Înainte de a examina scripturile referitoare la iad, se prezintă aici dovada scripturală în sprijinul a ceea ce se poate numi „răspunsul laicilor” la întrebarea „unde și în ce stare sunt morții?”, răspuns care spune că morții sunt de fapt morți, inconștienți, în mormânt, și nu știu nimic până când Dumnezeu nu îi trezește la timpul Său fixat.

Nicio creatură nu ar putea să se bucure de fericire în rai sau să fie supusă suferinței în purgatoriu sau chinului în iad, dacă acea creatură nu ar fi conștientă în acel moment. Unii clerici încearcă să nuanțeze afirmația despre chinul trupului în iad, spunând că cei răi suferă doar „chinuri mentale” din cauza amintirii răutății lor. Nici acest lucru nu ar putea fi adevărat, cu excepția cazului în care creatura ar fi conștientă în acel moment și capabilă să-și amintească ceea ce a avut loc. Dacă dovada scripturală stabilește deci faptul că atunci când cineva moare nu are nici cunoștință, nici înțelepciune, nici memorie, că nu poate lucra și nu poate gândi și că se află într-o stare de tăcere, o astfel de dovadă infirmă în mod absolut răspunsul clericilor că morții trec prin orice fel de chin sau orice fel de bucurie.

Dumnezeu este adevărat și Cuvântul Său este adevărat. Oamenii nu sunt adevărați și nici cuvântul lor nu este adevărat, decât atunci când este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. (Rom. 3:4) În ce privește întrebarea aflată în discuție, se prezintă următoarele citate din Cuvântul lui Dumnezeu, cu încredere absolută de a stabili adevărul răspunsului laicului, și anume:

Eclesiastul 9:5, 10: „Căci cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic ... Tot ce găsește mâna ta de făcut, fă cu toată puterea ta, căci în mormânt, unde te duci, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoștință, nici înțelepciune”.

Psalmul 6:5: „Pentru că în moarte nu există nici o amintire despre Tine; în mormânt cine Îți va mulțumi?”

Psalmul 49:14: „Ca niște oi sunt puși în mormânt [(ebraică) șeol]; moartea îi va paște.”

Psalmul 115:17: „Morții nu laudă pe Domnul, nici cei ce se coboară în tăcere.” Omul a fost făcut din elementele pământului și, când moare, se întoarce în țărână, așa cum se spune la Geneza 3:19.

Eclesiastul 3:19, 20: „Căci ceea ce li se întâmplă fiilor oamenilor se întâmplă și animalelor. Un singur lucru li se întâmplă: cum moare unul, așa moare și celălalt; da, toți au o singură suflare, așa că omul nu are nici o întâietate față de animal, căci totul este deșertăciune. Toate se duc într-un singur loc; toate sunt din țărână și toate se întorc în țărână.”

Suflarea de viață l-a animat pe om și a făcut ca organele sale să funcționeze. Acestea nu mai funcționează atunci când el încetează să respire. Psalmul 146:4 spune corect: „Suflarea lui se stinge, se întoarce în pământ; chiar în ziua aceea gândurile lui pier”.

Clerul a încercat să aplice aceste texte numai la trup, nu și la suflet. În acest sens, ei greșesc, pentru că sufletul - animalul sau creatura - este cel care încetează să mai existe. În Ezechiel 18:4 se spune: „Sufletul care păcătuiește va muri”.

Nu există loc pentru chinul veșnic al oamenilor sau sufletelor. Dumnezeu nu este un spirit rău, așa cum ar vrea clerul să Îl facă să pară. Dumnezeu este iubire. Ce bine ar putea rezulta din torturarea unei creaturi a lui Iehova? Cum ar putea fi exprimată iubirea într-un astfel de mod? Mai mult, cum ar putea chinul să fie în vreun fel conform cu legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam și care prevedea ca pedeapsă moartea, Dumnezeu spunându-i lui Adam: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”. (Gen. 2: 17) Din nou, răspunsul clericilor este atât irațional, cât și incompatibil cu Dumnezeu.
Doctrina chinului veșnic nu s-a auzit niciodată timp de mai bine de patru mii de ani după ce Adam a fost condamnat la moarte. Este o invenție a Diavolului promulgată cu scopul de a susține minciuna sa inițială, și anume că nu există moarte. El L-a contrazis pe Dumnezeu, spunându-i înșelător femeii Eva: „Cu siguranță nu veți muri „. (Gen. 3:4) Diavolul a văzut că, dacă omul va crede doctrina nemuririi moștenite prin naștere a sufletului, la fel trebuia să creadă că cei răi sunt undeva în chinuri. Dacă putea să-l facă pe om să creadă că Dumnezeu a prevăzut un loc pentru chinul veșnic al acelui suflet, atunci va reuși să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu și să-l facă să-L urască pe Iehova Dumnezeu. Doctrinele despre chinul veșnic și despre nemurirea moștenită prin naștere a omului sunt menite să se susțină reciproc și, ambele fiind false, ambele trebuie să cadă.
Biblia a fost tradusă din alte limbi. Partea veche a acesteia, înainte de Cristos, a fost tradusă din ebraică, iar partea nouă, după Cristos, din greacă. Cuvântul „iad” este tradus din cuvântul ebraic șeol, iar cuvintele grecești hades, gehenna și tartaroo sunt, de asemenea, traduse „iad” în Scriptură. În ceea ce privește semnificația cuvântului „iad”, luați în considerare următoarele: Când se apropie iarna, un fermier își adună morcovii și dovlecii, sapă o groapă în pământ și apoi acoperă aceste legume pentru ca să nu înghețe. Conform modului vechi de a descrie acest lucru, el își pune legumele în groapă, adică într-un loc întunecat [nevăzut; ascuns]. În Biblie, cuvântul ebraic șeol este tradus „mormânt” și „groapă” de mai multe ori decât „iad”. Mormântul este un loc întunecat. Dacă șeol înseamnă chin într-un singur loc, trebuie să însemne acest lucru în toate. Câteva scripturi pe această temă vor lumina mintea cu privire la această chestiune.

