Iehova Dumnezeu este Suveranul Universal şi absolut. Dar oamenii care nu recunosc acest fapt au înfiinţat diferite guverne de fabricaţie proprie, în timpul celor şase mii de ani trecuţi. Fie că au fost domnii tribale, monarhii, guverne, dictaturi sau sisteme politice democratice, totuşi trebuie admis că toate au fost departe de a satisface nevoile oamenilor. Aceasta se datorează faptului că domnitorii, precum şi cei peste care au domnit, au trecut cu vederea singurul lucru de care aveau nevoie, anume, întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Chestiunea dominaţiei Universale s-a ridicat în timpul când omul s-a sustras de sub legea dreaptă a lui Dumnezeu şi de atunci a început calea violentă a guvernării umane de sub domnia invizibilă a lui Satan. De aceea, Iehova a promis în grădina Eden că în viitorul îndepărtat El Însuşi va întemeia o Împărăţie Universală. Această declaraţie, este înregistrată la Geneza 3:15.

În decursul timpului, Dumnezeu a descris pe larg acea promisiune originală, făcând un legământ pentru Împărăţie cu prietenii Săi Avraam, Isac şi Iacob, referitor la Sămânţa pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Ulterior, a fost descoperit prin Iacob că Sămânţa promisă va veni prin seminţia fiului său Iuda (Gen. 17:7,8; 22:16-18; 26:3-5; 28:13-15; 49:10). Mai târziu, Dumnezeu a întemeiat o teocraţie, aceasta însemnând „domnia lui Dumnezeu”, peste descendenţii lui Iacob, naţiunea lui Israel. Totuşi, aceasta n-a fost Împărăţia promisă în Eden. Ea n-a zdrobit capul Şarpelui, nici n-a binecuvântat toate familiile pământului. Ea a fost numai un tablou sau un tip a acelei Împărăţii mai mari, ce urma să vină mai târziu.

În acel aranjament tipic, capitala a fost stabilită la Ierusalim, care cuprindea şi Muntele Sion. Palatul regelui şi chivotul sfânt al lui Iehova se găseau acolo. Fiind o guvernare condusă de Dumnezeu, se spunea că regele sta pe „scaunul de domnie al lui Iehova”, ca reprezentantul Său vizibil regal. Ca atare, poporul nu alegea regele prin vot, deoarece Dumnezeu era adevăratul Suveran şi El alegea şi-şi ungea propriul rege, pentru a-L reprezenta. Deoarece David a fost un om plăcut după inima lui Dumnezeu, din seminţia lui Iuda, Iehova a făcut cu el un legământ veşnic pentru împărăţie, ca aceasta să continue pe linia urmaşilor săi (Fap. 13:22; 2Sam. 7:12-16). Când acea împărăţie teocratică tipică îşi îndeplinise scopul şi se apropia de sfârşitul ei, Iehova a declarat: „Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa (Ezec. 21:27). Răsturnarea a venit în anul 607 î.C., odată cu nimicirea Ierusalimului. Singurul care „are drept” să fie rege, anume Isus Cristos, a apărut în anul 29 d.C.

Doi istorici, numiţi Matei şi Luca, au trasat individual linia descendenţilor lui David şi amândoi au ajuns la aceeaşi concluzie: că Isus Cristos era moştenitorul legal. El s-a dovedit a fi într-adevăr „Leul din seminţia lui Iuda” (Mat. 1:2-16; Luca 3:23-34; Evr. 7:14; Apoc. 5:5, NW). Îngerii L-au slăvit în deplină armonie pe Dumnezeu la naşterea Celui care trebuia să zdrobească capul Şarpelui. Apoi, când El a fost botezat la vârsta de 30 de ani şi uns să devină Regele guvernului ceresc, din cer s-a auzit vocea lui Dumnezeu care spunea: „Acesta este Fiul Meu, Cel iubit, pe care L-am aprobat”. Asemenea declaraţie a arătat că Isus a fost născut acolo prin spiritul sfânt al lui Dumnezeu, pentru a fi un Fiu spiritual. Un simplu om nu putea fi regele Guvernului ceresc – Mat. 3:17, NW; Fap. 13:33; 1Cor. 15:50.

Care sunt cerinţele pentru intrarea în Împărăţie? Cine şi câţi pot să intre în ea? Apocalipsa limitează la 144.000 numărul celor care devin o parte a Împărăţiei şi stau pe Muntele Sion ceresc. În felul acesta, se vede că Dumnezeu n-a intenţionat niciodată să convertească această lume veche şi să-i ia pe toţi cei buni în cer. Există numai câţiva care găsesc intrare în această Împărăţie – numai o „turmă mică” în comparaţie cu populaţia pământului – Apoc. 14:1,3; 7:4-8; Mat. 7:13,14; Luca 12:32.

