Ar trebui să se închine creştinii moaştelor

    Se spune că „cele mai preţioase comori” ale Bisericii Romano-Catolice sunt marile ei colecţii de moaşte care sunt foarte preţuite şi cărora li se acordă multă veneraţie şi onoare de cei credincioşi. Un asemenea devotament s-a manifestat mai ales când antebraţul drept al Sfântului Francisc Xavier, primul misionar iezuit care a mers în Japonia, acum 400 de ani, a fost recent prezentat publicului.

    În catedrala Notre Dame din Paris, se află „celebra coroană de spini purtată de Cristos”, iar la Bruges, Belgia, se află o „relicvă a celui Mai Preţios sânge al Domnului nostru” (publicaţia catolică Register din Denver). O bucată mică din „Adevărata Cruce”, a fost vândută la licitaţie în Londra, în 1945, pentru suma de 600 de lire sterline; cu câteva luni înainte de aceasta, Catolic Herald din Londra spunea cum presupusele moaşte ale lui Timotei, tovarăşul apostolului Pavel, au fost găsite într-o biserică de pe coasta italiană a Mării Adriatice. În Praga, Cehoslovacia, există o biserică decorată cu oasele a 10.000 de persoane, aranjate în formă de scuturi, coroane, crucifixe, etc. Alte biserici din Boemia şi Italia sunt decorate cu moaşte de oase ale morţilor, care sunt venerate. Pe măsură ce Ierarhia Romano-Catolică cataloghează această vastă colecţie de antichităţi, ea este conştientă de faptul că oasele apostolului Petru lipsesc. De aceea, zelul lor fanatic în copleşirea presei cu poveşti despre cum „presupun”, „bănuiesc”, „îşi închipuie” şi „cred” că „poate”, „se poate”, „este posibil” ca oasele lui Petru să se găsească în cimitirul păgân pe care este construit Vaticanul.

    Dar de ce sunt venerate aceste oase vechi, acest sânge şi alte obiecte? Enciclopedia catolică (volumul 12, p. 734) spune: „Învăţătura Bisericii Catolice cu privire la venerarea moaştelor este rezumată într-un decret al Consiliului din Trent (sesiunea XXV), care porunceşte episcopilor şi altor pastori să-şi instruiască turmele că ‘trupurile sfinte ale sfinţilor martiri şi ale altora care trăiesc acum cu Cristos – trupuri care erau membre vii ale Cristosului şi „templul Duhului Sfânt” şi care urmează să fie înviate prin El la viaţă veşnică şi să fie glorificate, trebuie să fie venerate de cei credincioşi, căci prin aceste [trupuri] oamenilor le sunt acordate multe beneficii de către Dumnezeu’. Ca justificare pentru decretul Consiliului au fost citate scrieri ale primilor „părinţi ai bisericii”, ca Augustin şi Ambrosie.

    În ceea ce priveşte sprijinul scriptural, Enciclopedia Catolică spune: „Întorcându-ne la explicaţia prin analogie, compilatorii [Catehismului Roman produs de Consiliul din Trent] mai argumentează: ‘Dacă hainele, batistele, dacă umbra sfinţilor înainte să părăsească viaţa aceasta au îndepărtat bolile şi au redat tăria, cine va avea îndrăzneala să tăgăduiască faptul că Dumnezeu va lucra la fel într-un mod minunat prin rămăşiţe pământeşti sacre, oase şi alte moaşte ale sfinţilor’?

    Nu este o chestiune de curaj şi de îndrăzneală a apăra o dogmă teologică, corectă sau greşită. În loc de asemenea îndrăzneală, cine are sinceritatea să examineze Cuvântul sacru şi infailibil al lui Dumnezeu al adevărului cu privire la această chestiune? Cei care o au, vor descoperi că Scripturile nu sprijină deloc practica venerării moaştelor. În cazurile particulare menţionate în Fapte 5:15 şi 19:12 nu există nici o îndoială că Dumnezeu a înfăptuit miracole mari prin mâinile lui Petru şi Pavel. Cu toate acestea, aceşti bărbaţi n-au permis altor creaturi să îngenuncheze în faţa lor, să li se închine sau să-i venereze atâta timp cât erau în viaţă. Atunci de ce ar dori cineva să se închine la oasele lor după ce aceştia au murit? (Fapte 10:25,26). Relatarea din 2Regi 13:21 spune cum un om mort a înviat după ce a venit în contact cu oasele profetului Elisei, dar nu există nici o înregistrare că oasele lui Elisei au fost venerate înainte sau după acest miracol. Cel care a făcut acel miracol a fost Dumnezeu şi nu oasele; de aceea era potrivit ca toată veneraţia, închinarea, gloria, onoarea şi lauda să-I fie date lui Dumnezeu şi nu oaselor lipsite de viaţă.


    Să răspundă Cuvântul lui Dumnezeu

    Pe lângă scripturile citate mai sus, renumitul teolog iezuit Bellarmine citează 2Regi 23:16-18, Isaia 11:10 şi Matei 9:20-22 ca „dovadă” pentru venerarea moaştelor. Totuşi, examinarea acestor texte arată că ele nu sprijină aceasta. În primul rând, Iosia a arătat respect pentru profetul Domnului, lăsându-i oasele nederanjate. Dar el n-a îngenuncheat înaintea acelor oase, nu le-a venerat şi nu s-a închinat la ele, nici n-a poruncit şi n-a permis să le fie adus un omagiu religios de către alţii. Iosia şi-a făcut un scop din a îndepărta idolatria păgână şi practicile demonice din ţară şi el nu şi-ar fi anulat scopul instituind închinarea la oasele oamenilor morţi în locul închinării pure la Iehova – 2Regi 23:16-18.

