Folosim fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experienţă mai bună online și pentru a îmbunătăți acest site.
Continuând să utilizați acest site, vă dați consimțământul asupra utilizării cookie-urilor.
Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies,
inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.
Ierusalimul, profetic în ridicare și în cădere
A fost semnificativ faptul că Avraam a construit altarul pe care să-şi jertfească fiul iubit, Isaac, pe un munte ales de Iehova Dumnezeu în ţinutul Moria. După nouăsprezece secole, în aceeaşi regiune, Iehova şi-a lăsat Fiul unic-născut să fie jertfit, deoarece regele Solomon a construit pe Muntele Moria primul templu din Ierusalim. (Geneza 22:1, 2; 2Cronici 3:1; 1Cronici 21:18 la 22:19) Aşa că acela era locul desemnat pentru cea mai mare jertfă din univers, fapt subliniat de Isus atunci când a spus: „Dar trebuie să-mi continui drumul astăzi, mâine şi în ziua următoare, pentru că nu este permis ca un profet să fie omorât în afara Ierusalimului. Ierusalime, Ierusalime, care-i omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, cum îşi adună cloşca sub aripi puii ieşiţi de la clocit, dar voi n-aţi vrut!” (Luca 13:33, 34, NW) Moartea Lui în afara porţilor cetăţii şi în faţa templului de la Ierusalim de pe Muntele Moria a făcut ca a doua şi ultima cădere a cetăţii să fie inevitabilă. Ierusalimul a fost dat la o parte din cale, pentru ca mai marea cetate pe care o aştepta Avraam să fie văzută mai clar, cu ochii credinţei. „Căci el aştepta cetatea care are temelii adevărate, al cărei ziditor şi creator este Dumnezeu.” – Evrei 11:10, NW.
În zilele lui Avraam cetatea devenită mai târziu Ierusalim era cunoscută ca Salem, acest nume însemnând „pace”. Era cetatea singurului rege şi preot al lui Iehova de pe pământ atunci, Melhisedec, despre care se crede că nu era nimeni altul decât Sem, fiul binecuvântat al lui Noe, al cărui Dumnezeu era Iehova. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune nimic despre numele tatălui şi al mamei lui şi nici informaţii despre începutul şi sfârşitul vieţii sale, ca să fie arătat că nu şi-a primit preoţia de la vreun om şi că această preoţie era fără sfârşit. Numele lui, „Melhisedec”, însemnă „regele dreptăţii” şi el era rege al cetăţii păcii. În această privinţă îl prefigura pe veşnicul Mare Preot al lui Iehova, al dreptei lumi a cerurilor noi şi a pământului nou. (Evrei 7:1-17) Melhisedec se afla în poziţia de a-l binecuvânta pe Avraam. A făcut asta când Avraam s-a întors triumfător de la înfrângerea agresorilor păgâni din ţinutul Şinear, regiunea Babilonului. „Melhisedec, regele Salemului, a adus pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului Preaînalt. Atunci l-a binecuvântat pe Avraam şi a zis: ‘Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Preaînalt, care i-a dat pe asupritorii tăi în mâinile tale!’ Şi Avraam i-a dat zeciuială din toate.” (Geneza 14:18-20, NW) Această binecuvântare prezicea o victorie glorioasă pentru Sămânţa promisă a lui Avraam, care trebuia jertfită asemenea fiului lui Avraam, Isaac, pentru justificarea lui Iehova ca Dumnezeul Preaînalt şi pentru binecuvântarea întregii omeniri.
Peste 850 de ani au trecut înainte ca oraşul lui Melhisedec să devină Salem, despre care cânta psalmistul inspirat: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, mare este numele Lui în Israel. Tabernacolul Lui este tot în Salem şi locuinţa Lui în Sion.” (Psalmii 76:1, 2) În timpul acestei lungi perioade de tranziţie, Salem nu mai apare pe scena evenimentelor. Când auzim iarăşi despre el, se află în mâinile descendenţilor blestematului Canaan, iebusiţii, şi este cunoscut ca Iebus. Iehova a făcut un legământ cu Avraam să-i dea tot ţinutul Canaanului, inclusiv pe cel al iebusiţilor şi cetatea lor Iebus, sau Ierusalim. Dar înainte de asta trebuia ca descendenţii lui Avraam să treacă printr-o perioadă de mari încercări, deoarece când a făcut legământul, Iehova i-a zis lui Avraam: „Să ştii sigur că sămânţa ta va locui temporar într-o ţară care nu va fi a ei; ei vor trebui să le servească şi aceştia îi vor chinui, cu siguranţă, timp de patru sute de ani. Dar pe naţiunea căreia îi vor servi o voi judeca şi după aceea vor ieşi de-acolo cu mari bogăţii. În ce te priveşte, vei merge în pace la părinţii tăi, vei fi îngropat la o bătrâneţe fericită. Dar la a patra generaţie se vor întoarce aici, căci nelegiuirea Amoriţilor n-a ajuns încă la sfârşit.” (Geneza 15:13-16, NW) Aici „ţara care nu va fi a ei”, nenumită, în care descendenţii lui Avraam aveau să fie înrobiţi, s-a dovedit a fi Egiptul, prima putere mondială care a avut de-a face cu ei, primul cap al organizaţiei asemenea fiarei a Balaurului de după Potop.
Calitatea de partener în legământul lui Iehova cu Avraam pentru binecuvântarea tuturor familiilor şi naţiunilor pământului a fost moştenită de fiul său Isaac şi apoi de fiul lui Isaac, Iacov. Iacov a devenit tatăl a doisprezece fii. Prin gelozia majorităţii fraţilor vitregi, fiul iubit al lui Iacov, Iosif, a fost vândut ca sclav în Egipt. Datorită integrităţii sale faţă de Iehova Dumnezeu, în cele mai aspre încercări, Iosif a ajuns, în mod miraculos, să fie guvernator în Egipt, următorul după Faraon, regele. În timpul foametei de şapte ani care a lovit apoi lumea, Iosif l-a invitat pe tatăl său Iacov şi pe cei unsprezece fraţi ai lui să locuiască temporar alături de el în Egipt, în ţinutul Gosen. La 215 ani după ce Avraam, strămoşul lor, trecuse râul Eufrat ca să intre în Ţara Promisă, Iacov şi membrii casei lui au intrat în Egipt. Aici au devenit o naţiune numeroasă, formată din douăsprezece seminţii, după cei doisprezece fii ai lui Iacov, şi au fost numiţi cele „douăsprezece seminţii ale lui Israel”. - Geneza 49:28.
