Genesa este prima carte a „Pentateucului”, nume care derivă dintr-un cuvânt grecesc, însemnând „cinci suluri” sau „volum din cinci părţii”, Pentateucul fiind într-adevăr o carte compusă din cinci părţi (de la Genesa la Deuteronomul). Că Pentateucul se găsea încă de la început sub forma unei singure cărţi, este demonstrat de însăşi faptul că el este numit de multe ori „cartea (singular, nu plural) legii lui Moise” (Neem. 8:1; Ios. 8:31; 2 Cron.17:9. Împărţirea sa în cinci suluri, este probabil mai veche decât Septuaginta, dar în această versiune greacă, se găseşte pentru prima dată împărţirea „Legii” în cinci părţi. „Genesa”, înseamnă „origine”, „început”. Aceasta este numele pe care Septuaginta îl dă primei cărţi a Bibliei. În Biblia ebraică, această carte este numită după cuvântul original „Bereshith”, care înseamnă „la început”.

    Cine a fost scriitorul cărţii „Geneza”? Dacă stabilim acesta atunci scriitorul întregului Pentateuc devine cunoscut, deoarece cele cinci cărţi ale acestuia, care constituie „cartea legii”, sunt scrise de unul şi acelaşi scriitor. Răspunsul îl găsim în prima poruncă de a scrie: „DOMNUL a zis lui Moise: scrie lucrul acesta într-o carte, ca să se păstreze aducerea aminte”. O altă mărturie spune: „apoi, Moise a scris...”. „DOMNUL a zis lui Moise: scrie...”; „Moise a scris călătoriile lor din popas în popas”. Deci, relatarea demonstrează că Moise a încheiat lucrarea sa de scriere: „Moise a isprăvit în totul de scris într.-o carte cuvintele legii acesteia” (Ex. 17:14; 24:4; 34:27; Num. 33:2; Deut. 31:24-26).

    Mulţi profeţi şi scriitori ulteriori ai Bibliei, au atribuit lui Moise primele cinci cărţi, referindu-se la ele ca la „legea lui Moise”. Ucenicul Iacob, vorbeşte de faptul că „Moise (...) este citit în sinagogi”. Apostolul Pavel a spus: „Moise a scris că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă legea, va trăi prin ea” (Fap, 15:21; Rom. 10:5; Lev. 18:5). Mărturia cea mai evidentă însă, vine de la Isus Cristos însuşi, care declară: „dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:46,47). Ce contează deci, că în aceste ultime zile, mulţi critici doritori de a atrage atenţia asupra lor, răspândesc un necurmat torent de teorii? Calitatea de scriitor a lui Moise, nu a fost niciodată pusă la îndoială timp de trei mii de ani, astfel că nu poate fi contestată cu succes acum.

    Pentateucul a început să fie redactat după ce Moise a fost autorizat să scrie, aşadar în anul 1513 î.Chr., imediat după exod. A fost completat patruzeci de ani mai târziu (Ex. 17:14; Deut. 31:24-26). Dar apare întrebarea: de unde a ştiut Moise istoria omului, începând cu Adam, care locuia în Eden? Această istorisire i-ar fi putut fi transmisă pe cale orală, în acest sens nefiind necesare prea multe persoane, cinci verigi umane legându-l pe Adam de Moise. Aceste verirgi sunt: Metusala, Sem, Isac, Levi şi Amram. Vieţile lor se suprapun astfel: Metusala a trăit în timpul ultimilor 243 de ani din viaţa lui Adam, iar Amram a fost tatăl lui Moise. Pentru a întări acest lanţ de comunicare orală, au existat oameni ca Lameh, Noe, Avraam, Iacob şi alţii. Ca un puternic păstrător al amintirii, Spiritul infailibil al lui Iehova Dumnezeu, i-ar fi putut călăuzi corect pe aceşti oameni şi pe cel care mai târziu a fost autorizat să scrie, adică Moise (Ioan 14:26). Autenticitatea sa este atestată de numeroase referinţe pe care le fac profeţii şi alţi scriitori ai Bibliei, inclusiv apostolii, precum şi de citatele din el, făcute de Isus Cristos. Multe din profeţiile sale s-au împlinit în mod minunat, iar altele se văd astăzi a fi în curs de împlinire. Toate acestea confirmă faptul că cele cinci cărţi ale lui Moise, nu ar fi putut avea o origine pământeană. Spiritul lui Dumnezeu a dictat, Moise a scris şi astfel relatarea este sigură.

    Cartea „Genesa”, este cea mai veche istorie a lumii. Primul verset trimite la trecutul îndepărtat, spunând cu simplitate: „la început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. În următoarele douăzeci şi şase de versete scurte, este parcursă o perioadă de patruzeci şi două de mii de ani. Este descrisă opera lui Dumnezeu de creare, în cele şase zile a câte şapte mii de ani fiecare. Ziua şi noaptea, prăbuşirea inelelor, apariţia uscatului, strângerea apelor, viaţa generală, luminătorii de zi şi de noapte, viaţa animală, culminând cu crearea bărbatului şi a femeii, toate aceste evenimente miraculoase întinse pe parcursul a patruzeci şi două de mii de ani, se derulează cu rapiditate înaintea ochilor noştri. Măreaţa putere a Creatorului este vizibilă, evidentă, în această operă (1:1-31).

