Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies, inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.
„SEMNUL CRUCII” LUI CONSTANTIN
Închinarea de astăzi la aşa-numita cruce a lui Cristos se bazează foarte mult pe povestea spusă despre Constantin cel Mare, pe când a început să cucerească lumea. Se pare că el a avut o vedenie, apoi un vis şi apoi o victorie, şi ulterior a fost „convertit” la creştinism şi se spune că toate acestea s-au datorat puterii miraculoase a crucii lui Cristos. În anul 312, Constantin, care în acel timp era împăratul a ceea ce este cunoscut acum ca Franţa şi Britania, a pornit cu armata lui să lupte împotriva lui Maxentius, pe atunci împărat al Italiei şi care, întâmplător, era fratele soţiei lui Constantin. Într-o zi, undeva pe drum, aproape ziua în amiaza mare, Constantin a fost uimit să vadă pe cer un stâlp de lumină în formă de cruce pe care era scris Hoc Vince, însemnând „Prin aceasta, învingi”. În noaptea următoare - aşa continuă povestea - în timp ce dormea, înaintea privirilor lui Constantin a apărut Însuşi Isus Cristos şi i-a spus să facă un stindard care să poarte această cruce cerească şi s-o pună înaintea armatei sale, căci aceasta urma să fie un simbol sau un semn al victoriei. Aşa a făcut, şi mai mult decât atât, a pictat monograma crucii pe scuturile războinicilor săi înainte de bătălia finală şi decisivă de la Podul Milvian, aproape de Roma, unde Maxentius a fost ucis.
Judecând după cele spuse, există multe lucruri în legătură cu această povestire care par incredibile. Dar când cercetătorul sincer după adevăr sapă adânc în faptele istorice pentru a căuta autenticitatea, el este pur şi simplu uimit că cineva care se numeşte creştin poate da crezare acestei simple născociri păgâne. În primul rând, povestirea se bazează numai pe scrierile vechi ale lui Eusebius, Lactantius şi altor câţiva, toţi aceştia contrazicându-se flagrant unii cu alţii. Este adevărat că mulţi scriitori renumiţi ai istoriei din zilele lor au rescris povestirea, dar eforturile lor încordate de a aplana nepotrivirile contradictorii sunt pur şi simplu presupuneri la nimereală, deci nu sunt demne de încredere. Să începem cu simpla chestiune a locului şi timpului în care se presupune că şi-a avut vedenia şi visul Constantin. În Viaţa lui Constantin (L. ii, c. 28, p. 410) Eusebius declară, nu într-un limbaj nesigur, că împăratul a hotărât să meargă să facă război cu Maxentius numai după ce văzuse crucea, după ce avusese visul şi după ce pusese înaintea armatei sale stindardul ce purta crucea. Toţi istoricii sunt de acord că împăratul Constantin a hotărât să ducă război împotriva lui Maxentius în timp ce se afla încă în Galia, numită acum Franţa şi înainte să fi traversat Alpii. Aşa că Eusebius plasează categoric „miracolul” la nord de Alpi. Totuşi, Lactantius, în lucrarea sa De Mortibus Persecutorum (c. 44, p. 999), spune cu aşa mare autoritate că împăratul Constantin a avut vedenia şi visul după ce traversase Alpii şi exact înainte de bătălia decisivă de lângă Roma. Atunci, pe cine să credem noi?
Era vedenia de la Domnul?
Trecând peste această discrepanţă la chestiuni mai importante, cineva trebuie să se gândească cine a fost omul Constantin, căruia se spune că Domnul i-a acordat această unică favoare. Înainte de a primi vedenia, Constantin trăia o viaţă de soldat. Ocupaţia lui era să omoare oameni şi în această acţiune avea foarte mult succes. În public, el se distinsese pe câmpul de luptă mai întâi ca soldat şi apoi ca general, şi în viaţa particulară îşi ucisese propriul socru, Maximian Herculius. Din punct de vedere religios, Constantin era un închinător la soare, asemenea altor păgâni din zilele lui. „Sfântul protector” al său era Apolo. De exemplu, poate fi relatat că după ce a reprimat răscoala francilor în anul 308, el a mers imediat la templul lui Apolo şi a oferit daruri şi rugăciuni de mulţumire acelui dumnezeu păgân.
Acum, să înclinăm a crede că Domnul a dat unui astfel de om privilegii şi binecuvântări excepţional de preţioase. Atunci, care au fost rezultatele? A demonstrat Constantin că făcuse astfel de lucruri în ignoranţă şi că în inima lui era cu adevărat un om sincer şi cinstit? A urmat acest soldat calea de acţiune a sutaşului Corneliu, făcând o consacrare lui Dumnezeu şi simbolizând-o prin botez? (Fapte 10) S-a pocăit Constantin imediat, s-a întors, şi-a abandonat vechea cale de acţiune şi a devenit un adevărat creştin şi un urmaş credincios al exemplului lui Isus? A făcut el toate acestea şi în afară de asta, a mers pe terenul de propovăduire a Evangheliei, imitându-l pe Saul, care a devenit Pavel apostolul? (Fapte 9) A renunţat el la stăpânirea sa şi a părăsit această lume veche care se află sub suzeranitatea Diavolului, exact aşa cum trebuie să facă toţi creştinii adevăraţi? – Iac. 4:4; Ioan 15:19; Luca 4:5-8.