La ceva timp după moartea lui Iosif s-a ridicat în Egipt un Faraon care nu privea cu recunoştinţă serviciile preţioase pe care Iosif le adusese ţării Nilului în timpul anilor de foamete şi după aceea. Fără îndoială, instigat de puterea nevăzută din spatele tronului, adică de prinţul spiritual manevrat de primul cap al marelui Balaur, acest Faraon închinător la demoni a încercat să nimicească poporul care moştenise legământul lui Dumnezeu cu Avraam, cele douăsprezece seminţii ale Israelului. Împreună cu alte măsuri opresive, el i-a făcut sclavi, exact aşa cum îi prezisese Iehova lui Avraam. Dar, în timp ce marele Balaur avea un prinţ spiritual pentru asupritorul Egipt, şi Iehova avea un înger păzitor pentru poporul lui Israel. Pentru a ridica un eliberator văzut al Israelului din robia Egiptului, îngerul lui Iehova a apărut înaintea păstorului Moise, la rugul arzător din pustiul Arabiei, de lângă Muntele Sinai, sau Horeb, muntele lui Dumnezeu. La porunca lui Iehova, Moise s-a întors în Egipt şi a apărut înaintea Faraonului, cerând eliberarea izraeliţilor în numele lui Iehova.
Faraonul L-a sfidat pe Iehova şi a refuzat, în mod încăpăţânat, să dea drumul poporului Său. În schimb, el şi-a intensificat persecuţiile asupra lor. Atunci Iehova şi-a executat judecata asupra Egiptului, a dumnezeilor lui falşi şi a prinţului spiritual al Egiptului, aducând zece plăgi devastatoare asupra Faraonului şi a ţării lui. A zecea plagă, moartea tuturor întâilor născuţi din Egipt, în a 14-a zi a lunii Nisan, a zdrobit inima împietrită a lui Faraon şi atunci i-a scos afară din ţară pe izraeliţi. În această a zecea şi ultimă plagă izraeliţii nu au pierdut nici un singur întâi născut, deoarece ei au sărbătorit ascultători cina pascală, pe care Iehova a introdus-o pentru izraeliţi.
Astfel, la 430 de ani după ce Avraam traversase Eufratul şi marele legământ al binecuvântării intrase în vigoare, izraeliţii şi-au început marşul din Egipt. (Exodul 12:40, 41) Câteva zile mai târziu, Faraon, auzind că drumul de scăpare al izraeliţilor era blocat de Marea Roşie, şi-a adunat comandanţii carelor de luptă şi călăreţii şi au plecat să-i urmărească, pentru a-i târî înapoi în robie. Atunci Iehova, prin îngerul Său călăuzitor, a deschis pentru poporul Său o cale uscată prin mare până la ţărmurile arabe, aflate de cealaltă parte. Văzând cum îi scăpa prada printre degete, Faraon cu oastea-i rapidă s-a aruncat nebuneşte între pereţii de apă ai mării. Putea prinţul spiritual al Egiptului să ţină acei pereţi ca să nu se prăbuşească peste egipteni? Moise, ajungând pe uscat în Arabia, s-a întors, a ridicat toiagul cu care Iehova înfăptuia miracole şi pereţii de apă s-au prăbuşit peste urmăritori.
„Să-i cânt lui Iehova, căci mare a ajuns gloria Sa. A aruncat în mare pe cal şi pe călăreţ. Forţa şi puterea mea este Iah, căci El este salvarea mea.” Aşa a cântat Moise la această realizare divină. (Exodul 15:1, 2, NW) În acest fel, viul şi adevăratul Dumnezeu şi-a făcut un nume care nu mai poate fi şters nicicând. Actul Lui de eliberare a făcut din Israel poporul Său, cu toate drepturile. Nu este deci de mirare că regele David a putut exclama: „Cine este ca poporul Tău, ca Israel, acea naţiune de pe pământ pe care Dumnezeu s-a dus s-o răscumpere, ca să fie un popor pentru Sine, ca să-Şi facă un nume şi ca să facă pentru ei lucruri minunate şi semne, pentru ţara Ta, înaintea poporului Tău, pe care l-ai răscumpărat pentru Tine din Egipt, dintre naţiuni şi dumnezeii lor? Tu ţi-ai întărit poporul Israel, ca să fie un popor pentru Tine pe vecie; şi Tu, Iehova, ai devenit Dumnezeul lor.” - 2Samuel 7:23, 24, Da.
Miraculosul stâlp de nor i-a condus atunci pe izraeliţi la Muntele Sinai sau Horeb. Acolo Iehova l-a făcut pe Israel o naţiune adevărată, un popor cu un guvern teocratic. El a stabilit acest guvern făcând acolo, cu ei, un legământ în plus faţă de legământul făcut cu Avraam. (Galateni 3:17-19) Acela a fost un legământ al legii, cu Cele Zece Porunci ca legi fundamentale, şi izraeliţii au fost de acord să le respecte pentru binecuvântarea divină asupra naţiunii lor. După 40 de ani, când se aflau pe ţărmul râului Iordan şi pe punctul să intre în ţara promisă seminţei lui Avraam, Moise le-a spus: „Iehova Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Iehova legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii, astăzi, aici. Iehova v-a vorbit faţă în faţă pe munte, din mijlocul focului”. (Deuteronomul 5:1-4; 29:1, NW; Exodul 19:1 la 24:8) Ei erau poporul Său de legământ, cei care fuseseră, în mod voluntar, de acord să fie servii Lui, pe care El îi răscumpărase. Fuseseră martori oculari la ce făcuse Iehova pentru ei în Egipt, la Marea Roşie şi în timpul celor 40 de ani de umblare prin pustiu, înainte de intrarea în Ţara Promisă. Erau o naţiune de martori ai lui Iehova, o naţiune pe care El o adusese în existenţă şi o modelase sub legământul Legii. Pe bună dreptate, El le putea zice, în mod profetic:
În zilele lui Avraam cetatea devenită mai târziu Ierusalim era cunoscută ca Salem, acest nume însemnând „pace”. Era cetatea singurului rege şi preot al lui Iehova de pe pământ atunci, Melhisedec, despre care se crede că nu era nimeni altul decât Sem, fiul binecuvântat al lui Noe, al cărui Dumnezeu era Iehova. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune nimic despre numele tatălui şi al mamei lui şi nici informaţii despre începutul şi sfârşitul vieţii sale, ca să fie arătat că nu şi-a primit preoţia de la vreun om şi că această preoţie era fără sfârşit. Numele lui, „Melhisedec”, însemnă „regele dreptăţii” şi el era rege al cetăţii păcii. În această privinţă îl prefigura pe veşnicul Mare Preot al lui Iehova, al dreptei lumi a cerurilor noi şi a pământului nou. (Evrei 7:1-17) Melhisedec se afla în poziţia de a-l binecuvânta pe Avraam. A făcut asta când Avraam s-a întors triumfător de la înfrângerea agresorilor păgâni din ţinutul Şinear, regiunea Babilonului. „Melhisedec, regele Salemului, a adus pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului Preaînalt. Atunci l-a binecuvântat pe Avraam şi a zis: ‘Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Preaînalt, care i-a dat pe asupritorii tăi în mâinile tale!’ Şi Avraam i-a dat zeciuială din toate.” (Geneza 14:18-20, NW) Această binecuvântare prezicea o victorie glorioasă pentru Sămânţa promisă a lui Avraam, care trebuia jertfită asemenea fiului lui Avraam, Isaac, pentru justificarea lui Iehova ca Dumnezeul Preaînalt şi pentru binecuvântarea întregii omeniri.