Iacov a fost unul dintre oamenii pe care Dumnezeu i-a aprobat. Fiul lui Iacov, Iosif, a fost răpit și vândut în Egipt, iar lui Iacov i s-a spus că fiul său fusese ucis. Fiii și fiicele sale s-au strâns în jurul lui pentru a-l mângâia, dar el a spus: „Plângând mă voi coborî în mormânt [(ebraică) șeol] la fiul meu”. (Gen. 37:35) După ani de zile, a fost foamete în țara în care trăia Iacov și el și-a trimis fiii în Egipt după grâu. L-au găsit acolo pe Iosif. S-au întors cu rugămintea ca tatăl să-l trimită pe Beniamin, fiul cel mai mic. Iacov a răspuns la cererea lor cu aceste cuvinte: „Fiul meu nu se va coborî cu voi, căci fratele său [Iosif] a murit, iar el [Beniamin] a rămas singur; dacă i se întâmplă ceva rău pe drumul pe care mergeți, atunci îmi veți coborî cu durere părul meu cărunt în mormânt [(ebraică) șeol]”. - Gen. 42:38.

Aici cuvântul șeol este tradus „mormânt”. Se vede ușor că Iacov se aștepta să meargă în mormânt. Traducătorii au văzut că nu puteau face ca această scriere să se citească „iad”; dacă ar fi făcut-o, ar fi fost destul de inconsecvent să susțină că firele cărunte ale lui Iacov vor dura mult timp în foc și pucioasă. Comitetul de revizuire a Bibliei a lăsat acest cuvânt șeol netradus, așteptându-se în mod evident ca prin aceasta să îi înșele pe cei needucați.
Iov era un om bun și aprobat de Iehova. Diavolul s-a lăudat că îl poate face pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a permis să încerce, dar nu a reușit niciodată să-l facă pe Iov să-L blesteme pe Iehova. Iov a fost chinuit de bube din creștetul capului până la tălpile picioarelor; carnea lui era putredă. Toți vecinii și prietenii săi s-au întors împotriva lui și au venit să-și bată joc de el. Chiar și soția lui l-a repudiat și a spus: „Blestemă pe Dumnezeu și mori”. Bietul Iov a rămas fără nimeni care să-l mângâie. Potrivit descrierii iadului făcută de predicatori, Iov avea parte de tot ceea ce putea avea orice om pe acest pământ. Dacă el credea că iadul înseamnă chinuri veșnice, ar părea destul de ciudat că ar fi rostit această rugăciune, și anume:
„O, de m-ai ascunde în mormânt [iad, șeol], de m-ai ține în taină, până ce va trece mânia Ta, de mi-ai rândui un timp și de ți-ai aduce aminte de mine!” (Iov 14:13) Apoi adaugă: „Dacă îl aștept, [iadul, șeol] mormântul este casa mea: Mi-am făcut patul în întuneric”. (Iov 17: 13) Iov a scris aceste cuvinte sub inspirația lui Iehova. Ele sunt citate aici pentru a dovedi că cuvântul șeol, tradus iad, înseamnă mormânt, groapă, starea de tăcere.
În Psalmul 16:10 este scris: „Nu-mi vei lăsa sufletul în iad”. Acest lucru este citat de apostolul Petru în cartea Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetele 30-32, și este aplicat în mod clar Domnului Isus, dovedind că Isus a mers în iadul biblic, care înseamnă mormântul. Dacă iadul ar fi fost un loc de chin veșnic, Isus ar fi încă acolo. Dar El a ieșit a treia zi. El a înviat din morți. Predicatorii ar putea răspunde: „El a coborât pentru a cerceta și pentru a-i informa pe alții cât de fierbinte este acolo”. Dacă au dreptate, trebuie să i se fi furnizat un corp din azbest pentru călătorie!? În plus, Isus a vorbit despre iad și nu a indicat niciodată că ar fi un loc de chin, după cum vom vedea pe măsură ce vom avansa în această argumentare.
Una dintre cele mai bune ilustrații a ceea ce se înțelege prin iad este cea referitoare la Iona. O mare balenă l-a înghițit. Iona spune: „Am strigat din pricina necazului meu către Domnul și El m-a auzit; din pântecele iadului am strigat”. (Iona 2: 2) Evident că era destul de întuneric în pântecele acelei balene. Dacă iadul ar fi fost chin veșnic, Iona nu ar mai fi ieșit.

