Galateni

    Apostolul Pavel a scris cu propria mână scrisoarea către bisericile Galatiei şi spiritul său era neliniştit când a scris-o. El avea motive să fie nerăbdător şi inspirat să scrie una dintre cele mai energice şi vehemente epistole ale sale. Iudei creştini veniseră în Galatia, după ce apostolul Pavel îşi împlinise lucrarea de predicare şi semănaseră învăţături atât de contradictorii, încât Pavel i-a acuzat pe galateni că urmează o altă evanghelie decât cea a lui Christos. Luptător neclintit pentru adevăr şi apostol zelos, care făcea lucrare de pionierat printre neamuri, el nu a cedat, nepermiţând ca creştinii convertiţi din Galatia, să cadă în robie. El acţionează rapid şi sever, pentru a zădărnici argumentele înrobitoare ale iudeilor creştinizaţi, care se opuneau cu încăpăţânare înlocuirii legii lui Moise cu Harul. Mai întâi, vine scrisoarea sa, care combate cu argumente solide afirmaţiile celor care se ţin strâns de lege; acest atac verbal demolator, este urmat de însuşi apostolul Pavel, care merge pe terenul de serviciu al Galatiei.

    Spre deosebire de Luca, Pavel avea obiceiul de a folosi denumirile provinciale romane. Studii recente asupra organizaţiei provincial    e a Imperiului Roman, arată că Licaonia era anexată Galatiei, în administraţia provincială. De aceea, termenul „bisericile Galatiei”, cuprindea cetăţi ale Licaoniei, ca Iconia, Listra şi Derbe, vizitate de Pavel în prima sa călătorie misionară. Fără îndoială, el a revizitat aceste biserici ale Galatiei în timpul celei de-a doua călătorii, încheiată către anul 51 d.Chr. Balanţa dovezilor pare să încline către opinia potrivit căreia în acea vreme, din Antiohia Siriei, Pavel a scris cu propria mână scrisoarea către galateni, care demască atât de violent poziţia falsă a iudeilor. Iată dovada:

    În scrisoarea sa către galateni, Pavel aminteşte că, la trei ani după convertirea sa, el era la Ierusalim şi vorbeşte despre o altă călătorie la Ierusalim, 14 ani mai târziu (1:18; 2;1). Cum se întâmplă adesea în Scripturi, aceste perioade de timp par să cuprindă primul şi ultimul an al perioadei. Deoarece convertirea lui Pavel a avut loc către anul 34 d.Chr., călătoria la Ierusalim în al treilea an, s-a produs în anul 36 d.Chr., iar cea care a avut loc după 14 ani s-a produs în anul 49 d.Chr. Acesta a fost, probabil, anul adunării din Ierusalim, care a discutat despre tăierea împrejur a neamurilor (Fapte 15:1-31). Această adunare a fost destul de importantă, pentru a constitui o dată istorică de referinţă.

    De asemenea, dat fiind faptul că tăierea împrejur părea a fi principala cerere a iudeilor creştinizaţi şi că această învăţătură era cauza fundamentală a confuziei în adunările Galatiei, apostolul putea să se refere la adunarea din Ierusalim, care a decis în această chestiune. Expresia „câţiva dintre ei” care au mers cu Pavel şi Barnaba la adunare, putea să-l includă pe Tit, menţionat de Pavel către galateni (Fapte 15:2). Puţin după adunare, Pavel a început a doua sa călătorie, comunicând bisericilor neamurilor, deciziile acestei adunări apostolice (Fapte 16:1-5). Fără îndoială, el a comunicat galatenilor aceste hotărâri care asigurau neamurilor eliberarea creştină de vechea lege iudaică, întărindu-i şi mai mult în credinţă. În timpul celei de-a doua călătorii, Pavel traversează Galatia către anul 49 d.Chr., ajunge la Corint, pleacă de acolo către anul 51 d.Chr. şi puţin după aceea se întoarce în Antiohia Siriei. Se poate presupune că în Antiohia a aflat despre instabilitatea bisericilor galatene, care „trecuseră atât de repede” de la Evanghelie şi de la hotărârile luate cu doi ani în urmă (1:6). Bineînţeles, el ar fi putut să afle despre abaterea galatenilor, în timp ce era încă în Corint sau în timpul scurtei opriri la Efes şi ar fi putut scrie epistola către galateni din una dintre aceste localităţi, dar modul de transmitere a ştirilor creştine era mult mai dezvoltat între Galatia şi Antiohia Siriei. Totuşi, anul cel mai probabil în care a fost scrisă epistola către galateni rămâne acelaşi, 51 d.Chr.

