Canonul Bibliei este catalogul sau colecţia cărţilor inspirate de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Termenul „canon”, derivă din cuvântul ebraic qaneh, care inseamnă „băţ de trestie”. Cuvântul grecesc corespondent, este kanon, care de asemenea înseamnă „un băţ de trestie” sau „un baston de măsură” sau „o muchie dreaptă”, adică ceva cu care se pot lua măsuri şi chiar trage linii drepte. În alte cuvinte, canonul Bibliei este dreptarul prin care poate fi determninat adevărul sau învăţătura dreaptă.

    Canonul a început să fie redactat în vremea lui Moise, foarte aproape de timpul în care Iehova Dumnezeu a contribuit la aceasta, prin scrierea celor Zece Porunci. Apoi, Iehova Dumnezeu a poruncit lui Moise să scrie într-un mod citeţ legile, poruncile, orânduirile şi regulile teocraţiei tipice. După aceea, canonul Bibliei s-a dezvoltat continuu prin alte adăugiri.

    Canonul Scripturilor Ebraice a fost încheiat odată cu scrierea cărţii „Maleahi”. Aceste cărţi, de la „Geneza” la „Maleahi”, nu au aceeaşi ordine ca în bibliile engleze moderne. Iată diviziunile şi subdiviziunile lor, precum şi ordinea lor în bibliile ebraice:
    1. Pentateucul: Geneza, Exodul, Leveticul, Numeri şi Deuteronomul
    2. Profeţii: A) Anteriori: Iosua, Judecători, 1Samuel, 2Samuel, 1Împăraţi şi 2Împăraţi. B) Ulteriori: a) majori: Isaia, Ieremia, şi Ezechiel. b) minori: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi.
    3. Hagiografiile (cuvânt grecesc care înseamnă „scrieri sfinte”; în Ebraică Kethubi, care înseamnă „lucruri scrise” sau „scrierile”): Psalmii, Proverbele, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, 1Cronici şi 2 Cronici.

    Diavolul caută întotdeauna să adauge “muşte moarte care strică şi acresc untdelemnul” (Ecl. 10:1). El încearcă să suscite confuzii cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l contamineze, amestecându-l cu lucruri false şi eronate. Satana ar vrea să adauge deci Cuvântului lui Dumnezeu lucruri care nu fac parte din el. (Deut. 4:2; Prov. 30:6; Apoc. 22:18) Dumnezeu a decretat că a fost o încheiere pentru cărţile canonului ebraic, iar aceste cărţi se termină cu profeţia lui Maleahi. Canonul Bibliei ebraice era aproape, dacă nu complet terminat cu scribul Ezra, în cel de-al cincilea secol înaintea lui Hristos. Probabil trebuia să fie adăugată doar profeţia lui Maleahi.

    Încercând să precizeze timpul în care au fost scrise anumite cărţi biblice, mulţi “vechi critici” au susţinut că au fost scrise mult mai târziu decât ele au fost scrise de fapt, bazându-şi aserţiunile pe faptul că ele descriu evenimente care nu puteau fi raportate de către scriitorul original, deoarece avuseseră loc după moartea lor. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că data compunerii este o dată posterioară. Un fapt important de care trebuie să ne amintim întotdeauna este că duhul sfânt al lui Dumnezeu a lucrat la completarea canonului Scripturilor Ebraice. De aceea, dacă în aceste cărţi se găsesc unele anacronisme (erori din punct de vedere cronologic), ele trebuie că au fost aprobate de către Dumnezeu, deoarece slujitorii săi le-au înscris sub conducerea aceluiaşi duh al lui Dumnezeu care a inspirat compunerea originală a cărţilor.

    Prima versiune sau traducere a canonului ebraic, a fost făcută în limba greacă şi a fost cunoscută ca Septuaginta. Această versiune conţine astăzi cărţi apocrife, dar la origine nu le avea, aceasta armonizându-se de fapt canonului iudaic prezent al Scripturilor.