Peste 850 de ani au trecut înainte ca oraşul lui Melhisedec să devină Salem, despre care cânta psalmistul inspirat: „Dumnezeu este cunoscut în Iuda, mare este numele Lui în Israel. Tabernacolul Lui este tot în Salem şi locuinţa Lui în Sion.” (Psalmii 76:1, 2) În timpul acestei lungi perioade de tranziţie, Salem nu mai apare pe scena evenimentelor. Când auzim iarăşi despre el, se află în mâinile descendenţilor blestematului Canaan, iebusiţii, şi este cunoscut ca Iebus. Iehova a făcut un legământ cu Avraam să-i dea tot ţinutul Canaanului, inclusiv pe cel al iebusiţilor şi cetatea lor Iebus, sau Ierusalim. Dar înainte de asta trebuia ca descendenţii lui Avraam să treacă printr-o perioadă de mari încercări, deoarece când a făcut legământul, Iehova i-a zis lui Avraam: „Să ştii sigur că sămânţa ta va locui temporar într-o ţară care nu va fi a ei; ei vor trebui să le servească şi aceştia îi vor chinui, cu siguranţă, timp de patru sute de ani. Dar pe naţiunea căreia îi vor servi o voi judeca şi după aceea vor ieşi de-acolo cu mari bogăţii. În ce te priveşte, vei merge în pace la părinţii tăi, vei fi îngropat la o bătrâneţe fericită. Dar la a patra generaţie se vor întoarce aici, căci nelegiuirea Amoriţilor n-a ajuns încă la sfârşit.” (Geneza 15:13-16, NW) Aici „ţara care nu va fi a ei”, nenumită, în care descendenţii lui Avraam aveau să fie înrobiţi, s-a dovedit a fi Egiptul, prima putere mondială care a avut de-a face cu ei, primul cap al organizaţiei asemenea fiarei a Balaurului de după Potop.
Calitatea de partener în legământul lui Iehova cu Avraam pentru binecuvântarea tuturor familiilor şi naţiunilor pământului a fost moştenită de fiul său Isaac şi apoi de fiul lui Isaac, Iacov. Iacov a devenit tatăl a doisprezece fii. Prin gelozia majorităţii fraţilor vitregi, fiul iubit al lui Iacov, Iosif, a fost vândut ca sclav în Egipt. Datorită integrităţii sale faţă de Iehova Dumnezeu, în cele mai aspre încercări, Iosif a ajuns, în mod miraculos, să fie guvernator în Egipt, următorul după Faraon, regele. În timpul foametei de şapte ani care a lovit apoi lumea, Iosif l-a invitat pe tatăl său Iacov şi pe cei unsprezece fraţi ai lui să locuiască temporar alături de el în Egipt, în ţinutul Gosen. La 215 ani după ce Avraam, strămoşul lor, trecuse râul Eufrat ca să intre în Ţara Promisă, Iacov şi membrii casei lui au intrat în Egipt. Aici au devenit o naţiune numeroasă, formată din douăsprezece seminţii, după cei doisprezece fii ai lui Iacov, şi au fost numiţi cele „douăsprezece seminţii ale lui Israel”. - Geneza 49:28.
La ceva timp după moartea lui Iosif s-a ridicat în Egipt un Faraon care nu privea cu recunoştinţă serviciile preţioase pe care Iosif le adusese ţării Nilului în timpul anilor de foamete şi după aceea. Fără îndoială, instigat de puterea nevăzută din spatele tronului, adică de prinţul spiritual manevrat de primul cap al marelui Balaur, acest Faraon închinător la demoni a încercat să nimicească poporul care moştenise legământul lui Dumnezeu cu Avraam, cele douăsprezece seminţii ale Israelului. Împreună cu alte măsuri opresive, el i-a făcut sclavi, exact aşa cum îi prezisese Iehova lui Avraam. Dar, în timp ce marele Balaur avea un prinţ spiritual pentru asupritorul Egipt, şi Iehova avea un înger păzitor pentru poporul lui Israel. Pentru a ridica un eliberator văzut al Israelului din robia Egiptului, îngerul lui Iehova a apărut înaintea păstorului Moise, la rugul arzător din pustiul Arabiei, de lângă Muntele Sinai, sau Horeb, muntele lui Dumnezeu. La porunca lui Iehova, Moise s-a întors în Egipt şi a apărut înaintea Faraonului, cerând eliberarea izraeliţilor în numele lui Iehova.
Faraonul L-a sfidat pe Iehova şi a refuzat, în mod încăpăţânat, să dea drumul poporului Său. În schimb, el şi-a intensificat persecuţiile asupra lor. Atunci Iehova şi-a executat judecata asupra Egiptului, a dumnezeilor lui falşi şi a prinţului spiritual al Egiptului, aducând zece plăgi devastatoare asupra Faraonului şi a ţării lui. A zecea plagă, moartea tuturor întâilor născuţi din Egipt, în a 14-a zi a lunii Nisan, a zdrobit inima împietrită a lui Faraon şi atunci i-a scos afară din ţară pe izraeliţi. În această a zecea şi ultimă plagă izraeliţii nu au pierdut nici un singur întâi născut, deoarece ei au sărbătorit ascultători cina pascală, pe care Iehova a introdus-o pentru izraeliţi.
Astfel, la 430 de ani după ce Avraam traversase Eufratul şi marele legământ al binecuvântării intrase în vigoare, izraeliţii şi-au început marşul din Egipt. (Exodul 12:40, 41) Câteva zile mai târziu, Faraon, auzind că drumul de scăpare al izraeliţilor era blocat de Marea Roşie, şi-a adunat comandanţii carelor de luptă şi călăreţii şi au plecat să-i urmărească, pentru a-i târî înapoi în robie. Atunci Iehova, prin îngerul Său călăuzitor, a deschis pentru poporul Său o cale uscată prin mare până la ţărmurile arabe, aflate de cealaltă parte. Văzând cum îi scăpa prada printre degete, Faraon cu oastea-i rapidă s-a aruncat nebuneşte între pereţii de apă ai mării. Putea prinţul spiritual al Egiptului să ţină acei pereţi ca să nu se prăbuşească peste egipteni? Moise, ajungând pe uscat în Arabia, s-a întors, a ridicat toiagul cu care Iehova înfăptuia miracole şi pereţii de apă s-au prăbuşit peste urmăritori.
„Să-i cânt lui Iehova, căci mare a ajuns gloria Sa. A aruncat în mare pe cal şi pe călăreţ. Forţa şi puterea mea este Iah, căci El este salvarea mea.” Aşa a cântat Moise la această realizare divină. (Exodul 15:1, 2, NW) În acest fel, viul şi adevăratul Dumnezeu şi-a făcut un nume care nu mai poate fi şters nicicând. Actul Lui de eliberare a făcut din Israel poporul Său, cu toate drepturile. Nu este deci de mirare că regele David a putut exclama: „Cine este ca poporul Tău, ca Israel, acea naţiune de pe pământ pe care Dumnezeu s-a dus s-o răscumpere, ca să fie un popor pentru Sine, ca să-Şi facă un nume şi ca să facă pentru ei lucruri minunate şi semne, pentru ţara Ta, înaintea poporului Tău, pe care l-ai răscumpărat pentru Tine din Egipt, dintre naţiuni şi dumnezeii lor? Tu ţi-ai întărit poporul Israel, ca să fie un popor pentru Tine pe vecie; şi Tu, Iehova, ai devenit Dumnezeul lor.” - 2Samuel 7:23, 24, Da.