    Examinând conţinutul scrisorii, este de notat modul în care Pavel le descoperă galatenilor puritatea Evangheliei pe care le-a predicat-o, care nu a fost primită de la un om, ci a fost revelată de Isus Christos. Le aminteşte de devoţiunea pe care el a avut-o o vreme pentru iudaism şi pentru tradiţii şi despre persecuţia adevăraţilor creştini; dar, când Evanghelia i-a fost revelată şi a fost numit de către Christos „apostol al neamurilor”, el a acceptat această poruncă divină, nu s-a consultat cu ceilalţi apostoli la Ierusalim sau cu vreun alt om, ci a predicat în Arabia şi la Damasc înainte de a merge în Ierusalim. Apoi, a predicat Evanghelia în Siria şi Cilicia. El a abandonat complet iudaismul şi ritualurile sale (1:1-24).

    Al doilea capitol descrie călătoria la Ierusalim, împreună cu Barnaba şi Tit. Viguroasele lucrări ale lui Dumnezeu făcute printre neamuri, prin intermediul apostolatului lui Pavel, a convins corporaţia guvernatoare de la Ierusalim de ungerea sa divină, ca apostol al neamurilor. Pavel nu a căutat să placă oamenilor, nu s-a temut de oameni şi a rezistat chiar şi lui Petru, într-o împrejurare în care acesta din urmă părea să îmbrăţişeze prejudecăţile iudaismului. El a contrazis cu putere povestea că omul poate fi îndreptăţit prin faptele legii. Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, nu ar fi fost nevoie ca Isus Christos să moară, pentru a obţine răscumpărarea. Dar, îndreptăţirea pentru viaţă nu vine prin lege, ci prin credinţa în Isus Christos; cei ce sunt în Christos, nu trebuie să se întoarcă la lege şi la lucrările ei moarte, anulând harul nemeritat al lui Dumnezeu, care a ajuns la creaturi prin Christos.

    Pavel se lansează apoi în tratarea subiectului îndreptăţirii. Aceasta vine prin credinţă, nu prin lege. Avraam a fost considerat drept prin credinţa sa. Aceasta s-a întâmplat înainte ca legea să fie dată. Când a venit legea, ea a acţionat ca un blestem, căci a arătat izraeliţilor că erau păcătoşi şi vrednici de moarte. Christos i-a răscumpărat din acest blestem, împlinind legea şi apoi punându-i capăt şi a deschis pentru ei cea mai mare ocazie de binecuvântare, prin Sămânţa promisă lui Avraam, cel care, prin credinţa în această Sămânţă, a fost considerat drept. Legea dată la Sinai la 430 de ani după făgăduinţa avraamică, nu anulează făgăduinţa; legea trebuia să servească drept învăţător pentru a-i conduce pe izraeliţi la Mesia sau Christos şi a făcut aceasta pentru o rămăşiţă a Israelului după carne. Dar acum, Christos a venit, legea este încheiată şi iudeii şi neamurile sunt sub făgăduinţă (3:1-29). Prin Christos, galatenii primiseră Spiritul care îi face fii ai lui Dumnezeu; nu trebuiau să se întoarcă la lucrările moarte ale legii trecute. El îşi întăreşte argumentaţia cu pilda Sarei, soţia liberă a lui Avraam şi sclavei Agar, iar esenţa acesteia este că creştinii sunt fiii femeii libere (Ierusalimul de sus) prin făgăduinţă şi nu fiii robiei, sub lege (4:1-31).

    Apostolul exclamă apoi: „Christos ne-a izbăvit, ca să fim liberi. Rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei (legii)” (5:1). Dacă sunteţi circumcişi, sunteţi sub întreaga lege, căzând din har; aşa spune Pavel. El le cere apoi galatenilor să umble conduşi de Spirit şi să aducă roade ale Spiritului şi să evite să meargă după carne, aducând roadele care cauzează moartea (5:2-26). În ultimul capitol, Pavel sfătuieşte pe galateni să se ajute unul pe altul, în spiritul iubirii; în lucrare şi în integritate, fiecare să-şi poarte propria sarcină şi la sfârşit va culege ceea ce a semănat. Semănaţi în Spirit şi ţineţi minte că aceia care cer circumcizia şi respectarea legii, caută doar să o arate în carne.

Folosim fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experienţă mai bună online și pentru a îmbunătăți acest site. Continuând să utilizați acest site, vă dați consimțământul asupra utilizării cookie-urilor.
Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies, inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.