    Examinarea textului descoperă că Versiunea Catolică Douay a tradus greşit, în mod grosolan, Isaia 11:10, când spune referitor la „rădăcina lui Isai” că „mormântul său va fi glorios”. Cuvântul evreiesc original redat aici cu „mormânt” are însemnătatea de „odihnă” sau „loc de odihnă” şi n-are nici o legătură cu groapa sau mormântul. Din cele 21 de locuri unde apare cuvântul, Latina Vulgata - aşa cum este arătat de Versiunea Douay – îl traduce în felul acesta numai o dată. În celelalte apariţii, ea traduce cuvântul corect. De exemplu, uitaţi-vă la Rut 1:9 şi observaţi cum Latina Vulgata n-a cutezat să traducă greşit cuvântul cu „mormânt”, în loc de „odihnă”. Renumita autoritate catolică, Monseniorul Ronald Knox, în traducerea lui din 1950 a Scripturilor Ebraice corectează greşeala din Isaia şi îşi cere scuze pentru gafa Vulgatei. Într-o notă de subsol el spune că „latina înţelege cuvântul ca odihnă în mormânt, dar nu aceasta vrea să spună textul ebraic”. Aşa că Isaia 11:10 nu sprijină în nici un fel venerarea mormântului.

    În Matei 9:20-22 se spune cum o femeie bolnavă a avut o credinţă aşa de puternică încât, atunci când a atins haina lui Isus, ea a fost vindecată. Fără îndoială şi ea, la fel ca ceilalţi care au fost vindecaţi în mod miraculos de Isus, a dat laudă Atotputernicului Dumnezeu, nu hainei sau celui care o purta (Mat. 9:8; Fap. 3:8,9). Nu există nimic în înregistrare care să arate contrariul – Mar. 5:25-34; Luca 8:43-48.

    Izraeliţii păstrau anumite lucruri, ca de pildă vasul cu mană, toiagul înflorit al lui Aaron, tablele de piatră ale Legii, dar acestea erau păstrate ca o înregistrare, ca o mărturie înaintea poporului şi ele n-au fost scoase cu nici o ocazie, n-au fost venerate şi n-au fost folosite pentru a vindeca bolile oamenilor (Evr. 9:4; Ex. 25:10,16; Num. 17:10; Deut. 31:26,27). Apoi a mai existat şi marea sabie a lui Goliat, care a fost împachetată şi păstrată în casa Domnului ca o mărturie despre ce făcuse Iehova acelui lăudăros mândru şi arogant. Dar nimeni din Israel n-a venerat şi nu s-a închinat acelei relicve mânjite de sânge – 1Sam. 21:9.

    Că astfel de „suveniruri” nu trebuiau venerate este arătat prin ceea ce s-a întâmplat cu şarpele de bronz ridicat de Moise. El a fost păstrat timp de mulţi ani ca un simbol al puterii salvatoare a lui Iehova, dar când naţiunea s-a întors de la Dumnezeu şi a început să arate devotament şi omagiu acelei relicve, bunul rege Ezechia, cu deplina aprobare a lui Dumnezeu, l-a distrus. Acesta este un caz ce ţine direct de chestiunea venerării moaştelor şi condamnă categoric, indiscutabil şi neîndoielnic o astfel de formă a idolatriei – Num. 21:8,9; 2Regi 18:4-6.

    Mai mult decât atât, legea lui Dumnezeu de la Numeri 19:11-13 defineşte clar trupurile moarte ca necurate, ne-„sfinte”. În semn de respect pentru dorinţa lor în această chestiune, oasele lui Iacov şi cele ale lui Iosif au fost înmormântate în ţara promisiunii, şi nu în Egipt. Să se observe că aceste oase n-au fost agăţate în tabernacol sau folosite pentru a decora templul lui Solomon, ori păstrate cu sfinţenie într-un loc potrivit, în speranţa că ele vor vindeca bolile celor care vor face pelerinaje să le vadă. Nu, oasele lor au fost îngropate în ţărână (Gen. 50:5-13,25,26; Ex. 13:19; Ios. 24:32; Fap. 7:15,16). Cât i-ar fi plăcut Diavolului să pună mâna pe oasele lui Moise! Dar Domnul Dumnezeu a avut grijă de această chestiune şi le-a îngropat într-un loc neştiut de nimeni, pentru ca poporul Său ales să nu facă un pas greşit şi să cadă în practica păgână, închinându-se la moaştele lui Moise (Deut. 34:5,6; Iuda 9). La fel s-a întâmplat şi în cazul trupului uman al lui Isus, Domnul dispunând de el într-un asemenea mod, încât colectorii de moaşte să nu pună niciodată mâna pe el – Mat. 28:5,6; Mar. 16:6; Luca 24:1-3.
   

    Nu există nici cea mai mică dovadă că trupul primului martir creştin, Ştefan, sau oasele martirului Iacov, au fost împărţite sau trimise într-un turneu ca moaşte de primii creştini. Din contră, Scriptura declară în mod hotărât că Ştefan a fost înmormântat în pământ (Fap. 8:2). Prin urmare, aceste fapte scripturale nu dau nici o mângâiere sau sprijin celor care învaţă că oasele „sfinţilor” şi ale martirilor ar trebui să fie adorate şi venerate; de aceea Ierarhia apelează la tradiţie şi la obiceiurile păgâne pentru sprijin.

Folosim fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experienţă mai bună online și pentru a îmbunătăți acest site. Continuând să utilizați acest site, vă dați consimțământul asupra utilizării cookie-urilor.
Află mai multe detalii despre cookie-uri în sectiunea Politica de Cookies, inclusiv despre posibilitatea retragerii acordului.