    Avem dovezi antice ale exactităţii canonului ebraic. Totuşi, unii ar putea întreba: “Cum se poate susţine că este precis canonul ebraic, dacă luăm în considerare manuscrisele şi codicele antice, ca Ms. Alexandrin din secolul al V–lea d.Chr, Ms. Sinaitic din secolul al IV–lea d.Chr, Ms. Vatican din secolul al IV–lea d.Chr şi Ms. Beza din secolul al VI –lea d.Chr, care toate conţin câteva cărţi apocrife?” Referitor la aceasta, să notăm următoarele fapte: în timpul primelor patru secole ale erei creştine, deci până la sfârşitul celui de-al patrulea secol (mai exact, la sfârşitul anului 397), singurele cataloage creştine ale cărţilor inspirate ale Bibliei ebraice acceptate în adunările creştine erau cele care cuprindeau doar canonul ebraic al Scripturilor. Acele cataloage excludeau cărţile apocrife.

    În anul 397, la Conciliul din Cartagina, Augustin, “Sfântul” catolic roman, a prezentat un canon mărit, care cuprindea cărţile apocrife. Acel conciliu a decretat că acele cărţi trebuie să fie considerate ca fiind inspirate şi canonice în “Vechiul Testament”. Dar catalogul instituit de conciliul amintit mai sus nu a fost aprobat sau acceptat de nici o autoritatea grecească, adică de nici o organizaţie a Bisericii Orientale. Şi în Occident, totuşi, au existat uni asociaţi ai Ierarhiei Catolice Romane, conducători în cercurile lor ecleziastice, care au rămas la canonul ebraic al Scripturilor şi au exclus cărţile apocrife; şi acest grup de aderenţi a continuat să existe până în vremea Reformei Protestante.

    Conciliul din Trento (1546), în a patra sa sesiune, a decretat că toate cărţile din canonul său mărit, inclusiv cărţile apocrife, sunt demne de o “veneraţie egală”. Acest decret a fost aprobat de majoritate, dar nu fără opoziţie. Printre catolici există o confuzie referitor la ceea ce constituie canonul biblic, dar cei credincioşi au certitudinea că acesta,canonul, care se găseşte în Bibliile cele mai răspândite acum, este complet.

    -Complectarea Canonului Bibliei-

    Între sfârşitul scrierii cărţilor canonice ale Scripturilor Ebraice şi începerea redactării Scripturilor Greceşti, este o distanţă de câteva secole. Putem întreba: de ce a existat acest interval, care a început în anul 280 î.Chr., dată la care canonul ebraic a fost tradus în limba greacă, pentru a constitui versiunea grecească Septuaginta? Pentru că, evident, ceea ce s-a întâmplat în timpul acestor secole, până la venirea Domnului Isus Cristos, nu avea nici o valoare tipică. În acest interval, s-a dezvoltat printre iudei religia, într-o formă mult mai înşelătoare decât închinarea ordinară la idoli, practicată mai înainte. Aceasta era mai înşelătoare prin faptul că a încercat să dea la o parte sau să înăbuşe canonul inspirat al Cuvântului lui Dumnezeu, făcând să înflorească o mare cantitate de scrieri tradiţionale, cunoscute mai târziu sub numele de Talmudul Evreiesc.

    Înainte de a vorbi despre canonul Scripturilor greceşti, să spunem referitor la canonul ebraic şi la completarea sa care sunt elementele care îi dau adevărata autoritate de a fi acceptat. Acest lucru îşi găseşte confirmarea evidentă în cuvintele şi în scrierile Domnului Isus Hristos şi ale apostolilor săi. Deoarece ei au acceptat canonul ebraic pe care l-a inspirat Cuvântul lui Dumnezeu, referindu-se la el continuu, dând citate scurte şi mai lungi din acesta. Enciclopedia engleză a lui McClintock şi Strong spune că în Scripturile Greceşti de după Cristos scrierile cuprind citate din toate cărţile Bibliei, cu excepţia lui Rut, Ezra, Neemia, Estera, Cântarea Cântărilor, Plângerile lui Ieremia şi Ezechiel. Noul Testament Grec al lui Nestle, eminent învăţat german, demonstrează că cărţile ebraice Rut, Ezra, Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul sunt singurele necitate sau neindicate în Scripturile Greceşti. Nici Cristos, nici apostolii, nici alţi scriitori ai Scripturilor Greceşti nu au citat din vreo carte apocrifă.