Nu! este răspunsul categoric la aceste întrebări, un răspuns care reiese cu totul din paginile istoriei. În loc să-şi abandoneze fosta cale de acţiune în nelegiuire, Constantin şi-a extins pur şi simplu domeniul de activitate, şi-a mărit dorinţa după cucerire şi şi-a dezvoltat ocupaţia de a omorî oameni. Mândria, aroganţa şi fudulia lui au ajuns la culme. Asemenea dictatorilor lacomi din timpurile moderne, el a râvnit la stăpânirea mondială în modul cel mai rău şi nu s-a mulţumit până n-a fost singurul domnitor al lumii occidentale. Afacerea secundară a lui Constantin era un fel de „Crima S.R.L.”, un hobby al lui, din care părea să obţină o plăcere specială. Dintre crimele sale cunoscute, cea înfăptuită asupra socrului său stă în capul listei. Cea de-a doua lui victimă, prima după ce a avut vedenia crucii, a fost soţul surorii lui Anastasia, pe nume Bassianus. Apoi, el şi-a ucis nepotul în vârstă de doisprezece ani, Licinianus, fiul surorii lui Constantina. Pe Fausta, soţia lui, el a ucis-o într-o baie de apă în clocot. Următorul a fost un prieten pe nume Sopater. Apoi l-a ucis pe soţul surorii lui Constantina, Licinius. Numărul şapte pe listă a fost propriul său fiu, întâiul născut al său, Crispus, pe care l-a decapitat.
În marea lor ignoranţă, oamenii îl pot numi pe Constantin „creştin”; ei îl numesc pe călăul Franco un „drăguţ gentleman creştin”; dar, laudă lui Dumnezeu, nici unul din aceşti criminali nu vor intra vreodată în Împărăţia Lumii Noi! (Gal. 5:21; 1Pet. 4:15; 1Ioan 3:15; Apoc. 21:8; 22:15). Aşadar, dacă n-ar exista nici o altă dovadă decât acestea, pretenţia că acest Constantin a fost „convertit” la creştinism eşuează în mod lamentabil. El a fost un fiu al Diavolului – Ioan 8:44.
Numai un creştin închipuit
Susţinătorii care încearcă să apere calităţile de „creştin” ale lui Constantin trec cu vederea şi-i scuză monstruoasele crime ca datorându-se numai slăbiciunii umane, morală şi fizică. Ei îl scot pe Maxentius ca pe un tiran şi pe Maximian, împăratul de est, îl prezintă ca pe un crud persecutor al creştinilor. Pe celălalt împărat, Licinius, ei îl acuză de trădare şi înşelătorie. Odată realizat acest fapt, ei îl înalţă apoi pe Constantin şi îndreptăţesc lichidarea celorlalţi împăraţi de către acesta şi astfel îl încoronează ca salvator şi eliberator, un vas ales de Domnul. Ei salută edictele sale victorioase emise din Roma în favoarea creştinilor cu o jubilare triumfătoare, ca dovadă convingătoare a convertirii lui prin puterea crucii. Totuşi, astfel de argumente ipocrite cer o examinare mai atentă.
Edictele lui Constantin în favoarea aşa-numiţilor creştini, cărora li se face atâta reclamă, nu oferă absolut nici o dovadă că acel om a fost convertit. Cu mult timp înainte să fi văzut năluca de pe cer, el proclamase legi similare pe tot cuprinsul Galiei. Decretele lui emise după cucerirea Romei au fost prin urmare numai o extindere a politicii sale pe care o stabilise deja şi care era asemenea celei adoptate de tatăl său, care în nici un caz n-a fost creştin. Să se observe că această politică n-a ridicat şi n-a înălţat creştinismul apostat deasupra celorlalte religii şi pe cheltuiala lor. Aceeaşi libertate, aceleaşi privilegii şi favoruri acordate aşa-numiţilor creştini erau oferite tuturor celorlalte secte. Prin urmare, este foarte clar că motivul aflat în spatele acestei politici moderate a acestui viclean politician era să-şi consolideze propria putere şi stăpânire peste Imperiul Roman, dezbinat din punct de vedere religios.
