Izraeliţii au stat în deşert patruzeci de ani. Relatările cărţilor „Exodul”şi „Leviticul”, cuprind doar primul an şi încă puţin, iar cartea „Deuteronomul”, reia relatarea abia de la sfârşitul celui de al patruzecilea an. Pauza istorică, în ceea ce priveşte derularea evenimentelor, de trezeci şi opt de ani şi nouă luni, este acoperită de cartea „Numeri” (Num. 1:1; Deut. 1:3). Deoarece această carte cuprinde cea mai mare parte a perioadei de patruzeci de ani şi descrie călătoriile izraeliţilor în timpul marşului lor prin deşert, iudeii o numesc Bemidebar, care înseamnă „în deşert”. Aceasta este al patrulea cuvânt din primul verset al cărţii, din bibliile ebraice. Este o denumire a cărţii, mai corectă decât „Numeri”, substantiv derivat din titlul latin omonim din „Vulgata” şi din termenul „Arithmoi”, al „Septuagintei”. Acest ultim nume, se poate aplica logic, la cel mult cinci capitole (1-4, 26). Iudeii, după obiceiul lor, au numit cartea cu cuvântul iniţial, Vayedabber, care înseamnă „şi el a vorbit”.

    Şi aici, ca în „Leviticul”, cartea începe cu conjuncţia „şi”, care o leagă definitiv de ceea ce a fost înainte. Cartea este, fără nici o îndoială, o parte din ceea ce a fost, la origine, o singură carte, scrisă, după cum s-a demonstrat, de Moise. El este identificat, ca fiind scriitorul cărţii, chiar în „Numeri”: „Moise a scris călătoriile lor, din popas în popas, din porunca DOMNULUI”. „Acestea sunt legile şi poruncile pe care le-a dat DOMNUL prin Moise, fiilor lui Israel”(Numeri 33:2; 36:13). În cărţile ulterioare ale Bibliei, „Numeri” este recunoscută ca parte a legii mozaice. Ca dovadă, compară Iosua 4:12 cu Numeri 32:20-22, 29; 2Cronici 31:3 cu Numeri 28:1-31 şi Matei 12:5 cu Numeri 28:9,10.

    Spre deosebire de „Exodul” şi „Leviticul”, cartea „Numeri” nu a fost scrisă înainte de sosirea izraeliţilor în câmpiile Moabului, către sfârşitul celui de al patruzecilea an. „Numeri”, după cum s-a explicat mai înainte, cuprinde o perioadă de treizeci şi opt de ani şi nouă luni. Primele capitole ar fi putut fi scrise la începutul acestei perioade, dar începând cu capitolul douăzeci, cartea vorbeşte despre anul al patruzecilea. De fapt, nu este posibil să declarăm în mod concret, când au fost scrise de către Moise, fiecare din cele cinci cărţi ale Bibliei. Simplul fapt că evenimentele finale arătate în „Numeri”, au avut loc pe câmpiile Moabului, către sfârşitul călătoriei de patruzeci de ani, nu înseamnă că întrega carte „Numeri” a fost scrisă neaparat în acel loc. Dacă ne-am ghida după acest principiu, ar însemna că toate aceste prime cinci cărţi ale Bibliei, au fost scrise în a unsprezecea lună a celui de al patruzecilea an, deoarece au constituit la origine o singură carte şi evenimentele finale au avut loc în cel de al patruzecilea an.

    Trebuie să amintim faptul că Moise nu a scris în cinci perioade diferite aceste cinci cărţi, el nefăcând o asemenea împărţire a scrierilor sale. Nici nu a aşteptat trecerea celor patruzeci de ani pentru a scrie, dintr-o dată, tot ceea ce conţin cele cinci cărţi deoarece el a primit porunca de a scrie la începutul perioadei de patruzeci de ani (Exodul 17:14). Fără îndoială, el a început imediat după aceea să se supună acestei porunci. Este corect să reţinem că, după ce a scris ceea ce este astăzi „Geneza” şi după ce a ajuns cu relatarea la sfârşitul primei perioade, Moise a completat scrierile din popas în popas. În baza acestui lucru s-a spus în lecţiile precedente că materialul cunoscut acum drept „Exodul” şi „Leviticul”, a fost scris în apropierea Muntelui Sinai. Un raţionament asemănător ar susţine că materialul din „Numeri”, a fost adăugat relatării divine cu trecerea timpului şi nu a adunat în întregime, în cele câteva zile de la sfârşitul lungii perioade de timp pe care o cuprinde. Înainte de a termina cu acest argument legat de timp, trebuie să notăm că relatarea din „Numeri”, nu urmează strict o ordine cronologică. Primele cincisprezece versete din capitotul nouă, citează evenimente petrecute nicidecum în perioada cuprinsă de la sfârşitul „Leviticului”, până la începutul cărţii „Deuteronomul”, ci în luna precedentă, perioadă acoperită de „Leviticul”, după câte se pare (Num. 1:1; 9:1).

    „Numeri”, combină relatarea istorică şi scrierile legislative, precum şi poeme ebraice de o mare forţă şi frumuseţe (6:24-26), pentru a arăta cititorului faptele semnificative petrecute în timpul călătoriei prin deşert. Notabilă, în istorisire, este buna organizare a „cetăţii” călătoare a milioanelor de izraeliţi. Războinicii au fost număraţi; fiecărei seminţii, i s-a stabilit poziţia de aşezare în jurul cortului; Fiecărei seminţii, i s-a stabilit locul său în timpul marşului. Semnale de trâmbiţă menţineau ordinea în tabără. Moise era însărcinat prin numire teocratică şi şaptezeci de slujitori coordonaţi de el, dirijau activităţile legate de organizarea taberei. Deasupra tuturor, Marele Teocrat veghea şi dirija. El era Cel care le guverna mişcările, indicând prin nor în timpul zilei şi prin coloana de foc în timpul nopţii, când trebuiau să pornească în marş şi când trebuiau să se oprească.

