Se pare că a existat o iubire foarte puternică între Pavel şi creştinii din Filipi. Pavel a fost primul care le-a predicat Evanghelia şi apoi i-a vizitat de două ori, pentru a-i întări mai mult în credinţă. Ca răspuns şi recunoştinţă pentru acest serviciu iniţial şi pentru vizite, filipenii s-au îngrijit în mod repetat de nevoile lui materiale (Filip. 4:15,16). Când Pavel a fost la Roma, în perioada primei sale întemniţări, cu el era Epafrodit, venit din Filipi. Epafrodit fusese trimis pe lângă Pavel de către filipeni, pentru a-i duce lucrurile de care acesta avea nevoie (4:18). O boală lungă a împiedicat întoarcerea lui Epafrodit la Filipi, dar când în sfârşit a putut pleca, el a luat cu el epistola lui Pavel adresată creştinilor din Filipi (2:25-30). Scrisoarea nu conţine nici o mustrare sau critică; este scrisă cu căldură şi cuprinde îndemnuri pline de iubire, pentru păstrarea credincioşiei. Ţinând cont de boala celui care ducea scrisoarea şi de călătoriile între Roma şi Filipi, se pare că epistola a fost scrisă către mijlocul celor doi ani de întemniţare a lui Pavel, adică spre anul 60 d.Chr. Unii spun că lanţurile menţionate în epistolă nu sunt cele purtate la Roma, ci mai degrabă altundeva, poate în Cezareea. Dar, Filipeni 1:7,13,14 şi 4:22, stabileşte Roma ca locul întemniţării şi deci, locul în care a fost scrisă epistola către filipeni.

    Apostolul Pavel îl asociază pe Timotei la scrierea epistolei (1:1) şi face unele consideraţii generale asupra iubirii sale pentru filipeni şi asupra rugăciunilor sale, pentru ca ei să crească mereu în cunoştinţă şi în roadele dreptăţii. Apoi, se bucură pentru faptul că până şi lanţurile sale contribuie la răspândirea mesajului Evangheliei: „împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei”. Christos este propovăduit în orice împrejurare. Pavel speră să-l poată preamări pe Isus Christos cu curaj, fie prin viaţa sa, fie prin moartea sa. El speră să-i revadă pe filipeni, dar, fie că va ajunge la ei, fie că va primi doar ştiri de la ei, le cere să stea strâns uniţi în predicarea Evangheliei şi să nu se lase niciodată înfrânţi de adversari (1:2-30).

    Recomandându-le iubire, unitate şi smerenie, Pavel îi sfătuieşte să aibă acelaşi cuget ca şi al lui Isus Christos, care nu a dorit cinste, ci a venit pe pământ ca om şi ca slujitor şi s-a smerit pe Sine până la o moarte îngrozitoare pe lemn. De aceea, El a fost înălţat de Dumnezeu şi i-a fost dat un nume, prin care se închină orice genunchi al creaturilor din cer şi de pe pământ şi pe care fiecare limbă trebuie să-l mărturisească. Pe această bază de iubire şi smerenie, li se cere creştinilor din Filipi să lucreze cu curaj pentru propria salvare. Nu trebuie să murmure, ci să fie fără ezitare împotriva păcatelor, prezentând cu zel cuvântul vieţii tuturor oamenilor. Pavel exprimă apoi speranţa de a-l putea trimite repede pe Timotei la ei şi de a veni el însuşi în scurtă vreme; dar, în aşteptarea acestor ocazii, el decide să li-l trimită pe Epafrodit cu epistola sa (2:1-30).

    Prin repetare, el accentuează avertismentele împotriva învăţătorilor falşi, în special împotriva celor care încearcă să-i aducă pe creştini sub jugul robiei vechiului legământ al legii şi să-i facă să creadă în lucrările cărnii. Dacă ar exista cineva care s-ar putea încrede în carne, Pavel ar putea fi acela; dar, el consideră asemenea lucruri ca neavând nici o valoare şi renunţă cu bucurie la ele, pentru a-L câştiga pe Christos. El aspiră să trăiască şi să moară în Christos şi astfel să ajungă la înviere. El vorbeşte despre singura posibilitate de a ajunge la înălţimea chemării sale cereşti şi le cere cu putere filipenilor să aibă aceeaşi cugetare. Contrastând sfârşitul meritoriu al celor care caută dreptatea, prin credinţa în Christos, cu sfârşitul celor care caută să se arate drepţi prin lucrările cărnii lor, Pavel arată că aceştia din urmă şi-au făcut dumnezeu din pântecele lor, că lucrările lor zadarnice se vor întoarce spre ruşinea lor şi că vor sfârşi în distrugere. Credincioşii, în schimb, vor primi o glorioasă transformare din ceruri, unde este şi cetăţenia lor (3:1-21).
El încheie cu câteva îndemnuri şi în interesul menţinerii minţilor şi inimilor pline de lucruri drepte, Pavel spune: „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice lucrare bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”. Ei trebuiau să facă ceea ce au auzit şi au învăţat de la apostol. Toate lucrurile pot fi făcute prin Christos, cel care întăreşte (4:1-23).