Miraculosul stâlp de nor i-a condus atunci pe izraeliţi la Muntele Sinai sau Horeb. Acolo Iehova l-a făcut pe Israel o naţiune adevărată, un popor cu un guvern teocratic. El a stabilit acest guvern făcând acolo, cu ei, un legământ în plus faţă de legământul făcut cu Avraam. (Galateni 3:17-19) Acela a fost un legământ al legii, cu Cele Zece Porunci ca legi fundamentale, şi izraeliţii au fost de acord să le respecte pentru binecuvântarea divină asupra naţiunii lor. După 40 de ani, când se aflau pe ţărmul râului Iordan şi pe punctul să intre în ţara promisă seminţei lui Avraam, Moise le-a spus: „Iehova Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Iehova legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii, astăzi, aici. Iehova v-a vorbit faţă în faţă pe munte, din mijlocul focului”. (Deuteronomul 5:1-4; 29:1, NW; Exodul 19:1 la 24:8) Ei erau poporul Său de legământ, cei care fuseseră, în mod voluntar, de acord să fie servii Lui, pe care El îi răscumpărase. Fuseseră martori oculari la ce făcuse Iehova pentru ei în Egipt, la Marea Roşie şi în timpul celor 40 de ani de umblare prin pustiu, înainte de intrarea în Ţara Promisă. Erau o naţiune de martori ai lui Iehova, o naţiune pe care El o adusese în existenţă şi o modelase sub legământul Legii. Pe bună dreptate, El le putea zice, în mod profetic:
„Aşa zice Iehova, care te-a creat, Iacove, şi care te-a întocmit, Israele! Nu te teme, căci te-am răscumpărat; te-am chemat pe nume, eşti al Meu. Voi sunteţi martorii Mei, zice Iehova, şi servul Meu pe care l-am ales. Ca să ştiţi, să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt. Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi nici nu va mai fi făcut altul după Mine. Eu, chiar Eu sunt Iehova şi în afară de Mine nu mai este nici un salvator.” - Isaia 43:1, 10, 11, AS.
Israelul era o creaţie naţională a lui Dumnezeu. Numele Lui era asupra lor şi ei trebuiau să-l poarte într-un mod onorabil, nu într-un mod nedemn. Asigurându-i de binecuvântare divină dacă procedau aşa, Moise le-a zis: „Şi toate popoarele pământului vor vedea că numele lui Iehova este chemat peste tine şi se vor teme de tine.” (Deuteronomul 28:10, NW) Dumnezeu trebuia să dea naţiunii Lui teocratice nou create un teritoriu în care să trăiască şi să fie martoră a suveranităţii universale a Dumnezeului lor Iehova. Printr-un miracol ca acela de la Marea Roşie, El i-a trecut râul revărsat Iordan sub conducerea succesorului lui Moise, Iosua. Iehova nu a făcut ţara cadou izraeliţilor. Aceasta ar fi fost prea uşor pentru ei; n-ar fi dovedit credinţa şi ascultarea lor faţă de Dumnezeu, cu care intraseră într-un legământ solemn. În termenii acestui legământ ei fuseseră instruiţi ce să facă atunci când intrau în Ţara Promisă. Ocupanţii din acel timp ai ei erau descendenţi ai blestematului Canaan şi erau condamnaţi la moarte pentru nelegiuirile lor şi închinarea necurată la falşii dumnezei, la demoni. Pentru a intra în posesia ţării printr-o bătălie în care Iehova Dumnezeu îi ajuta, izraeliţii trebuiau să acţioneze ca executori ai Săi şi să îi distrugă pe ticăloşii închinători la demoni care se opuneau stabilirii conducerii teocratice în ţara dată de Dumnezeu.
Curăţind astfel ţara, apărau suveranitatea lui Iehova asupra întregului pământ şi se apărau pe ei înşişi de infectarea cu închinarea idolatră în viitor. Când îşi dovedeau credinţa şi continuau eliminarea idolatrilor blestemaţi din ţară, atunci „Iehova, Dumnezeul lui Israel, era Cel care lupta pentru Israel.” - Iosua 10:14, 42; 23:3, 10, NW.
După şase ani de supunere parţială a Ţării Promise, izraeliţii au intrat într-o perioadă de guvernare prin judecători umani, ca reprezentanţi văzuţi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu era de fapt conducătorul lor nevăzut, Regele lor. „Iehova este cel care va domni peste voi”, a zis judecătorul Ghedeon. (Judecătorii 8:23, NW) Şi judecătorul Samuel le-a amintit: „Iehova, Dumnezeul vostru, era Regele vostru.” (1Samuel 12:12, AS; Deuteronomul 33:5) Samuel a spus aceasta, deoarece aproape de sfârşitul vieţii lui, poporul ceruse să fie pus peste ei un rege văzut, muritor, aşa cum aveau naţiunile păgâne din jurul lor. Samuel, profetul lui Iehova, l-a uns pe Saul ca primul lor rege. Astfel, despre regele Israelului se vorbea ca fiind „unsul lui Iehova”. După ce l-a părăsit pe Iehova, Dumnezeul său, şi a căutat sfaturi la mediumul din En-Dor, Saul a murit în bătălie după o domnie de 40 de ani. Datorită lipsei lui de credinţă faţă de Dumnezeu, Iehova nu l-a lăsat pe Saul să înceapă o dinastie regală în Israel, ci l-a uns ca rege pe David din Betleemul lui Iuda, în cetatea iudaică Hebron. Cu el, Iehova Dumnezeu a început o importantă dinastie.
Regele David a trecut la supunerea tuturor zonelor rămase necucerite din Ţara Promisă. El a atacat fortăreaţa Ierusalimului care era încă sub stăpânirea iebusiţilor păgâni. (Iosua 15:63; Judecătorii 19:10-12) „David şi tot Israelul s-au dus la Ierusalim, (adică Iebus). Acolo erau iebusiţii, locuitorii ţării. Locuitorii Iebusului i-au zis lui David: 'Nu vei intra aici.' Dar David a luat fortăreaţa Sionului; aceasta este cetatea lui David. … David a locuit în fortăreaţă; de aceea au numit-o cetatea lui David.” (1 Cronici 11:4-7, AS) Astfel Ierusalimul, care a fost o cetate păgână pângărită, a devenit capitala împărăţiei lui Israel. Fortăreaţa cetăţii se numea Sion, un nume care a ajuns să fie aplicat mai târziu întregii cetăţi pe măsură ce se extindea.
