane de ani în urmă şi că acel început a evoluat în nenumăratele forme complexe de astăzi. Noua cunoştinţă a forţat o serie de retrageri de pe această poziţie, până când, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „toţi biologii s-au convins că apariţia spontană a fost dovedită falsă, în mod categoric, pentru toate formele de organisme vii” (Omul şi Lumea Biologică). „Astăzi nu există nici un singur fapt sau o singură ipoteză care să dea o explicaţie a naşterii vieţii sau a evoluţiei naturale” (Destinul Uman, 1947). Cu toate tehnicile lor ingenioase de laborator, savanţii moderni au încercat şi încearcă să creeze viaţă, dar au eşuat complet. Acest lucru a făcut pe cei raţionali să recunoască faptul că ceea ce ei nu pot face în diferite împrejurări controlate în laborator, cu siguranţă nu s-a putut produce din pură întâmplare. Prima verigă a lanţului evoluţiei este o verigă lipsă.

Hugo de Vries a încercat să justifice apariţia prin mutaţii, care se referă la schimbări spontane evidente între părinte şi progenitură, schimbări care se moştenesc. De această teorie se agaţă astăzi mulţi evoluţionişti, ca răspuns la rugăciunea lor. Pe baza mutaţiilor unii încearcă să înlăture înaintarea lentă a evoluţiei, şi spun că aceasta s-a întâmplat rapid, în salturi mari. În felul acesta ei nu sunt stânjeniţi de lipsa fosilelor, pentru a face legătura între grupuri de familii; schimbarea de la o familie la alta vine în salturi, nu încet şi în schimbări graduale. Au fost făcute multe experimente cu mutaţii, mai ales de la construirea reactorilor atomici, deoarece radiaţia atomică determină un potop de mutaţii, care în mod obişnuit sunt rare în natură. Rezultatul? Au fost pricinuite nenumărate mutaţii, dar n-au fost produse noi familii.

Pe deasupra, dacă mutaţiile sunt neînsemnate, ele îmbolnăvesc, dacă sunt multe la număr, ucid. Fiind periculoase în loc să fie de ajutor, ele nu explică evoluţia ascendentă, ci involuţia şi degenerarea descendentă. Luaţi în considerare următoarele: „Mă tem că mulţi antropologi (inclusiv eu), au păcătuit împotriva geneticii şi se reazemă de o trestie frântă, când se bizuiesc pe mutaţii. Dovezile geneticii experimentale moderne, par să arate că majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare, iar multe dintre ele sunt chiar mortale şi sunt atribuite în principal deteriorării” (Maimuţe, Oameni şi Cretini, de Hooton). „N-a apărut nici o mutaţie folositoare şi nu este anticipată vreuna” (Viaţa, 21 Noiembrie, 1949). „Se estimează că peste 99% din genele mutante sunt dăunătoare” (Science News Letter, 4 Noiembrie 1950). „Teoria mutaţiei lui De Vries poate fi acum aruncată în groapa ipotezelor-rebut,” este de părere profesorul Jeffrey de la Universitatea Harvard.

Acestea sunt realităţile triste şi aspre cu care se confruntă evoluţioniştii, care sperau că teoria lor falimentară putea câştiga salvare prin mutaţii. Din confuzia gândirii visătoare, iese la iveală faptul adevărat că nici caracteristicile căpătate, nici selecţia naturală, nici mutaţiile nu pot forma noi familii. În timp ce ţine seama de multele varietăţi din interiorul familiei sau soiului Genezei, care se pot înmulţi şi pot da naştere la urmaşi, legile eredităţii date de Creator asigură ascultarea de decretul divin de a da naştere „după soiul lor” (Gen. 1:11,21,24, AS). Astfel că teoriile în spatele cărora evoluţioniştii s-au ascuns, au fost zdrobite în mod repetat de noi fapte, iar acestea au forţat retrageri, ce ar trebui să înlăture evoluţia din minţile cugetătorilor sinceri.