    Condiţia binecuvântată, a primului cuplu uman, a fost de scurtă durată. Ei sunt puşi în Eden, le este dată legea lui Dumnezeu drept călăuză şi primesc un glorios mandat divin. Atunci apare religia diabolică. Satan, pe atunci numit Lucifer, se răscoală, o seduce pe Eva, iar ea îl converteşte şi pe soţul ei la nou-fondata religie. Din acest moment durerea, suferinţa şi moartea, intră pe scena pământului, astfel încât prima lume a dreptăţii a dispărut. Dar o rază de speranţă străluceşte pentru urmaşii credincioşi: Dumnezeu declară legământul Său edenic şi promite o Sămânţă care va veni şi va zdrobi pe toţi rebelii (2:1-3:24).

    Cain, primul fiu născut, îl ucide pe Abel, primul martor pământean al lui Iehova. Puterea religiei se dezvoltă; în mod făţarnic, oamenii numesc creaturile după Numele Domnului. Evenimentele se precipită: pe pământ începe o viaţă dezordonată; îngeri răi se materializează ca uriaşi şi coabitează cu fiicele oamenilor pentru a da naştere unei rase de hibrizi (corcituri); corupţia generală şi degenerarea ajung la culme. Iehova anunţă potopul care va curăţa pământul. Numai Noe şi familia sa supravieţuiesc potopului, găsindu-şi adăpost în arcă. Astfel, prima lume nedreaptă sau păcătoasă este curăţită, iar relatarea istorică ne conduce la anul 1656 („Anno Mundi” însemnând „anul lumii”) (4:1-7:24).

    După potop, Noe şi familia se închină lui Iehova, ascultând legământul cel veşnic, lor fiindu-le reafirmat mandatul divin. Nimrod ajunge pe culmea infamiei, ca un ambiţios dictator mondial. El organizează religia şi politica şi caută să unifice structura statului său totalitar, prin turnul Babel. În schimb rezultă dezbinarea, prin încurcarea limbii, prin apariţia multor rase şi împărăţii divizate (8:1-11:9).

    Trec 427 de ani din perioada de după potop, iar Iehova îi face de cunoscut lui Avraam făgăduinţa Sa, aceea de a-i binecuvânta pe cei ascultători, prin sămânţa sa. Apoi, relatarea cărţii „Genesa” ne descoperă istoria familiei lui Avraam şi despre reluarea făgăduinţei faţă de Isac şi apoi faţă de Iacov. În ţara Canaanului, lui Avraam i se naşte dintr-o scavă, Ismael. Este stabilit legământul circumciziei (tăiere împrejur). Avraam vede distrugerea arzătoare a Sodomei şi a Gomorei. Se naşte Isaac, iar cu batjocura făcută de Ismael, ce era cu cinci ani mai mare, începe perioada de 400 de ani de conflicte pentru poporul lui Dumnezeu. Isac ajunge pe punctul de a fi jertfit de tatăl său, dar este cruţat, iar apoi se căsătoreşte cu Rebeca, ea născându-l pe Iacov. Cei doisprezece fii ai lui Iacov, au devenit cele douăsprezece căpetenii ale seminţiilor Israelului (12:1-35:29).

    Ultima parte a cărţii „Geneza”, vorbeşte despre vinderea „visătorului” Iosif în Egipt. El este înălţat în acest regat al doilea după Faraon, aceasta având loc datorită unei interpretări inspirate a visului lui Faraon, care avertiza despre perioade de şapte ani de belşug, urmate de şapte ani de foamete. Este apoi prezentată ochilor cititorului drama împăcării lui Iosif cu fraţii săi. Iacov şi familia sa se mută în Egipt. Aici, Iacov prezice că Iuda va fi seminţia regală prin care va veni Mesia. Relatarea se încheie cu moartea lui Iosif, după ce acesta prezice exodul. Aşa se sfârşesc primii 2369 de ani de istorie umană (37:1-50:26).

    Cea mai mare parte a relatării cărţii „Genesa”, vorbeşte despre viaţa şi familiile a trei oameni: Avraam, Isaac şi Iacov. Din aceşti oameni, îşi are originea naţiunea Israel, iar relatarea privitoare la ei conduce spre naşterea Teocraţiei tipice ce a fost folosită spre a preumbri Teocraţia trainică prin care Iehova îşi va justifica Numele Său. În toată cartea se fac dese referiri la Sămânţa promisă. Ea fiind prezisă în capitotul trei şi constituie esenţa legământului avraamic. Tema esenţială prezentată în cartea „Genesa”, este Teocraţia şi justificarea prin intermediul Seminţei femeii lui Dumnezeu, reliefate în decursul timpului prin actele lui Dumnezeu de justificare şi judecată, precum potopul şi ploaia de foc asupra Sodomei şi Gomorei.