Prin profetul Său Moise, Iehova le-a vorbit în mod repetat izraeliţilor despre alegerea unui loc special în Ţara Promisă pentru aşezarea numelui Său; acesta avea să devină centrul închinării pentru întreaga naţiune. „Locul pe care Iehova Dumnezeul vostru îl va alege, din toate seminţiile voastre, să-Şi aşeze numele acolo, să locuiască acolo, să-l căutaţi şi să mergeţi acolo.” (Deuteronomul 12:4, 5, 11, 21; 26:2, NW) Ierusalimul sau Sionul s-a dovedit a fi locul ales de Iehova, căci la timpul potrivit regele David a adus chivotul sfânt al legământului, care simboliza prezenţa lui Iehova în Israel, şi a fost aşezat lângă palatul lui, în cetatea lui David, Sion. La acest eveniment David a compus un psalm şi a cântat: „Să se bucure cerurile şi să se înveselească pământul! Să se spună printre naţiuni că Iehova domneşte!” (1Cronici 16:31, AS) Mai târziu, Iehova a ales o locaţie chiar la nord de Sion, ca loc pentru templul pe care Dumnezeu îi spusese regelui David că îl va construi fiul şi succesorul său, Solomon, şi acesta a devenit o parte a cetăţii. Acolo, în şapte ani şi jumătate, înţeleptul rege Solomon a construit un templu magnific. Dumnezeu i-a zis lui Solomon: „Îţi sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea, pentru totdeauna, numele Meu.” (1Regi 9:1-3, AS) Legat de succesorul lui Solomon, fiul său, Roboam, este scris: „El a domnit şaptesprezece ani la Ierusalim, cetatea pe care a ales-o Iehova din toate seminţiile lui Israel, ca să-Şi pună numele acolo.” (1Regi 14:21, AS) Aceasta a devenit cetatea sfântă, identificată cu numele lui Dumnezeu.
Aflat la o înălţime de aproape 778 metri deasupra nivelului Mării Mediterane, Ierusalimul era mai înalt decât aproape orice altă mare capitală din istoria omenirii, aflându-se şi în vârful unei pante care coboară aproximativ 1.005 metri în câmpia Iordanului, la Ierihon, sau la aproape 1.158 metri deasupra nivelului Mării Moarte. Ce bine avea să simbolizeze amplasarea şi semnificaţia cetăţii sfinte realităţi legate de ceva mult mai înalt şi mai grandios decât simpla cetate pământească! Cât de potrivit folosea psalmistul Ierusalimul ca model profetic şi cânta: „Mare este Iehova şi foarte lăudat în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Minunat în înălţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului, în partea de nord, cetatea Marelui Rege.” (Psalmii 48:1, 2, AS) Iehova era adevăratul Rege al Ierusalimului în zilele guvernului Său teocratic peste Israel. Regele uman din linia lui David nu era decât reprezentantul pământesc, văzut, aflat pe un tron material pe Muntele Sion. Tronul era de fapt al lui Iehova. De aceea, s-a scris despre succesorul lui David: „Solomon a stat pe tronul lui Iehova, ca rege, în locul tatălui său David şi a prosperat, şi tot Israelul l-a ascultat.” (1Cronici 29:23, AS) Astfel, Salemul, capitala regelui Melhisedec din vechime, preotul Dumnezeului Preaînalt, a devenit iarăşi locul regelui teocratic şi centrul marelui preot al Său.
Cuvântul „cetate” în ebraică este de genul feminin şi despre ea se vorbeşte ca despre o femeie. Despre locuitorii sau cetăţenii cetăţii se vorbeşte ca de copiii ei. De exemplu: „Laudă pe Iehova, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! Căci El a întărit zăvoarele porţilor tale, ţi-a binecuvântat copiii de acolo.” „Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se înveselească fiii Sionului de Regele lor!” (Psalmii 147:12, 13; 149:2, AS; Isaia 54:1, 13; Ioel 2:23; 3:6) Din acest punct de vedere Ierusalimul credincios teocratic a fost folosit să reprezinte sau să ilustreze sfânta organizaţie nevăzută a lui Iehova, organizaţia Sa teocratică, universală, soţia sau femeia Lui care dă naştere Seminţei pe care El a promis-o în Eden, după căderea omului în păcat. Acestei organizaţii, care a fost mult timp păstrată ca aceea care va da naştere seminţei femeii pentru zdrobirea capului Şarpelui, i se adresau, în realitate, cuvintele profetice: „Cântă, stearpo, care nu ai născut! Izbucneşte în cântat şi strigă, tu care nu ai fost în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi mai mulţi decât copiii celei măritate, zice Iehova. Căci Făcătorul tău este bărbatul tău, Iehova al oştirilor este numele Lui. … Căci Iehova te-a chemat ca pe o soţie părăsită şi întristată în spirit, ca pe o soţie din tinereţe care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Pentru câteva clipe te părăsisem, dar te voi aduce înapoi cu mari îndurări. Şi toţi copiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova şi mare va fi pacea copiilor tăi.” - Isaia 54:1, 5-7, 13, AS.
Organizaţia cerească a lui Iehova, asemenea unei soţii, corespunde nu doar Ierusalimului credincios şi teocratic, care L-a acceptat pe Regele uns al lui Iehova, ci şi soţiei libere a lui Avraam, Sara, mama lui Isaac. Aceasta nu este interpretarea personală a martorilor lui Iehova, ci interpretarea inspirată de spiritul lui Dumnezeu. Căci apostolul Pavel s-a întors de la Ierusalimul neteocratic şi necredincios al zilelor lui, care îl respinsese pe Regele uns al lui Iehova, şi le-a spus fraţilor săi creştini: „Dar Ierusalimul cel de sus este liber şi el este mama noastră.” După ce spune aceasta, el citează Isaia 54:1, citat în paragraful precedent, şi face următorul comentariu: „Acum noi, fraţilor, suntem copii ai promisiunii, aşa cum a fost Isaac.” Apoi Pavel citează cuvintele soţiei libere a lui Avraam, Sara, îndreptate împotriva servitoarei ei, după care comentează: „De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii libere.” (Galateni 4:21-31, NW) În felul acesta este dovedit că există un „Ierusalim de sus”, un Ierusalim ceresc, şi că acesta este mama seminţei promise, ilustrată de Isaac, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Femeia, desemnată de Iehova Dumnezeu în Eden, la Geneza 3:15, să fie mama zdrobitorului Şarpelui, este Ierusalimul ceresc, organizaţia Sa spirituală şi teocratică nevăzută.