Același cuvânt ebraic, șeol, este adesea tradus prin „groapă” în Biblie. Descriindu-i pe cei răi care mor, este scris: „Ei se coboară repede [sau de vii] în groapă”. (Num. 16:30) Aici „groapă” este tradus din cuvântul șeol. Din nou este scris despre cei care mor: „Se vor coborî între gratiile gropii, când odihna noastră împreună este în țărână”. (Iov 17: 16) Cuvântul tradus aici prin „groapă” provine din același cuvânt ebraic șeol, și exprimă în mod clar că înseamnă starea morții.
În scripturile de după Cristos, cuvântul grecesc hades este redat prin cuvântul „iad” și are același înțeles, identic, ca șeol din ebraică. Se referă întotdeauna la starea morții, despre care se vorbește ca despre mormânt, cavou sau groapă. Câteva texte ca dovadă despre acest lucru: Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 27, este un citat din Psalmul 16, versetul 10, citat mai sus, primul text folosind cuvântul grecesc hades, iar cel de-al doilea folosind cuvântul ebraic șeol, arătând astfel că aceste două cuvinte sunt sinonime. Apoi, la Matei 16:18, Isus folosește cuvântul hades, care este tradus „iad”, spunând: „Porțile iadului nu vor birui” împotriva bisericii lui Dumnezeu. Fără îndoială, ideea este că starea morții va fi distrusă la timpul fixat și că, prin urmare, ea nu poate birui împotriva celor care slujesc lui Dumnezeu.

În armonie cu acest lucru, la Apocalipsa 1:18 se spune că Isus are cheile iadului, adică mijloacele de deschidere a stării morții. Este scris: „Moartea și iadul au eliberat morții”. (Apocalipsa 20: 13) Hades este cuvântul folosit aici, având același înțeles ca șeol și, în mod evident, înseamnă groapa sau mormântul care va elibera morții la înviere. În mod evident, acesta nu înseamnă chin veșnic, pentru că, dacă oamenii sunt acolo pentru totdeauna, nu ar putea fi scoși de acolo. Această scriptură nu spune că iadul îi dă înapoi pe cei vii, ci spune că îi dă înapoi pe cei morți.
Și cuvântul grecesc gheena este tradus „iad”. El înseamnă starea morții sau a distrugerii complete, din care nu există trezire sau înviere. Gheena este o expresie grecească, referindu-se la Valea lui Hinnom. Chiar în partea de sud a Ierusalimului se află o vale numită Valea lui Hinnom sau Valea Gheenei. În ea era un foc ținut aprins în permanență. Gunoiul orașului, cadavrele animalelor și altele asemenea erau aruncate în foc și distruse. Conform legii evreiești, nicio ființă vie nu era permis să fie aruncată în acel foc. Practica era de a scoate gunoiul pe poarta zidului Ierusalimului și de a-l arunca peste zidul înalt în vale. Cadavrele unor animale rămâneau agățate pe stânci și le mâncau viermii. Valea lui Hinnom era, așadar, un loc de distrugere. Ea ilustra distrugerea celor răi.

Vorbindu-le evreilor, care cunoșteau înțelesul acesteia, Isus a spus: „Dacă ochiul tău te face să te poticnești, scoate-ți-l. Mai bine să intri în împărăția lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având doi ochi, să fii aruncat în focul iadului [(greacă) gheena], unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge”. (Marcu 9: 47, 48) „Focul nestins” și „viermele” reprezintă distrugerea, iar Isus le spunea evreilor că asta era ceea ce avea să vină peste națiunea lor.
În cuvinte clare, Isus le-a spus evreilor că El, Isus, era Cel numit ca Rege de Iehova Dumnezeu și că, la timpul fixat, Dumnezeu își va instaura împărăția; că un loc în acea împărăție era cel mai mare privilegiu pe care îl putea avea cineva, dar că nimeni nu putea intra în ea decât dacă renunța de bunăvoie la tot ceea ce ar fi fost contrar voinței lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă cineva avea ceva care îi era drag, chiar precum un ochi sau o mână, dacă acest lucru era o pricină de poticnire și l-ar fi ținut departe de împărăție, mai bine îl înlătura decât să fie distrus.