    Leviţii erau organizaţi în mod special. Ei erau număraţi separat de războinici, deoarece, prin decret divin, trebuiau să fie scutiţi de obligaţiile militare. Lor le-a fost încredinţată îngrijirea cortului; nu erau destinaţi administraţiei şi serviciului militar (1:47-54). Leviţii erau împărţiţi în trei grupuri, după descendenţa lor din cei trei fii ai lui Levi (Gherşon, Chehat şi Merari), iar îndatoririle lor faţă de cort şi poziţia lor în tabără, erau determinate după această împărţire pe familii. Timpul serviciului lor era stabilit de la douăzeci şi cinci la cincizeci de ani, după care trebuiau să devină supraveghetori şi consilieri (8:23-26). Alte instrucţiuni de serviciu, îi priveau pe cei între trezeci şi cincizeci de ani, specificând îndatoririle lor în transportarea cortului (4:3,23,30). Cea mai lungă perioadă de serviciu menţionată în capitolul al optulea, ia în considerare probabil perioada de cinci ani de probă, cuprinsă între vârsta de douăzeci şi cinci de ani de probă, cuprinsă între vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi cea de treizeci de ani. Privilegiile depline ale serviciului preoţesc, începeau de la vârsta de treizeci de ani şi se limitau la Aaron şi la urmaşii lui.

    O mare parte a relatării cuprinse în cartea „Numeri”, tratează legile privitoare la sacrificii, sărbători, gelozie, ereditate, cetăţi levitice şi cetăţi de scăpare, jurăminte şi alte reguli de organizare. Restul conţinutului cărţii are un caracter istoric, furnizând amănunte despre călătoriile izraeliţilor în deşert, despre încercările şi evenimentele prin care au trecut, despre revoltele lor şi despre cum au fost pedepsiţi, despre cârtirile şi judecăţile lor, despre eliberările şi cuceririle lor. Având un spirit cârtitor, poporul poftea după carne; a comis păcatul lui Baal-Peor; a fost lovit de plăgi; de două ori s-a răzvrătit împotriva ordinii teocratice (Maria şi Aaron contra lui Moise şi unii leviţi, conduşi de Core, Datan şi Abiram, au încercat să uzurpeze serviciul preoţesc încredinţat lui Aaron şi fiilor lui); Iehova dă izbândă asupra Amoriţilor, Sihon şi Og; eforturile regelui Balac de a blestema Israelul cu ajutorul lui Balaam, se transformă în binecuvântare; madianiţii sunt înfrânţi, iar Balaam este ucis; chiar şi Moise pierde privilegiul de a intra în Ţara Făgăduită din cauza păcatului său. (20:10-12). Aaron a participat la acest ultim păcat, deci şi lui i-a fost interzis să intre în Canaan. În cel de al patruzecilea an, Eleazar este instalat în oficiul deţinut de Aaron de mare preot, iar Iosua primeşte însărcinarea de a fi succesorul lui Moise. La numărarea finală a izraeliţilor, în câmpiile Moabului, erau 601730 de oameni (bărbaţi de la douăzeci de ani în sus, fără leviţi); doar doi dintre aceştia, Caleb şi Iosua, cei doi credincioşi din cei doisprezece trimişi să iscodească ţara Canaanului, făceau parte 603550 de oameni număraţi în urmă cu treizeci şi nouă de ani. Astfel pedepsirea unei generaţii rebele, a fost împlinită în mod literal (14:26-35). În fine, au fost date instrucţiuni pentru a li se da leviţilor patruzeci şi opt de cetăţi ale ţării promise, dintre care şase trebuiau să rămână „cetăţi de scăpare” pentru ca în ele să se refugieze cei care comiteau omucideri în mod involuntar.

    Autenticitatea cărţii „Numeri”, este dovedită de următoarele fapte: multe din regulile cărţii „Numeri”, sunt adaptate doar vieţii în deşert şi în tabără, ceea ce demonstrează că relatarea a fost scrisă în aceste condiţii (33:2). Sinceritatea scriitorului dovedeşte adevărul cu privire la relatare. El nu ascunde păcatele naţiunii sale sau ale propriei seminţii. Astfel, el povesteşte chiar şi necredincioşia nepoţilor scriitorului (ucişi de Domnul deoarece i-au oferit foc străin) şi conduita greşită a fratelui şi a surorii sale. El nu a cruţat pe nimeni, nici pe sine însuşi, povestindu-şi propriul păcat, motiv pentru care nu i s-a permis să intre în Ţara Făgăduită(20:7-12,24).

    Canonicitatea cărţii „Numeri” este confirmată ulterior de referirile la faptele raportate în această carte sau în citatele directe făcute de alţi martori inspiraţi ai lui Iehova. Profetul Mica, se referă la relatarea din „Numeri”, în Mica 6:5. Isus se referă la „Numeri” şi la Moise, în Ioan 3:14 şi 5:46. Pavel confirmă relatarea din „Numeri” referitoare la şerpii care au distrus poporul (1Corinteni 10:9) şi la păcatul lui Baal-Peor (1Corinteni 10:8); Petru şi Ioan fac referire amândoi la păcatul lui Balaam, redat în „Numeri”, în timp ce Iuda se referă la răscoala lui Core şi la acea a lui Balaam (2Pet.2:15,16; Ap.2:14; Iuda 11). Făcând parte din acelaşi sul, canonicitatea sa este dovedită şi de legătura evidentă cu celelalte patru cărţi din acelaşi sul original, numite acum „Pentateuc”.