Iacov

    Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele 12 seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” Aşa începe epistola lui Iacov. Care Iacov? Există patru sau cinci discipoli ai lui Isus numiţi astfel în Scripturile Greceşti. Doi au fost apostoli; dar, deoarece scriitorul epistolei se identifică numindu-se simplu rob al lui Dumnezeu şi al lui Hristos şi nu apostol, aceşti doi Iacov sunt în general excluşi. Unicul Iacov de o anumită importanţă care rămâne este fratele lui Isus. (Mat. 13:55; Mar. 6:3; Gal. 1:19) în timp ce Isus predica pe pământ, fraţii lui carnali mai tineri nu credeau în el; dar au crezut după învierea sa. (Ioan 7:5; Fapte 1:14) Fratele său Iacov a putut fi convertit la creştinism printr-o apariţie a lui Isus înviat. (1 Cor. 15:7) Se pare că lui Iacov i-a fost încredinţată rapid adunarea creştină din Ierusalim, iar în diferite ocazii el a prezidat adunările bisericii ţinute la Ierusalim şi a anunţat deciziile acestora. (Fapte 12:17; 15:13 - 23; 21:18) Iacov ar fi putut scrie hotărârile emise de adunarea pe care-l prezida, hotărâri pe care Pavel şi Sila le-au transmis. (Fapte 15:23 - 29; 16:4) E foarte probabil că el a scris şi a trimis din Ierusalim să circule printre creştinii de peste tot epistola generală a lui Iacov.

    Dacă scrisoarea a fost scrisă de Iacov, fratele lui Isus, ea a fost transmisă cel târziu în 62 d.H. Acesta a fost anul în care a murit Festus, procuratorul Iudeii. Istoria seculară spune că înainte ca succesorul său Albino să sosească a existat o insurecţie printre iudei, în timpul căreia marele preot a adunat sinedriul şi în faţa acestuia l-a adus pe Iacov, fratele lui Isus. Marele preot complotase împotriva lui Iacov cu false acuzaţii, iar ca rezultat fratele Domnului a fost condamnat la moarte. Martiriul său s-a întâmplat în anul 62, deci scrisoarea sa a fost scrisă înainte de acest moment. Nu este posibil să spunem cu certitudine cu cât timp înainte de anul 62 a fost ea scrisă, dar, luând în considerare diferite împrejurări, nu este posibil ca ea să fi fost scrisă cu multă vreme înainte. În acea epocă, creştinul “Israel al lui Dumnezeu” ar fi avut timp să se extindă în toate ţările cuprinse în scrisoare.

    Epistola lui Iacov este practică. Ea prescrie ca credinţa să fie susţinută prin fapte. Dar nu se poate crede nicicum că această epistolă contrastează cu viguroasa expunere a lui Pavel referitoare la salvarea prin credinţă, şi nu prin fapte, cum au pretins unii. Nimic de felul acesta. Ea subliniază necesitatea credinţei, dar a unei credinţe arătată prin fapte care sunt în armonie cu ea, şi nu a unei simple pretenţii de credinţă în cuvinte. Nu susţine întoarcerea la faptele legii, la faptele moarte pe care Pavel le-a condamnat ca fiind incapabile să aducă salvarea. Iacov şi Pavel erau complet în armonie cu adevărul evanghelic. - Fapte 15:1, 2, 13, 19, 20; Gal. 1:19; 2:9

    Dovada credinţei creştinilor înseamnă fermitate şi o răbdătoare perseverenţă; de aceea ispitirile şi loviturile trebuie suportate cu bucurie. Dacă cuiva îi lipseşte înţelepciunea care vine de sus, care este o apărare, o caută la Dumnezeu, care o va da cu generozitate dacă este cerută de bună credinţă, fără şovăială în inimă. Cei care rezistă tuturor tentaţiilor vor primi, după încercare, coroana vieţii. Dar pentru că Dumnezeu permite încercarea, cel care este încercat nu trebuie să înţeleagă că este ispitit de Dumnezeu: Dumnezeu nu ispiteşte pe nici un om. Ispita vine când cineva se lasă învins de propria poftă, care, când a săvârşit păcatul, produce moartea. Dumnezeu face daruri bune şi desăvârşite, este Tatăl luminii şi în el nu există nici o umbră şi îi naşte pe creştini ca fii spirituali. Această naştere vine prin cuvântul adevărului. Şi el nu trebuie doar ascultat; trebuie să şi acţionaţi. Atunci veţi fi binecuvântaţi în serviciu. “Închinarea curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.” - 1:1 - 27

    Cel care crede în adevărul lui Dumnezeu nu trebuie să aibă păreri personale. El nu trebuie să se arate parţial faţă de o persoană pentru poziţia sau bogăţia sau înfăţişarea sa. Hainele nu-l fac pe creştin. Cine este îmbrăcat elegant nu trebuie să fie favorizat pentru aspectul său, în timp ce săracul care poartă haine vechi este lăsat deoparte. De fapt nu a ales Dumnezeu pe sărmanii acestei lumi, care sunt bogaţi în credinţă, să-i facă moştenitori ai împărăţiei? De aceea nu-i dispreţuiţi pe săraci. Mai ales ei sunt cei care îl onorează pe Dumnezeu; bogaţii sunt în general opresori şi blasfemiatori. De aceea nu folosiţi păreri personale, deoarece este păcat, ci căutaţi să împliniţi porunca: “Iubeşte-ţi aproa¬pele ca pe tine însuţi”. Arătaţi milă pentru ca la rândul vostru să puteţi primi milă. Iar în ce priveşte credinţa, ea trebuie să fie vie şi evidentă în comportamentul vostru. Doar o asemenea credinţă susţinută de fapte primeşte îndreptăţirea. “Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” “După cum trupul fără duh este mort, tot aşa credinţa fără fapte e moartă.” - 2:1 - 26

