Această scrisoare nu a fost scrisă de vreun creştin după zilele lui Pavel, aşa cum pretind religionişti moderni. Ei spun că scriitorul ei a încercat să strângă toate epistolele lui Pavel şi că el a făcut un comentariu înălţător al lor, în această scrisoare către efeseni. Dar, papirusul Nr. 2 Chester Beatty, scris la începutul secolului al III-lea, conţine 86 de foi ale unui codex al epistolelor lui Pavel, iar printre acestea se găseşte şi epistola către efeseni. Deci, faptul că a fost cuprinsă de timpuriu în codex-ul scrisorilor sale, demonstrează că epistola a fost scrisă de apostolul Pavel însuşi. Versetul iniţial îl identifică pe Pavel ca scriitor; la fel, 3:1. Efeseni 4:1 şi 6:20 îl indică indirect pe Pavel ca scriitor şi mai ales fixează locul şi timpul în care a fost scrisă: Roma, când Pavel se găsea acolo ca prizonier, către anii 59-61, d.Chr. Scrisoarea a fost scrisă, probabil, către sfârşitul acestei perioade. Unii nu vor să accepte „Efeseni”, ca scriere a lui Pavel, deoarece seamănă mult cu epistola către coloseni şi spun că el nu ar fi putut scrie două scrisori atât de asemănătoare. Dar, pare foarte probabil că epistolele către efeseni şi coloseni, alături de cea către Filimon, au fost scrise aproape în acelaşi timp şi consemnate împreună de Tihic, alături de Onisim (Ef. 6:21,22; Col. 4:7-9; Fil. 10-12). De aceea, aceste două scrisori pot fi atât de asemănătoare.

    După ce trimite salutări, Pavel vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu de a-i adopta ca fii prin Christos şi de a le trimite Duhul Sfânt ca o confirmare, garanţie sau promisiune a moştenirii lor cereşti. Ochii înţelegerii lor s-au deschis pentru a vedea privilegiile lor de a domni cu Christos, care a fost înălţat deasupra tuturor, cu excepţia lui Iehova însuşi. El, Isus Christos, este de asemenea Capul Bisericii, formată din membrele corpului Său (1:1-23). Harul lui Dumnezeu faţă de neamuri este pus în evidenţă în mod special. Odată, ei erau depărtaţi de Dumnezeu, separaţi de poporul ales al lui Dumnezeu prin legământului legii; dar acum, Isus Christos a abolit această despărţire şi prin har, atât iudeii cât şi neamurile, se pot apropia de Dumnezeu. Ei devin una în Christos, uniţi între ei ca un templu sfânt al lui Iehova (2:1-22). Pavel reaminteşte pe scurt apostolatul său printre neamuri şi arată că aceste adevăruri ale Împărăţiei, descoperă taina sau secretul care fusese ascuns de la începutul lumii (3:1-21).

    Atrage atenţia, apoi, un îndemn energic de a menţine unitatea. Există un motiv covârşitor pentru unitate: un singur corp, un singur Spirit, o singură speranţă, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu. Pentru creşterea şi maturitatea spirituală au fost rânduiţi apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători şi alţii pentru lucrarea de organizare, pentru ca fiecare lucru să fie îndeplinit în mod efectiv, în unitatea unui singur corp. Pavel îndeamnă la sfinţenie şi la iubire, la evitarea comportamentului şi vorbirii murdare şi sfătuieşte ca timpul să fie răscumpărat pentru serviciul lui Dumnezeu. Sunt amintite datoriile soţiilor şi soţilor, ale fiilor şi părinţilor, ale slujitorilor şi stăpânilor. Puternic, în mod deosebit, este îndemnul lui Pavel de a se întări în Dumnezeu şi de a îmbrăca armătura lui Dumnezeu, punând în evidenţă faptul că lupta are loc împotriva „răutăţii spirituale din locurile cereşti”. În ceea ce-l priveşte pe Pavel însuşi, rugăciunea sa este de a putea propovădui întotdeauna, cu sinceritate, Evanghelia, chiar dacă este „un ambasador în lanţuri” (4:1-6:24).