Într-adevăr, descoperirile adevăratei ştiinţe dovedesc relatarea Bibliei din Geneza. Ştiinţa confirmă ordinea apariţiei diferitelor mari diviziuni de viaţă, aşa cum este arătată în Geneza capitolul 1 şi argumentele matematice împotriva ghicirii acestei ordini de către vechiul scriitor sunt uluitoare. Această primă carte a Bibliei arată de asemenea că familiile nu se pot schimba, că viaţa s-a reprodus „după soiul lor”, fapt confirmat de mărturia fosilelor. Geologia arată că formele complexe de viaţă apar dintr-odată şi într-o mare varietate de familii, aşa cum a fost cazul creaţiei. Adevărul Bibliei se potriveşte cu descoperirea ştiinţei că oamenii din toate rasele au apărut la origine dintr-o singură pereche, descoperirile arheologice dovedesc faptul că civilizaţia de ordin superior a apărut dintr-odată, studiile limbii arată că cele mai vechi limbi sunt cele mai complexe, nefăcând aluzie la nici o evoluţie de la mormăit sau mârâit animalic. Este evidentă acum degenerarea în locul evoluţiei, iar raportul Bibliei despre căderea lui Adam demonstrează acest lucru. Crearea omului după chipul lui Dumnezeu se armonizează cu abilitatea omului de a gândi, de a stabili ce este drept şi ce este greşit, de a avea conştiinţă, de a deţine stăpânire peste animale, de a se închina Creatorului; pe scurt, aceasta explică prăpastia enormă care desparte omul de orice animal. Relatarea Bibliei se potriveşte atât de perfect cu faptele ştiinţei adevărate; evoluţia este o nepotrivire în toate privinţele.

Atunci, de ce majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă evoluţia? Aceasta este credinţa lor; ei apelează la multe metode pentru a-i converti pe alţii şi văd Biblia ca pe adversarul lor. Sir Arthur Keith spunea: „Evoluţia este nedovedită şi de nedovedit. Noi credem în ea numai pentru că singura alternativă este creaţia specială şi aceasta este inimaginabilă”. Sir J.W. Dawson, profesor de geologie, spunea că a crede era „un act de credinţă, nu acel tip de credinţă care este bazat pe mărturie sau dovezi, slabe totuşi, ci acel tip de credinţă de neînţeles, pe care noi de obicei o înfierăm ca fiind numai superstiţie şi credulitate”.

Savanţii au convertit pe mulţi la credinţa lor, o credinţă care nu are fapte care să o dovedească, deci o credinţă moartă (Iac. 2:26). Mulţi preoţi catolici, protestanţi şi iudei au îmbrăţişat-o şi astfel au acceptat această dogmă a păgânilor din vechime, împreună cu alte doctrine păgâne, cum ar fi: treimea, sufletul nemuritor şi chinul veşnic. Într-o circulară din august 1950, papa spunea că era permis să se studieze „doctrina evoluţiei, în măsura în care aceasta cercetează originea trupului uman, ca venind dintr-o materie vie şi pre-existentă”. O telegramă a agenţiei Associated Press din septembrie 1951 amănunţea: „Papa Pius al XII-lea spune că teoria evoluţiei poate fi studiată în măsura în care ea se ocupă de originea trupului uman, dar n-ar trebui să fie permis să se ridice întrebări în ceea ce priveşte crearea divină a trupului uman”. Asemenea religionişti argumentează că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a executa opera creatoare din Geneza capitolul 1, dar această poziţie este contrară decretului Său, că lucrările Sale create s-au reprodus „după soiul lor”.

Creştinii adevăraţi nu se vor compromite. Ei nu vor fi orbiţi de înţelepciunea falsă a acestei lumi, care este nebunie înaintea lui Dumnezeu, nici nu vor cădea victime filozofiilor inutile şi înşelăciunilor deşerte ale unei lumi care L-a respins pe Cristos, nici nu se vor strădui să deformeze cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se potrivi poveştilor false ale palavragiilor (1Cor. 3:19; Col. 2:8; 1Tim. 4:7; 1Pet. 3:16). Ei nu vor înghiţi pastila păgână a evoluţiei, nici chiar după ce ştiinţa modernă a făcut vâlvă în jurul ei, nici după ce clerul creştinătăţii a îndulcit-o şi a oferit-o de la amvoanele lor. Cei lumeşti pot să-şi lase urechile să fie gâdilate şi să accepte pe oameni ca adevăraţi, dacă aşa doresc, chiar dacă aceasta Îl face pe Dumnezeu fals. În ceea ce-i priveşte pe creştini, poziţia lor este: „Dumnezeu să fie găsit adevărat, chiar dacă orice om va fi găsit mincinos”.