În Eden Dumnezeu a promis să pună duşmănie între femeia Sa şi marele Şarpe, şi între sămânţa ei şi cea a Şarpelui. Prin legământul Său al Legii cu naţiunea Israel, El a interzis Israelului închinarea la demoni a naţiunilor păgâne şi orice alianţă cu naţiunile organizaţiei văzute a Şarpelui. Şarpele şi sămânţa lui au răspuns acestei ostilităţi şi au lucrat în mod stăruitor la coruperea Israelului şi la subjugarea lui. Regele Solomon, constructorul templului lui Iehova, a devenit corupt prin închinare idolatră la demoni şi a murit necredincios faţă de Dumnezeu. Dar dinastia domnitoare n-a fost întreruptă din linia lui, deoarece, printr-un legământ special pentru împărăţie cu credinciosul rege David, Dumnezeu îşi dăduse cuvântul că linia regală avea să rămână în casa lui David până la venirea Seminţei femeii lui Dumnezeu. (2Samuel 7:1-17) Deci, în timpul domniei succesorului lui Solomon, împărăţia a fost împărţită. Zece seminţii ale lui Israel s-au despărţit şi au format o împărăţie proprie, în partea de nord. Numai seminţiile lui Iuda, Beniamin şi seminţia sacră a lui Levi, cu preoţia ei, au rămas credincioase casei regale a lui David şi capitalei ei de la Ierusalim, locul închinării lui Iehova. În timp, prinţul spiritual de peste Asiria, reprezentat de al doilea cap al fiarei Balaurului, a devenit dominant şi a început atacarea împărăţiei celor zece seminţii din partea de nord a Israelului. În 740 î.C., Asiria a supus-o, i-a distrus capitala şi i-a deportat pe izraeliţii necredincioşi.
Apoi al doilea cap al marelui Balaur a încercat să lovească în împărăţia lui Iuda şi în capitala ei, Ierusalim. Capitala asiriană Ninive a devenit marea rivală a cetăţii sfinte. Dar când agresorul asirian Sanherib a ameninţat Ierusalimul şi l-a batjocorit pe Dumnezeul lui, în zilele credinciosului rege Ezechia, îngerul lui Iehova (arhanghelul Mihael, fără îndoială) a trimis sămânţa asiriană a Şarpelui înapoi în Ninive cu 185.000 de soldaţi mai puţini, toţi ucişi într-o noapte, spre justificarea suveranităţii universale a lui Iehova. După aceea, al treilea cap al Balaurului, care controla prinţul spiritual de peste Babilon, a devenit dominant, iar Babilonul a devenit marea rivală a Ierusalimului. Reprezentate de aceste două cetăţi tipice de pe pământ, femeia lui Satan, care în mod figurat purta numele Babilon, şi femeia lui Iehova, Ierusalimul ceresc, se confruntau într-o ostilitate deschisă. Nici unul din regii care au stat pe tronul lui Iehova în Ierusalimul pământesc nu s-a dovedit a fi sămânţa femeii lui Dumnezeu. În ciuda eforturilor sincere ale unor regi evlavioşi de a salva situaţia, linia domnitoare a dinastiei lui David a ajuns atât de coruptă încât Iehova a văzut de bine să răstoarne acea împărăţie teocratică în miniatură. În acest scop, El i-a permis femeii lui Satan, Babilonul, să înregistreze un aparent triumf. În anul 607 î.C. sămânţa regală a Diavolului, Nebucadneţar, regele Babilonului pământesc, a avut succes în înfrângerea Ierusalimului, a locurilor lui nobile şi, spre şocul evreilor, a templului lor pângărit. El i-a luat prizonieri pe majoritatea evreilor supravieţuitori, inclusiv pe Zedechia, în provincia Babilon. La puţin timp după aceea, săracii ţării care fuseseră lăsaţi acolo au fugit de frică jos în Egipt, lăsând în urmă Ierusalimul în ruine şi ţara lui Iuda ca un pustiu fără om sau animal domestic.
Deşi profetul Ieremia prezisese toate acestea, el a plâns atunci când s-au întâmplat şi a rostit următoarea plângere: „Cum stă părăsită cetatea aceasta care era plină de oameni! A devenit ca o văduvă! Ea, care era mare printre naţiuni! Ea, care era o prinţesă printre provincii, a devenit tributară! … Adversarii ei au devenit conducători, duşmanii ei prosperă, căci Iehova a nenorocit-o, din pricina mulţimii păcatelor ei; copiii ei au fost duşi în captivitate înaintea adversarilor. S-a dus de la fiica Sionului toată maiestatea ei. … Ierusalimul a păcătuit grav! De aceea a ajuns un lucru necurat; toţi cei ce o onorau o dispreţuiesc, pentru că i-au văzut goliciunea; da, ea suspină şi se întoarce ruşinată. Necurăţia era pe hainele ei, nu s-a gândit la sfârşitul său. De aceea a căzut în mod uimitor. Nimeni nu o mângâie. …Suflarea din nările noastre, unsul lui Iehova, a fost dus în gropile lor, despre care ziceam: Vom trăi sub umbra lui printre naţiuni. … Tu, Iehova, rămâi pe vecie; tronul Tău este din generaţie în generaţie! Pentru ce să ne uiţi pe vecie şi să ne părăseşti atâta timp? Întoarce-ne la Tine, Iehova, şi ne vom întoarce! Reînnoieşte-ne zilele ca odinioară!” - Plângerile lui Ieremia 1:1-9; 4:20; 5:1-21, AS.
Israelul era o creaţie naţională a lui Dumnezeu. Numele Lui era asupra lor şi ei trebuiau să-l poarte într-un mod onorabil, nu într-un mod nedemn. Asigurându-i de binecuvântare divină dacă procedau aşa, Moise le-a zis: „Şi toate popoarele pământului vor vedea că numele lui Iehova este chemat peste tine şi se vor teme de tine.” (Deuteronomul 28:10, NW) Dumnezeu trebuia să dea naţiunii Lui teocratice nou create un teritoriu în care să trăiască şi să fie martoră a suveranităţii universale a Dumnezeului lor Iehova. Printr-un miracol ca acela de la Marea Roşie, El i-a trecut râul revărsat Iordan sub conducerea succesorului lui Moise, Iosua. Iehova nu a făcut ţara cadou izraeliţilor. Aceasta ar fi fost prea uşor pentru ei; n-ar fi dovedit credinţa şi ascultarea lor faţă de Dumnezeu, cu care intraseră într-un legământ solemn. În termenii acestui legământ ei fuseseră instruiţi ce să facă atunci când intrau în Ţara Promisă. Ocupanţii din acel timp ai ei erau descendenţi ai blestematului Canaan şi erau condamnaţi la moarte pentru nelegiuirile lor şi închinarea necurată la falşii dumnezei, la demoni. Pentru a intra în posesia ţării printr-o bătălie în care Iehova Dumnezeu îi ajuta, izraeliţii trebuiau să acţioneze ca executori ai Săi şi să îi distrugă pe ticăloşii închinători la demoni care se opuneau stabilirii conducerii teocratice în ţara dată de Dumnezeu.
Curăţind astfel ţara, apărau suveranitatea lui Iehova asupra întregului pământ şi se apărau pe ei înşişi de infectarea cu închinarea idolatră în viitor. Când îşi dovedeau credinţa şi continuau eliminarea idolatrilor blestemaţi din ţară, atunci „Iehova, Dumnezeul lui Israel, era Cel care lupta pentru Israel.” - Iosua 10:14, 42; 23:3, 10, NW.