Numai aceia care sunt „chemaţi, aleşi şi credincioşi” dintre oameni vor domni împreună cu „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” (Apoc. 17:14). Deoarece „carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”, aceştia trebuie să devină fii spirituali ai lui Dumnezeu.

Aceşti fii spirituali ai lui Dumnezeu, care primesc „spiritul înfierii” pot spune: „Însuşi spiritul depune mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Dacă deci suntem copii, suntem şi moştenitori: da, moştenitori ai lui Dumnezeu, dar comoştenitori cu Cristos” (Rom. 8:15-17, NW). Aceşti moştenitori sunt aduşi într-un legământ pentru Împărăţie, aşa cum a declarat Isus: „Eu fac un legământ cu voi, aşa cum Tatăl Meu a făcut un legământ cu Mine, pentru o Împărăţie, ca să puteţi mânca şi bea la masa Mea, în Împărăţia Mea, şi să staţi pe tronuri de domnie” (Luca 22:28-30, NW). Ei domnesc o mie de ani împreună cu Isus Cristos, în calitate de regi şi preoţi.

Din toate cele de mai sus, este evident că Împărăţia nu este pământească, ci cerească. Ea este partea invizibilă sau cerească a „lumii noi”. „Eu nu sunt din această lume”, a spus Isus şi iarăşi, „Împărăţia Mea nu este o parte a acestei lumi” (Ioan 8:23; 18:36, NW; Isa. 65:17; 2Pet. 3:13).

Arătând în continuare că Împărăţia este cerească, Iehova spune: „Cerul este tronul Meu şi pământul este aşternutul picioarelor Mele”. Isus Cristos spune că El stă împreună cu Tatăl pe tronul Său (Isa. 66:1; Apoc. 3:21). Este cu totul nepotrivit să credem că stăpânirea Împărăţiei peste întreg Universul va fi administrată de pe aşternutul modest al picioarelor Sale, pământul.

Dacă aceasta urmează să fie o Împărăţie cerească, cine vor fi supuşii domniei ei? În regatul nevăzut, oştirile îngereşti, miriade de îngeri, vor servi ca mesageri credincioşi ai Regelui. Pe pământ, copiii credincioşi ai Regelui Isus Cristos, ce cuprind pe strămoşii Săi credincioşi care vor fi înviaţi atunci, vor fi „prinţi pe tot pământul” (Ps. 45:16). Atunci şi „mulţimea mare” de „alte oi” ale Sale, descrisă la Apocalips 7:9-17 (NW), vor continua „să-L servească zi şi noapte”, şi mulţi dintre ei vor fi de asemenea „prinţi”. Supravieţuind războiului Universal al Armaghedonului, ei „se vor înmulţi şi vor umple pământul” în dreptate, iar copiii lor vor deveni supuşi ascultători ai Regelui Isus Cristos. În cele din urmă, cei „nedrepţi”, care urmează să fie înviaţi atunci pentru a-şi dovedi integritatea, trebuie să se supună plini de bucurie conducerii teocratice (Fap. 24:15, NW).

Împărăţia lui Dumnezeu este un guvern paternalist, supuşii săi primind viaţă de la Tatăl prin Isus Cristos, Regele domnitor. Prin urmare, toţi, inclusiv Regele, se supun în ascultare credincioasă lui Iehova Dumnezeu. După cum spunea Regele David: „A Ta, O, Iehova, este măreţia, puterea, slava, victoria şi maiestatea; …a Ta este împărăţia, O, Iehova, Tu eşti înălţat ca şi Cap, mai presus de toate” (1Cron. 29:11, AS). Spre deosebire de guvernul democratic făcut de om, toată forţa juridică, puterea legislativă şi autoritatea executivă ţine numai de Teocrat. Profetul spune: „Iehova este Judecătorul nostru, Iehova este Legiuitorul nostru, Iehova este Regele nostru” (Isa. 33:22, AS). Şi totuşi, o asemenea domnie nu este un regim aspru, dictatorial, crud şi autoritar. Lucrările lui Iehova sunt desăvârşite şi căile Sale sunt drepte – Deut. 32:4, AS.

Acum este aproape

Dacă Împărăţia trebuie să fie cerească, de ce au proclamat atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus Cristos: „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”? Deoarece Regele uns era personal în mijlocul lor, proclamând mesajul emoţionant al Împărăţiei. De aceea, când fariseii necredincioşi au cerut să ştie când va veni Împărăţia, Regele a răspuns: „Iată! Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Mat. 3:2; 4:17 şi Luca 17:20,21, NW). Atât timp cât Isus Cristos a fost în mijlocul lor, şi discipolii au proclamat prezenţa Împărăţiei (Mat. 10:7; Luca 10:8-11). Dar nu există nici o înregistrare că ei au continuat să facă acest lucru şi după înălţarea Sa la cer. Un asemenea anunţ nu era potrivit, până la întoarcerea Sa şi prezenţa a doua.