    Isus a numit canonul ebraic „Scripturile” sau „Legea” şi în Luca 24:24, s-a referit la întregul canon ebraic, numindu-l „legea, profeţii şi psalmii”, nedorind să spună prin „psalmi” doar cartea „Psalmii”, ci înţelegând prin acest termen hagiografiile, a treia parte a canonului ebraic. Cartea „Psalmii”, era pur şi simplu prima carte a hagiografiilor şi la fel cum iudeii indică numele unei cărţi prin primul ei cuvânt sau prin iniţială, hagiografiile erau numite după numele primei cărţi, „Psalmii”. Aceasta demonstrează că, canonul Scripturilor Ebraice, a fost completat înainte de vremea lui Cristos. Isus l-a acceptat şi a citat din el.

    Cu toate că în timpul în care Isus Cristors era pe pământ, canonul ebraic fusese completat, canonul Bibliei nu era complet. Trebuiau adăugate încă douăzeci şi şapte de cărţi, cărţile Scripturilor Greceşti Creştine. Domnul Isus Cristos era împotriva tradiţiilor orale, Mishnah. De aceea, deşi Isus însuşi nu a scris nici o parte din canonul Bibliei, cu siguranţă El nu ar fi lăsat tradiţiei sarcina de a povesti lucrurile privitoare la El însuşi şi la urmaşii Săi. Informaţiile erau confirmate prin gura a cel puţin doi sau trei martori. Matei, Marcu, Luca şi Ioan au scris mărturia. Printre altele, Isus a trimis duhul sfânt pentru a-i ajuta să pună cap la cap toate lucrurile, pentru ca în povestirea lucrurilor spuse de către Isus să nu existe nici o eroare. - Ioan 14:26.

    Pe lângă cele patru Evanghelii, au fost adăugate canonului Bibliei cartea istorică Faptele Apostolilor, cele patrusprezece epistole ale lui Pavel, una a lui Iacob şi una a lui Iuda, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, iar la sfârşit importanta carte profetică Apocalipsa. Aceste scrieri fie erau de interes general, fie erau adresate adunărilor sau reprezentanţilor lor. Cei care le primeau le apreciau înalta valoare, păstrau scrierile originale şi făceau copii ale acestora pentru a fi răspândite creştinilor de pretutindeni. Independent de prima lor destinaţie, originalele erau inspirate şi destinate unei largi răspândiri, pentru folosinţă generală şi pentru consultare. Toate cărţile Scripturilor sunt necesare creştinilor, pentru ca aceştia să fie pe deplin pregătiţi pentru orice lucrare bună. În cea de-a doua sa epistolă, Petru confirmă scrierile lui Pavel şi pune toate epistolele acestuia laolaltă cu celelalte Scripturi. Aceasta indică faptul că ele deveniseră parte a canonului Bibliei; indică apoi că aceste scrisori ale lui Pavel fuseseră puse deja în circulaţie generală alături de Scripturile Ebraice. (2 Petru 3:15,16) În ultimul deceniu al primului secol din era creştină, Ioan a avut privilegiul de a completa canonul grec.

    Ceea ce leagă împreună întreaga Biblie, este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, acea forţă activă care a început şi care a terminat alcătuirea canonului. Evidenţele din interior indică faptul că el este inspirat, fiind complet armonios, iar duşmanii lui nu l-au putut distruge, în ciuda eforturilor lor de-a lungul unei perioade de mii de ani. (Ps. 100:5; 1 Pet. 1:23,25)