După şase ani de supunere parţială a Ţării Promise, izraeliţii au intrat într-o perioadă de guvernare prin judecători umani, ca reprezentanţi văzuţi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu era de fapt conducătorul lor nevăzut, Regele lor. „Iehova este cel care va domni peste voi”, a zis judecătorul Ghedeon. (Judecătorii 8:23, NW) Şi judecătorul Samuel le-a amintit: „Iehova, Dumnezeul vostru, era Regele vostru.” (1Samuel 12:12, AS; Deuteronomul 33:5) Samuel a spus aceasta, deoarece aproape de sfârşitul vieţii lui, poporul ceruse să fie pus peste ei un rege văzut, muritor, aşa cum aveau naţiunile păgâne din jurul lor. Samuel, profetul lui Iehova, l-a uns pe Saul ca primul lor rege. Astfel, despre regele Israelului se vorbea ca fiind „unsul lui Iehova”. După ce l-a părăsit pe Iehova, Dumnezeul său, şi a căutat sfaturi la mediumul din En-Dor, Saul a murit în bătălie după o domnie de 40 de ani. Datorită lipsei lui de credinţă faţă de Dumnezeu, Iehova nu l-a lăsat pe Saul să înceapă o dinastie regală în Israel, ci l-a uns ca rege pe David din Betleemul lui Iuda, în cetatea iudaică Hebron. Cu el, Iehova Dumnezeu a început o importantă dinastie.
Regele David a trecut la supunerea tuturor zonelor rămase necucerite din Ţara Promisă. El a atacat fortăreaţa Ierusalimului care era încă sub stăpânirea iebusiţilor păgâni. (Iosua 15:63; Judecătorii 19:10-12) „David şi tot Israelul s-au dus la Ierusalim, (adică Iebus). Acolo erau iebusiţii, locuitorii ţării. Locuitorii Iebusului i-au zis lui David: 'Nu vei intra aici.' Dar David a luat fortăreaţa Sionului; aceasta este cetatea lui David. … David a locuit în fortăreaţă; de aceea au numit-o cetatea lui David.” (1 Cronici 11:4-7, AS) Astfel Ierusalimul, care a fost o cetate păgână pângărită, a devenit capitala împărăţiei lui Israel. Fortăreaţa cetăţii se numea Sion, un nume care a ajuns să fie aplicat mai târziu întregii cetăţi pe măsură ce se extindea.
Prin profetul Său Moise, Iehova le-a vorbit în mod repetat izraeliţilor despre alegerea unui loc special în Ţara Promisă pentru aşezarea numelui Său; acesta avea să devină centrul închinării pentru întreaga naţiune. „Locul pe care Iehova Dumnezeul vostru îl va alege, din toate seminţiile voastre, să-Şi aşeze numele acolo, să locuiască acolo, să-l căutaţi şi să mergeţi acolo.” (Deuteronomul 12:4, 5, 11, 21; 26:2, NW) Ierusalimul sau Sionul s-a dovedit a fi locul ales de Iehova, căci la timpul potrivit regele David a adus chivotul sfânt al legământului, care simboliza prezenţa lui Iehova în Israel, şi a fost aşezat lângă palatul lui, în cetatea lui David, Sion. La acest eveniment David a compus un psalm şi a cântat: „Să se bucure cerurile şi să se înveselească pământul! Să se spună printre naţiuni că Iehova domneşte!” (1Cronici 16:31, AS) Mai târziu, Iehova a ales o locaţie chiar la nord de Sion, ca loc pentru templul pe care Dumnezeu îi spusese regelui David că îl va construi fiul şi succesorul său, Solomon, şi acesta a devenit o parte a cetăţii. Acolo, în şapte ani şi jumătate, înţeleptul rege Solomon a construit un templu magnific. Dumnezeu i-a zis lui Solomon: „Îţi sfinţesc casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea, pentru totdeauna, numele Meu.” (1Regi 9:1-3, AS) Legat de succesorul lui Solomon, fiul său, Roboam, este scris: „El a domnit şaptesprezece ani la Ierusalim, cetatea pe care a ales-o Iehova din toate seminţiile lui Israel, ca să-Şi pună numele acolo.” (1Regi 14:21, AS) Aceasta a devenit cetatea sfântă, identificată cu numele lui Dumnezeu.
Aflat la o înălţime de aproape 778 metri deasupra nivelului Mării Mediterane, Ierusalimul era mai înalt decât aproape orice altă mare capitală din istoria omenirii, aflându-se şi în vârful unei pante care coboară aproximativ 1.005 metri în câmpia Iordanului, la Ierihon, sau la aproape 1.158 metri deasupra nivelului Mării Moarte. Ce bine avea să simbolizeze amplasarea şi semnificaţia cetăţii sfinte realităţi legate de ceva mult mai înalt şi mai grandios decât simpla cetate pământească! Cât de potrivit folosea psalmistul Ierusalimul ca model profetic şi cânta: „Mare este Iehova şi foarte lăudat în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Minunat în înălţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului, în partea de nord, cetatea Marelui Rege.” (Psalmii 48:1, 2, AS) Iehova era adevăratul Rege al Ierusalimului în zilele guvernului Său teocratic peste Israel. Regele uman din linia lui David nu era decât reprezentantul pământesc, văzut, aflat pe un tron material pe Muntele Sion. Tronul era de fapt al lui Iehova. De aceea, s-a scris despre succesorul lui David: „Solomon a stat pe tronul lui Iehova, ca rege, în locul tatălui său David şi a prosperat, şi tot Israelul l-a ascultat.” (1Cronici 29:23, AS) Astfel, Salemul, capitala regelui Melhisedec din vechime, preotul Dumnezeului Preaînalt, a devenit iarăşi locul regelui teocratic şi centrul marelui preot al Său.
Cuvântul „cetate” în ebraică este de genul feminin şi despre ea se vorbeşte ca despre o femeie. Despre locuitorii sau cetăţenii cetăţii se vorbeşte ca de copiii ei. De exemplu: „Laudă pe Iehova, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău, Sioane! Căci El a întărit zăvoarele porţilor tale, ţi-a binecuvântat copiii de acolo.” „Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se înveselească fiii Sionului de Regele lor!” (Psalmii 147:12, 13; 149:2, AS; Isaia 54:1, 13; Ioel 2:23; 3:6) Din acest punct de vedere Ierusalimul credincios teocratic a fost folosit să reprezinte sau să ilustreze sfânta organizaţie nevăzută a lui Iehova, organizaţia Sa teocratică, universală, soţia sau femeia Lui care dă naştere Seminţei pe care El a promis-o în Eden, după căderea omului în păcat. Acestei organizaţii, care a fost mult timp păstrată ca aceea care va da naştere seminţei femeii pentru zdrobirea capului Şarpelui, i se adresau, în realitate, cuvintele profetice: „Cântă, stearpo, care nu ai născut! Izbucneşte în cântat şi strigă, tu care nu ai fost în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi mai mulţi decât copiii celei măritate, zice Iehova. Căci Făcătorul tău este bărbatul tău, Iehova al oştirilor este numele Lui. … Căci Iehova te-a chemat ca pe o soţie părăsită şi întristată în spirit, ca pe o soţie din tinereţe care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Pentru câteva clipe te părăsisem, dar te voi aduce înapoi cu mari îndurări. Şi toţi copiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova şi mare va fi pacea copiilor tăi.” - Isaia 54:1, 5-7, 13, AS.