    Iacov vorbeşte apoi despre o chestiune vitală, aceea a domolirii limbii. El adoptă în acest punct un limbaj figurativ care face apel cu putere la atenţia cititorilor asupra dificultăţii de a controla acest mic mădular care adesea este atât de indisciplinat. Dacă un om ar putea să-şi controleze limba, ar fi capabil să-şi ţină în frâu întregul corp. Zăbala din gura cailor poate dirija întregul corp. O timonă mică poate dirija mari nave care sunt legănate de vânturi puternice. La fel, limba e un mic mădular al corpului, dar se laudă cu lucruri mari. O scânteie poate incendia o pădure, iar limba poate inflama corpul întreg, contaminându-l. Animale, insecte, şerpi, creaturi ale mării, toate pot fi îmbâlnzite de om, “dar limba nici un om n-o poate îmbâlnzi”. Binecuvântarea şi blestemul vin din acest organ unic; aceasta nu e bine. Dacă cineva este înţelept, o demonstrează prin comportamentul său. Invidia şi cearta nu reflectă adevărata ştiinţă, ci sunt diabolice; “înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi pacinică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică.” - 3:1 - 18

    Capitolul 4 începe cu o întrebare privitoare la sursa neînţelegerilor şi controverselor care apar în adunările creştine, ele fiind atribuite poftelor. Se pare că în acea vreme adunările căzuseră în ispita de a căuta bogăţiile acestei lumi, onorându-i pe oamenii bogaţi şi amestecându-se în treburi ale lumii, pentru a obţine bunuri şi plăceri. Ei doreau unele lucruri cu scopuri nocive, pentru a-ţi satisface dorinţele lor carnale. Iacov pune întrebarea acuzatoare: “Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” Şi adaugă: “Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu”. Acestor declaraţii viguroase le urmează un sincer raţionament şi un apel energic. Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi. Dacă îi rezistaţi Diavolului, el va fugi de la voi. Purificaţi-vă, căiţi-vă, fiţi umili. Nu spuneţi rău despre alţii şi nu-i judecaţi: Dumnezeu e Judecătorul. Fiţi atenţi la comportamentul vostru. E păcat să cunoşti binele şi să nu-l faci. - 4:1 - 17

    În ultimul capitol, o aspră pedeapsă loveşte asupra celor care adună bogăţii. Calamităţile îi vor suprinde. Bogăţiile pe care ei le-au acumulat nu sunt durabile, iar frumoasele şi somptuoasele lor veşminte vor fi roase de molii. Rugina aurului şi argintului lor va fi o mărturie împotriva lor; plata lucrătorilor, prită prin înşelăciune, strigă; corul se amplifică cu strigătele secerătorilor până ajunge la urechile Domnului Iehova. Cei avizi de bani au trăit în desfătări perverse, în timp ce-i condamnau şi-i ucideau pe cei drepţi, care nu le cedau. Dar cu toate aceste nedreptăţi, creştinul trebuie să persevereze cu răbdare până la venirea Domnului şi la judecata drepţilor săi judecători. Gândiţi-vă cum au suportat cu răbdare profeţii chinurile. Şi amintiţi-vă cum Iov şi-a menţinut credinţa în cele mai grele suferinţe şi cum a fost binecuvântat de Iehova la sfârşit. Perseveraţi, deci, până la sfârşitul definitiv al păcatului şi fiţi pregătiţi să vă rugaţi lui Dumnezeu, mai ales în vremurile grele. - 5:1 - 20

    Din această cercetare a conţinutului epistolei lui Iacov este evident că, în loc să contrazică epistolele lui Pavel în legătură cu neprihănirea prin credinţă şi nu prin fapte, Iacov încearcă să corecteze o stare de lucruri care apăruse în adunări în general şi care constituia un păcat. El pune în evidenţă, de exemplu, nu doar credinţa, ci credinţa arătată prin fapte. Nu cu faptele legii, ci cu faptele care sunt în armonie cu instrucţiunile lui Hristos şi cu credinţa în El. Unii făceau serviciul cu buzele şi pretindeau că sunt în credinţă, dar comportamentul dezminţea pretenţia lor. În perioada în care a fost scrisă această epistolă, biserica primitivă crescuse şi se stabilise solid. Unii se îndepărtaseră: atraşi de tentaţiile lumii, se dedaseră poftelor lor, îndepărtându-se de serviciul teocratic şi căzând în păcatul voluntar. Se murdăriseră cu lumea necurată, onorându-i pe oameni pentru poziţia lor lumească şi alergând ei înşişi după bogăţia materială. Venise timpul să se înceapă dovedirea faptului de a fi creştini prin fapte drepte. Evident, erau limbi invidioase foarte active şi ele trebuiau controlate. Ei trebuiau să arate înţelepciunea care vine de sus şi nu pe cea pământească. Evident, aceasta era starea de lucruri care îi făcea pe unii să să depărteze de credinţa creştină. Prin epistola sa, Iacov încearcă să-i readucă la credinţă.


Folosim fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experienţă mai bună online și pentru a îmbunătăți acest site. Continuând să utilizați acest site, vă dați consimțământul asupra utilizării cookie-urilor.
Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies, inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.