A spune că vedenia crucii, sau visul care a urmat, a întors în vreun fel pe acest profan dictator imperial de la căile sale păgâne, înseamnă a tăgădui şi a contrazice toate faptele în cauză. După ce acest păgân a devenit domnitor suprem, „ca pontifex maximus, el [Constantin] a protejat închinarea păgână şi i-a apărat drepturile” (Enciclopedia Catolică vol. 4, p. 299). La şapte ani după vedenie, păgânul Constantin a emis legi ce-i protejau pe ghicitorii închinători la demoni. La opt ani după vedenie acest păgân a decretat că dacă fulgerul lovea o clădire publică sau un loc imperial, oficialităţile trebuiau să consulte ghicitorii şi profeţii păgâni în ce priveşte semnificaţia acelui semn şi apoi să-i trimită raportul. Nouă ani după vedenia sa, acest păgân înrăit a dedicat o zi a săptămânii pentru închinarea specială la soare, dies solis, sau „duminica”. Optsprezece ani după presupusa convertire prin vedenie, el şi-a dedicat cetatea Constantinopol în onoarea proprie cu un mare spectacol păgân, despre care Enciclopedia Catolică (vol. 4, p. 299) spune: „Carul dumnezeului soare era pus în piaţă şi deasupra capului său era pusă Crucea lui Cristos [acel simbol falic de origine păgână] în timp ce se cânta Kyrie Eleison [o altă relicvă a păgânilor, potrivit cardinalului Newman]”.
Vedenie de la Diavol
Ideea că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic i-a poruncit lui Constantin să facă un stindard militar şi să meargă să cucerească cu un astfel de semn, este total nepotrivită şi contrară Cuvântului lui Dumnezeu al adevărului. Dumnezeu nu ia parte în conflictele dintre dictatorii acestei lumi vechi, al cărui dumnezeu este Diavolul (2Cor. 4:4). „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, declara Cristos – Ioan 18:36. I-a poruncit persoana, care se zice că i-a apărut visătorului Constantin, să-şi abandoneze căile păgâne, să-şi părăsească criminala cale de acţiune şi să înceteze modul său de viaţă mândru şi nebunesc? I-a spus el lui Constantin să renunţe la sabie ca să nu piară de sabie? (Mat. 26:52) I-a arătat el că Împărăţia cerească a lui Dumnezeu este singura speranţă a omenirii? Nu! Eminentul istoric J. L. von Mosheim avertizează împotriva unor astfel de întruchipări ale demonilor. „Să ne păzim”, spune el, „ca nu cumva printr-o apărare înverşunată a miracolelor, transmise nouă de cei din antichitate, să fim nedrepţi cu maiestatea lui Dumnezeu şi cu cea mai sfântă religie care ne învaţă să ne supunem pe noi înşine, nu pe duşmanii noştri” – Historical Commentaries on the State Christianity de Mosheim, traducerea lui Murdock, 1853, vol. 2, p. 478.
Dacă Dumnezeu i-ar fi arătat lui Constantin un semn în ceruri, care să reprezinte instrumentul pe care a fost omorât Fiul Său iubit, El i-ar fi arătat un simplu stâlp de tortură, şi nu o cruce falică folosită de păgânii închinători la sex. În numărul nostru al Turnului de veghere din 1 noiembrie 1950 s-au adus multe dovezi pentru a arăta că Isus Cristos a fost atârnat pe un stâlp vertical fără nici o bară transversală, în vreme ce crucea, în diferitele ei forme, s-a arătat a fi emblema la care se închinau toţi păgânii din vechime ca la un simbol obscen al vieţii.
Istoricul Edward Gibbon, examinând autenticitatea povestirii în lucrarea sa, Istoria declinului şi căderii Imperiului Roman, capitolul 20, spune: „Dacă uneori, ochii martorilor oculari au fost înşelaţi prin fraudă, înţelegerea cititorilor a fost jignită mult mai frecvent prin ficţiune. Fiecare eveniment, manifestare sau întâmplare, care pare să devieze de la cursul obişnuit al naturii, a fost atribuit în pripă acţiunii directe a divinităţii; şi fantezia uimitoare a mulţimii a dat uneori formă şi culoare, limbaj şi mişcare fenomenelor atmosferice din aer, trecătoare, dar neobişnuite”.
Profitând de această trăsătură superstiţioasă a oamenilor ignoranţi, Diavolul îi face pe cei care i se închină să comunice cu forţe demonice nevăzute. În timpurile din vechime, păgânii îşi consultau totdeauna dumnezeii demoni înainte de orice iniţiativă majoră. Era un lucru obişnuit ca ei să aibă vedenii şi vise ca cele ale lui Constantin. Un caz modern de exemplificare este cel al demonizatului Hitler, care de asemenea a văzut în visele sale demente o vedenie a crucii, swastika, pe care a interpretat-o a fi semnul prin care el va cuceri lumea.
Dar a spune că astfel de vedenii îşi au originea de la Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic este o ticăloasă blasfemiere a marelui şi sfântului Său nume. Constantin a făcut această afirmaţie nu în acel timp, ci mulţi ani mai târziu, când a pornit să unifice creştinismul degenerat din zilele sale cu toate obiceiurile, crezurile şi superstiţiile păgâne, pentru a alcătui ceea ce este cunoscut de atunci încoace ca biserica romană catolică. Atunci el i-a sugerat lui Eusebius, un episcop în ierarhia bisericii statului său, că această nălucă pe care o văzuse cu mulţi ani înainte putea fi etichetată la fel de bine „creştină” ca şi păgână, şi aşa a fost. De aici, numai emblema acestei născociri reprezintă creştinismul.