Cu privire la această chestiune, discipolii au întrebat ce semn va indica întoarcerea lui Isus, sfârşitul acestui sistem vechi de lucruri şi întemeierea Împărăţiei Sale (Mat. 24:3; Fap. 1:6-8). Isus cunoştea că la Psalmul 110:1,2 era prezisă o perioadă lungă de aşteptare. El ştia, de asemenea, că oamenii erau incapabili să vadă Împărăţia cerească invizibilă atunci când avea să fie instalată. De aceea, El le-a spus ce semn vizibil să aştepte. Aceasta a fost într-adevăr o profeţie de largă perspectivă, cu împinirea peste aproape 1900 de ani.

Începând cu anul 1914, evenimente care au zguduit lumea au urmat într-o succesiune rapidă, unul după altul. Acestea marchează acel an ca timpul când Isus Cristos a început să domnească în mijlocul duşmanilor Săi. Acela a fost un timp când naţiunile au devenit mânioase. Naşterea guvernului ceresc din acel an, simbolizată prin naşterea unui copil de parte bărbătească ce va conduce toate naţiunile cu un toiag de fier, a precipitat un război în cer, ce a avut ca rezultat aruncarea lui Satan, care a adus de atunci mult necaz pe pământ şi mare, chiar aşa cum a fost prezis – Apoc. 11:17,18; 12:1-12, NW.

Un alt semn distinctiv descris de Isus, care indica întemeierea Împărăţiei era: „Această veste bună a Împărăţiei va fi predicată pe tot pământul locuit, cu scopul unei mărturii tuturor naţiunilor” (Mat. 24:14, NW). Aceasta nu este vestea bună a unei Împărăţii viitoare, ci vestea despre una întemeiată acum. Aşadar, de la şi după anul 1919 cea mai susţinută campanie publicitară făcută vreodată pe pământ, se face ca semn că „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”.

Odată cu stabilirea Împărăţiei cereşti şi izgonirea lui Satan, voia lui Dumnezeu s-a făcut acum în cer. De aceea, se poate spune că Împărăţia Lui este aici. Dacă aşa stau lucrurile, este potrivit să includem cuvintele „să vină Împărăţia Ta”, atunci când spunem rugăciunea Domnului? Este chiar mai potrivit să ne rugăm astfel din anul 1914, căci Satan a fost izgonit din cer şi aruncat pe pământ, iar voia lui Iehova se face acum numai în ceruri. De aceea, creştinii vor continua să se roage ca această Împărăţie să vină cu toată furia ei destructivă împotriva forţelor rămase ale lui Satan, în bătălia Armaghedonului. Ei vor continua să se roage să se facă voia lui Dumnezeu „după cum în cer, aşa şi pe pământ”.

Scopul adevărat al Împărăţiei este să zdrobească toată rebeliunea şi să restatornicească dreptatea în Univers. De aceea, Satan şi organizaţia sa nelegiuită vor fi nimiciţi sub puterea irezistibilă a acelui guvern teocratic (1Cor. 15:25). Apoi, sub domnia dreaptă a Împărăţiei, va fi realizat scopul original al Creatorului, anume popularea pământului cu oameni care vor servi, lăuda şi onora pe Dumnezeul lor iubitor. Toate acestea vor justifica numele, cuvântul, scopul şi suveranitatea lui Iehova Dumnezeu. Deoarece Împărăţia cerurilor este cea care va face acest lucru, înseamnă că Împărăţia este de mai mare importanţă decât orice altceva.

De asemenea, oamenii care vor trăi sub domnia ei, trebuie să facă Împărăţia cel mai important lucru în vieţile lor. Oamenii de bine care speră să trăiască pe pământ în lumea nouă, nu-şi împart afecţiunea şi supunerea cu această lume veche satanică, ci fac Împărăţia lucrul cel mai important în vieţile lor.

Punctul culminant al secolelor a fost atins, iar marea chestiune a suveranităţii Universale este aproape să fie rezolvată o dată şi pentru totdeauna prin Împărăţie. Aşadar, treziţi-vă, toţi care doriţi să trăiţi sub acest guvern drept! Nu vă puneţi încrederea în domnitorii acestei lumi vechi, care au întemeiat o organizaţie lumească internaţională în ciuda domniei drepte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ascultaţi pe Regele Isus Cristos şi fugiţi la munţii Împărăţiei, cât încă mai este timp (Rom. 13:11; Mat. 24:15-20). Timpul care a mai rămas este scurt, pentru că „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”.