Organizaţia cerească a lui Iehova, asemenea unei soţii, corespunde nu doar Ierusalimului credincios şi teocratic, care L-a acceptat pe Regele uns al lui Iehova, ci şi soţiei libere a lui Avraam, Sara, mama lui Isaac. Aceasta nu este interpretarea personală a martorilor lui Iehova, ci interpretarea inspirată de spiritul lui Dumnezeu. Căci apostolul Pavel s-a întors de la Ierusalimul neteocratic şi necredincios al zilelor lui, care îl respinsese pe Regele uns al lui Iehova, şi le-a spus fraţilor săi creştini: „Dar Ierusalimul cel de sus este liber şi el este mama noastră.” După ce spune aceasta, el citează Isaia 54:1, citat în paragraful precedent, şi face următorul comentariu: „Acum noi, fraţilor, suntem copii ai promisiunii, aşa cum a fost Isaac.” Apoi Pavel citează cuvintele soţiei libere a lui Avraam, Sara, îndreptate împotriva servitoarei ei, după care comentează: „De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii libere.” (Galateni 4:21-31, NW) În felul acesta este dovedit că există un „Ierusalim de sus”, un Ierusalim ceresc, şi că acesta este mama seminţei promise, ilustrată de Isaac, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Femeia, desemnată de Iehova Dumnezeu în Eden, la Geneza 3:15, să fie mama zdrobitorului Şarpelui, este Ierusalimul ceresc, organizaţia Sa spirituală şi teocratică nevăzută.
În Eden Dumnezeu a promis să pună duşmănie între femeia Sa şi marele Şarpe, şi între sămânţa ei şi cea a Şarpelui. Prin legământul Său al Legii cu naţiunea Israel, El a interzis Israelului închinarea la demoni a naţiunilor păgâne şi orice alianţă cu naţiunile organizaţiei văzute a Şarpelui. Şarpele şi sămânţa lui au răspuns acestei ostilităţi şi au lucrat în mod stăruitor la coruperea Israelului şi la subjugarea lui. Regele Solomon, constructorul templului lui Iehova, a devenit corupt prin închinare idolatră la demoni şi a murit necredincios faţă de Dumnezeu. Dar dinastia domnitoare n-a fost întreruptă din linia lui, deoarece, printr-un legământ special pentru împărăţie cu credinciosul rege David, Dumnezeu îşi dăduse cuvântul că linia regală avea să rămână în casa lui David până la venirea Seminţei femeii lui Dumnezeu. (2Samuel 7:1-17) Deci, în timpul domniei succesorului lui Solomon, împărăţia a fost împărţită. Zece seminţii ale lui Israel s-au despărţit şi au format o împărăţie proprie, în partea de nord. Numai seminţiile lui Iuda, Beniamin şi seminţia sacră a lui Levi, cu preoţia ei, au rămas credincioase casei regale a lui David şi capitalei ei de la Ierusalim, locul închinării lui Iehova. În timp, prinţul spiritual de peste Asiria, reprezentat de al doilea cap al fiarei Balaurului, a devenit dominant şi a început atacarea împărăţiei celor zece seminţii din partea de nord a Israelului. În 740 î.C., Asiria a supus-o, i-a distrus capitala şi i-a deportat pe izraeliţii necredincioşi.
Apoi al doilea cap al marelui Balaur a încercat să lovească în împărăţia lui Iuda şi în capitala ei, Ierusalim. Capitala asiriană Ninive a devenit marea rivală a cetăţii sfinte. Dar când agresorul asirian Sanherib a ameninţat Ierusalimul şi l-a batjocorit pe Dumnezeul lui, în zilele credinciosului rege Ezechia, îngerul lui Iehova (arhanghelul Mihael, fără îndoială) a trimis sămânţa asiriană a Şarpelui înapoi în Ninive cu 185.000 de soldaţi mai puţini, toţi ucişi într-o noapte, spre justificarea suveranităţii universale a lui Iehova. După aceea, al treilea cap al Balaurului, care controla prinţul spiritual de peste Babilon, a devenit dominant, iar Babilonul a devenit marea rivală a Ierusalimului. Reprezentate de aceste două cetăţi tipice de pe pământ, femeia lui Satan, care în mod figurat purta numele Babilon, şi femeia lui Iehova, Ierusalimul ceresc, se confruntau într-o ostilitate deschisă. Nici unul din regii care au stat pe tronul lui Iehova în Ierusalimul pământesc nu s-a dovedit a fi sămânţa femeii lui Dumnezeu. În ciuda eforturilor sincere ale unor regi evlavioşi de a salva situaţia, linia domnitoare a dinastiei lui David a ajuns atât de coruptă încât Iehova a văzut de bine să răstoarne acea împărăţie teocratică în miniatură. În acest scop, El i-a permis femeii lui Satan, Babilonul, să înregistreze un aparent triumf. În anul 607 î.C. sămânţa regală a Diavolului, Nebucadneţar, regele Babilonului pământesc, a avut succes în înfrângerea Ierusalimului, a locurilor lui nobile şi, spre şocul evreilor, a templului lor pângărit. El i-a luat prizonieri pe majoritatea evreilor supravieţuitori, inclusiv pe Zedechia, în provincia Babilon. La puţin timp după aceea, săracii ţării care fuseseră lăsaţi acolo au fugit de frică jos în Egipt, lăsând în urmă Ierusalimul în ruine şi ţara lui Iuda ca un pustiu fără om sau animal domestic.
Deşi profetul Ieremia prezisese toate acestea, el a plâns atunci când s-au întâmplat şi a rostit următoarea plângere: „Cum stă părăsită cetatea aceasta care era plină de oameni! A devenit ca o văduvă! Ea, care era mare printre naţiuni! Ea, care era o prinţesă printre provincii, a devenit tributară! … Adversarii ei au devenit conducători, duşmanii ei prosperă, căci Iehova a nenorocit-o, din pricina mulţimii păcatelor ei; copiii ei au fost duşi în captivitate înaintea adversarilor. S-a dus de la fiica Sionului toată maiestatea ei. … Ierusalimul a păcătuit grav! De aceea a ajuns un lucru necurat; toţi cei ce o onorau o dispreţuiesc, pentru că i-au văzut goliciunea; da, ea suspină şi se întoarce ruşinată. Necurăţia era pe hainele ei, nu s-a gândit la sfârşitul său. De aceea a căzut în mod uimitor. Nimeni nu o mângâie. …Suflarea din nările noastre, unsul lui Iehova, a fost dus în gropile lor, despre care ziceam: Vom trăi sub umbra lui printre naţiuni. … Tu, Iehova, rămâi pe vecie; tronul Tău este din generaţie în generaţie! Pentru ce să ne uiţi pe vecie şi să ne părăseşti atâta timp? Întoarce-ne la Tine, Iehova, şi ne vom întoarce! Reînnoieşte-ne zilele ca odinioară!” - Plângerile lui Ieremia 1:1-9; 4:20; 5:1-21, AS.